ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 826/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 826/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

cadrul procesual în care a fost invocată

Prin cererea înregistrată la data de 23

octombrie 2009 pe rolul Tribunalului Dolj, secția contencios administrativ și

fiscal, reclamanta L.L. a chemat în judecată pe pârâta SC C.V. SA Craiova,

solicitând obligarea acesteia la anularea facturilor fiscale nr. x din 16

septembrie 2009, în sumă de 24,91 RON și nr. y din 16 septembrie 2009 în sumă

de 38,93 RON, reprezentând taxa pentru serviciul public de televiziune.

La data de 2

februarie 2010, reclamanta, prin mandatarul L.C., a invocat excepția de

nelegalitate a prevederilor H.G. nr. 978/2003, acte normative care obligă

persoanele fizice și juridice de pe teritoriul României la plata lunară a taxei

radio-tv.

În motivarea

excepției de nelegalitate, reclamanta a arătat că taxa radio-tv are un cadrul

legal depășit, obligația de încasare a taxei prin intermediul facturii emise de

E. SA fiind instituită anterior privatizării acesteia. Noile societăți

comerciale EN., C. și EO., create după privatizare, sunt entități private care,

în opinia reclamantei, nu au temei legal pentru a încasa taxa, prevederi legale

care au stabilit obligativitatea taxei în sarcina consumatorilor români.

Reclamanta a mai arătat

că taxa este inechitabilă față de situația posturilor private de radio și

televiziune, nevoite să facă față unei concurențe neloiale în raport cu

serviciile publice beneficiare ale taxei.

În fine, reclamanta a

menționat că microîntreprinderile nu mai au obligația de a plăti taxa radio-tv,

ca efect al unei decizii irevocabile pronunțate de Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Prin încheierea din

ședința publică de la 10 februarie 2010, Tribunalul Dolj, secția contencios

administrativ și fiscal, a sesizat Curtea de Apel Craiova, secția contencios

administrativ și fiscal, pentru soluționarea excepției de nelegalitate.

La data de 14 aprilie

2010, reclamanta și-a completat motivarea excepției de nelegalitate, arătând că

art. 40 din Legea nr. 41/1994 reglementează obligația persoanelor fizice și

juridice de a plăti taxa pentru serviciul public de radiodifuziune și

televiziune, în considerarea calității lor de beneficiari ai acestui serviciu.

Prin urmare,

obligația subzistă numai în măsura în care persoana are calitatea de beneficiar

al acestui serviciu, însă reclamanta nu este beneficiara serviciilor publice de

televiziune, având contract încheiat cu firma de cablu R. din Craiova.

Astfel, prevederile

art. 1, art. 2 și art. 3 din H.G. nr. 977/2003 și H.G. nr. 978/2003 vin în

contradicție cu prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, care

dispun cu privire la obligația posesorilor de receptoare radio și televiziune

din România de a plăti, în calitate de beneficiari, o taxă pentru serviciul

public de radiodifuziune și televiziune, dar și cu prevederile art. 2 alin.

(40) din Legea nr. 500/2002 privind Finanțele Publice, care definește taxa ca

fiind suma plătită de către o persoană fizică sau juridică, de regulă pentru

serviciile prestate acesteia de către un agent economic, instituție publică sau

serviciu public.

Reclamanta a mai

arătat că art. 40 din Legea nr. 41/1994 a făcut obiectul controlului de

constituționalitate, că a fost respinsă sesizarea, dar, în aprecierile sale,

Curtea Constituțională a plecat de la interpretarea dată acestui text de lege,

în sensul că obligația de a suporta taxa este doar în sarcina persoanelor care

beneficiază, în diverse modalități, de serviciile respective.

În altă ordine de

idei, a arătat că art. 5 pct. 1 din H.G. nr. 977/2003 și H.G nr. 978/2003

prevăd că taxa radio-tv se va încasa de către Societatea Comercială de

Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice „E." SA prin filialele sale,

în baza unui contract de mandat, odată cu plata energiei electrice consumate.

Însă, pârâta SC C.V.

SA Craiova este un agent economic cu capital privat, cu statut juridic aparte,

bine definit, înmatriculat la Oficiul Registrului Comerțului Craiova potrivit

Legii nr. 31/1990, care încasează această taxă (comision 7%) în afara unui

cadrul legal, în condițiile unei legi care nu îi este opozabilă și nu va putea

chema în judecată restanțierii la plata taxei radio-tv, pentru că nu ar avea

calitatea procesuală activă, deoarece este titularul creanțelor, neavând

contract încheiat cu persoana care ar trebui dată în judecată.

În fine, reclamanta a

menționat că s-au încălcat dispozițiile art. 108 din Constituția României, în

sensul că hotărârile de Guvern se emit pentru organizarea executării legilor,

iar nu pentru modificarea lor, așa cum s-a procedat în acest caz ca o lege să

fie modificată prin aceste două hotărâri de guvern.

pârâtelor

Prin întâmpinarea

depusă la dosar, pârâta SC. C.V. SA Craiova a invocat excepția lipsei calității

procesuale pasive, motivat de faptul că societatea nu este emitentul sau

beneficiarul acestor două acte normative.

Totodată, a arătat că

art. 5 alin. (1) din H.G nr. 978/2003 și din H.G.nr. 977/2003 stabilesc fără

echivoc faptul că taxa lunară pentru serviciul public de televiziune și

radiodifuziune se va încasa de la plătitorii acesteia, de către furnizorii de

energie electrică, în baza unui contract de mandat, iar nu de către firmele de

cablu TV.

Pârâta a susținut că

afirmația reclamantei, în sensul că nu este beneficiar al acestor servicii,

este total eronată, atâta timp cât aceasta recunoaște că are contract cu o

firmă de cablu, mai ales că printre programele transmise de respectiva firmă de

cablu se regăsesc și programele Televiziunii Române.

A conchis, în sensul

că H.G nr. 978/2003 și H.G.nr. 977/2003 nu vin îi contradicție cu prevederile

Legii nr. 41/1994 și ale Legii nr. 500/2002.

Prin întâmpinare,

pârâtul Guvernul României a solicitat respingerea excepției de nelegalitate,

arătând, în esență, că legiuitorul a prezumat calitatea de beneficiari ai

serviciului de radio și implicit de televiziune a tuturor persoanelor fizice cu

domiciliul în România, condiționată de posesia receptoarelor.

În acest sens s-a

pronunțat și Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 159/2004, nr. 297/2004

și nr. 331/2006, respingând excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 40 din Legea nr. 41/1994, forul constituțional statuând faptul că această

obligație cade în sarcina persoanelor fizice care beneficiază în diferite

modalități de serviciile publice respective.

A arătat că plata

taxei radio de către persoanele fizice reprezintă, în fapt, o aplicare a

dispozițiilor constituționale care garantează dreptul la informare al

cetățenilor, prin asigurarea surselor de finanțare a principalelor mijloace de

informare: radioul și televiziunea publică.

De asemenea, a

susținut legalitatea celor două acte administrative supuse cenzurii

judecătorești, pentru următoarele considerente:

H.G. nr. 977/2003 și

H.G. nr. 978/2003 sunt emise în temeiul art. 108 din Constituție, republicată,

și al art. 40 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea

Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune,

republicată, cu modificările ulterioare.

Actele administrative

contestate au fost adoptate de către executiv, astfel cum reiese și din Notele

de fundamentare care au însoțit proiectele acestora, prin însușirea proiectelor

inițiate de cele două servicii publice.

La elaborarea actului

administrativ au fost respectate dispozițiile Legii nr. 24/2000 privind normele

de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, precum

și cele cuprinse în Regulamentul privind procedurile pentru supunerea

proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, aprobat prin H.G. nr.

555/2001, în vigoare la acea dată.

de Apel

Prin Sentința nr. 368

din 10 septembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ

și fiscal, a respins excepția de nelegalitate invocată de reclamanta L.L., ca

nefondată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive invocată de pârâta SC C.V. SA, reținând că, în procedura de

soluționare a excepției de nelegalitate, reglementată de art. 4 din Legea nr.

554/2004, instanța de drept comun este cea care stabilește cadrul procesual,

iar pentru asigurarea opozabilității soluției date excepției de nelegalitate

față de celelalte părți ale litigiului, între care își produce efectele, este

obligatorie soluționarea excepției de nelegalitate cu citarea tuturor părților

litigiului în cadrul căruia a fost ridicată.

Pe fondul cauzei, a

constatat că actele normative H.G. nr. 977/2003 și H.G. nr. 978/2003 - supuse

verificării pe calea excepției de nelegalitate - nu modifică și nu adaugă la

lege (Legea nr. 41/1994).

Sub acest aspect, a

reținut faptul că reclamanta a criticat prevederile cuprinse în art. 5 din H.G.

nr. 977/2003 și H.G. nr. 978/2003, susținând că acestea vin în contradicție cu

prevederile art. 40 din Legea 41/1994 privind organizarea și funcționarea

Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, care

reglementează veniturile proprii ale acesteia.

Analizând prevederile

art. 40 din Legea nr. 41/1994, cu modificările aduse prin O.G. nr. 18/2003 și

O.U.G. nr. 71/2003, în raport cu care s-a invocat excepția de nelegalitate,

prima instanță a constatat că H.G. nr. 977/2003 și H.G. nr. 978/2003 nu aduc

modificări la Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății

Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune și nu adaugă la

lege, fiind adoptate în baza competenței speciale a Guvernului, în vederea

organizării legii.

Astfel, prin

conținutul acestora este reglementat mandatul legal, primit de Societatea

Comercială de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice „E." SA, prin

filialele sale, de a încasa taxa.

Ca atare, filialele

SC Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice E. SA facturează cuantumul

taxelor, în calitatea de mandatar al Societății Române de Radiodifuziune și

Societății Române de Televiziune, sumele fiind în continuare sursă proprie de

venit a Societății Române de Radiodifuziune și de Televiziune.

Critica reclamantei

privind neconcordanța dintre dispozițiile art. 1, 2 și 3 din H.G. nr. 977/2003

și H.G. nr. 978/2003 cu dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea 41/1994 a fost

apreciată ca fiind nefondată, având în vedere că este reglementată, în cazul

persoanelor fizice, distincția dintre cele care au calitatea de beneficiare ale

serviciilor supuse taxei și cele care nu dețin această calitate.

Astfel, este

reglementată legal posibilitatea unei persoane fizice de a dovedi, în temeiul

unei declarații pe propria răspundere că nu are calitate de beneficiar, aceeași

concluzie rezultând și din motivarea Deciziei nr. 297 din 6 iulie 2004,

pronunțată de Curtea Constituțională.

4.Recursul

reclamantei

Reclamanta, prin

mandatar L.C., a formulat recurs împotriva sentinței menționate, arătând că

excepția de nelegalitate a fost respinsă în mod nejustificat, pentru că H.G.

nr. 977/2003 și H.G. nr. 978/2003 modifică în mod nelegal contrar prevederilor

art. 108 din Constituția României conținutul art. 40 din Legea nr. 41/1994,

privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și a

Societății Române de Televiziune.

În dezvoltarea

criticii formulate, reclamanta-recurentă a arătat că, prin cele două acte

normative, persoanele fizice și juridice de pe teritoriul României sunt

obligate să plătească o taxă nelegală, abuzivă și discriminatorie, fără a primi

nimic în schimb.

În susținerea celor

menționate, a invocat Decizia nr. 297 din 6 iulie 2004 a Curții

Constituționale.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza prin

prisma prevederilor art. 304

1

C. proc. civ. și a motivelor formulate

de recurenta-reclamantă, care nu și-a structurat criticile potrivit art. 304 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

și de drept relevante

Așa cum rezultă din

expunerea rezumativă prezentată la pct. I.1 al prezentei decizii,

recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate, pe calea prevăzută în

art. 4 din Legea nr. 554/2004, dispozițiile H.G. nr. 977/2003 și H.G.nr.

978/2003, privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune și, respectiv,

de televiziune. În opinia recurentei-reclamante, cele două acte administrative

cu caracter normativ sunt nelegale dintr-o dublă perspectivă, pe de parte,

pentru că instituie taxe abuzive și discriminatorii, fără un corespondent în

prestarea unor servicii și, pe de altă parte, pentru că încasarea taxelor se

face prin intermediul unor societăți comerciale, subiecte de drept privat, care

beneficiază de un comision.

În motivarea

recursului s-a invocat expres încălcarea art. 40 din Legea nr. 41/1994 privind

organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și a Societății

Române de Televiziune, care în alineatele (1) - (4) prevede următoarele:

„Art. 40

(1) Veniturile

proprii ale Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de

Televiziune provin, după caz, din:

a) sume încasate din

realizarea obiectului de activitate;

b) taxe pentru

serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de

televiziune;

c) penalități de

întârziere pentru neachitarea la termen a taxelor datorate;

d) sume încasate din

publicitate;

e) sume încasate din

amenzi și despăgubiri civile;

f) donații și

sponsorizări;

g) alte venituri

realizate potrivit legii.

(2) Persoanele fizice

cu domiciliul în România au obligația să plătească o taxă pentru serviciul

public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în

calitate de beneficiari ai acestor servicii, cu excepția celor care declară pe

propria răspundere că nu dețin receptoare de radio, respectiv de televiziune,

și a celor care, potrivit legii, beneficiază de scutire de la plata acestor taxe.

(3) Persoanele

juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și

reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor

juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune

și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai

acestor servicii.

(4) Cuantumul taxelor

prevăzute la alin. (1) lit. b), pe categorii de plătitori, modalitatea de

încasare și scutire de la plata acestora, penalitățile de întârziere, precum și

sancțiunile care se aplică în cazul completării în mod eronat a declarației de

exceptare de la plata taxelor de către deținătorii de receptoare de radio,

respectiv de televiziune, care, potrivit legii, sunt plătitori ai taxei pentru

serviciul public de radiodifuziune și ai taxei pentru serviciul public de

televiziune, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului”.

În ceea ce privește

persoanele fizice - categorie de subiecte de drept în cadrul căreia este

inclusă recurenta-reclamantă, art. 1 din H.G. nr. 977/2003 privind taxa pentru

serviciul public de radiodifuziune și art. 1 din H.G. nr. 978/2003 privind taxa

pentru serviciul public de televiziune, prevăd expres că sunt exceptate de la

obligația de plată a taxei persoanele care declară, pe propria răspundere, că

nu dețin receptoare radio sau TV.

Așa cum a reținut și

prima instanță, aceste reglementări cuprinse în actele administrative cu

caracter normativ, adoptate în executarea Legii nr. 41/1994, nu contravin

prevederilor legale citate anterior, excluzând din categoria plătitorilor -

persoane fizice pe cei care, prin declarația pe proprie răspundere că nu dețin

receptoare radio-TV, fac dovada că nu beneficiază de serviciile respective.

În Decizia nr.

297/2004, invocată în motivarea recursului, Curtea Constituțională a reținut că

reglementarea resurselor financiare ale serviciilor publice de radiodifuziune

și de televiziune le asigură, „autonomia financiară, ca premisă a organizării

lor autonome”, ceea ce nu contravine prevederilor art. 56 alin. (2) din

Constituție, privind așezarea justă a sarcinilor fiscale sau prevederilor art.

44 alin. (2) din Constituție, referitoare la ocrotirea în mod legal a

proprietății, indiferent de titular, deoarece plata serviciului public prestat

este obligatorie pentru toți beneficiarii serviciilor, persoane fizice sau

juridice.

În ceea ce privește

modalitatea de încasare a taxelor radio și TV, odată cu plata energiei

electrice consumate, în baza unui contract de mandat intervenit între

Societatea Română de Radiodifuziune/Societatea Română de Televiziune, pe de o

parte, și Societatea Comercială de Distribuție și Furnizare a Energiei

Electrice „E.” SA, prin filialele sale, modalitate prevăzută în ambele hotărâri

de Guvern (art. 5), Înalta Curte constată că normele administrative au fost

adoptate în temeiul și în limitele art. 40 alin. (4) din Legea nr. 41/1994,

care conferă Guvernului României atribuții de reglementare în materie.

Împrejurarea, invocată de recurenta-reclamantă, că societatea de distribuție a

energiei electrice a fost privatizată, nu atrage, prin ea însăși, nelegalitatea

normei administrative, autoritatea publică emitentă având la dispoziție o marjă

de apreciere în cadrul căreia poate opta pentru varianta pe care o consideră

adecvată în vederea punerii în executare a prevederilor art. 40 din Legea nr.

41/1994.

soluției adoptate în recurs

Având în vedere toate

considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul formulat în temeiul

art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de L.L. împotriva Sentinței nr. 368 din 10 septembrie 2010 a Curții de

Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 11 februarie 2011.