ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 826/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul excepției de nelegalitate și cadrul procesual în care a fost invocată Prin cererea înregistrată la data de 23 octombrie 2009 pe rolul Tribunalului Dolj, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta L.L. a chemat în judecată pe pârâta SC C.V. SA Craiova, solicitând obligarea acesteia la anularea facturilor fiscale nr. x din 16 septembrie 2009, în sumă de 24,91 RON și nr. y din 16 septembrie 2009 în sumă de 38,93 RON, reprezentând taxa pentru serviciul public de televiziune. La data de 2 februarie 2010, reclamanta, prin mandatarul L.C., a invocat excepția de nelegalitate a prevederilor H.G.

nr. 978/2003, acte normative care obligă persoanele fizice și juridice de pe teritoriul României la plata lunară a taxei radio-tv. În motivarea excepției de nelegalitate, reclamanta a arătat că taxa radio-tv are un cadrul legal depășit, obligația de încasare a taxei prin intermediul facturii emise de E. SA fiind instituită anterior privatizării acesteia. Noile societăți comerciale EN., C. și EO., create după privatizare, sunt entități private care, în opinia reclamantei, nu au temei legal pentru a încasa taxa, prevederi legale care au stabilit obligativitatea taxei în sarcina consumatorilor români. Reclamanta a mai arătat că taxa este inechitabilă față de situația posturilor private de radio și televiziune, nevoite să facă față unei concurențe neloiale în raport cu serviciile publice beneficiare ale taxei.

În fine, reclamanta a menționat că microîntreprinderile nu mai au obligația de a plăti taxa radio-tv, ca efect al unei decizii irevocabile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin încheierea din ședința publică de la 10 februarie 2010, Tribunalul Dolj, secția contencios administrativ și fiscal, a sesizat Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, pentru soluționarea excepției de nelegalitate. La data de 14 aprilie 2010, reclamanta și-a completat motivarea excepției de nelegalitate, arătând că art. 40 din Legea nr. 41/1994 reglementează obligația persoanelor fizice și juridice de a plăti taxa pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune, în considerarea calității lor de beneficiari ai acestui serviciu.

Prin urmare, obligația subzistă numai în măsura în care persoana are calitatea de beneficiar al acestui serviciu, însă reclamanta nu este beneficiara serviciilor publice de televiziune, având contract încheiat cu firma de cablu R. din Craiova. Astfel, prevederile art. 1, art. 2 și art. 3 din H.G. nr. 977/2003 și H.G. nr. 978/2003 vin în contradicție cu prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, care dispun cu privire la obligația posesorilor de receptoare radio și televiziune din România de a plăti, în calitate de beneficiari, o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune, dar și cu prevederile art. 2 alin. (40) din Legea nr. 500/2002 privind Finanțele Publice, care definește taxa ca fiind suma plătită de către o persoană fizică sau juridică, de regulă pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, instituție publică sau serviciu public.

Reclamanta a mai arătat că art. 40 din Legea nr. 41/1994 a făcut obiectul controlului de constituționalitate, că a fost respinsă sesizarea, dar, în aprecierile sale, Curtea Constituțională a plecat de la interpretarea dată acestui text de lege, în sensul că obligația de a suporta taxa este doar în sarcina persoanelor care beneficiază, în diverse modalități, de serviciile respective. În altă ordine de idei, a arătat că art. 5 pct. 1 din H.G. nr. 977/2003 și H.G nr. 978/2003 prevăd că taxa radio-tv se va încasa de către Societatea Comercială de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice „E." SA prin filialele sale, în baza unui contract de mandat, odată cu plata energiei electrice consumate.

Însă, pârâta SC C.V. SA Craiova este un agent economic cu capital privat, cu statut juridic aparte, bine definit, înmatriculat la Oficiul Registrului Comerțului Craiova potrivit Legii nr. 31/1990, care încasează această taxă (comision 7%) în afara unui cadrul legal, în condițiile unei legi care nu îi este opozabilă și nu va putea chema în judecată restanțierii la plata taxei radio-tv, pentru că nu ar avea calitatea procesuală activă, deoarece este titularul creanțelor, neavând contract încheiat cu persoana care ar trebui dată în judecată. În fine, reclamanta a menționat că s-au încălcat dispozițiile art. 108 din Constituția României, în sensul că hotărârile de Guvern se emit pentru organizarea executării legilor, iar nu pentru modificarea lor, așa cum s-a procedat în acest caz ca o lege să fie modificată prin aceste două hotărâri de guvern.

2. Apărările pârâtelor Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta SC. C.V. SA Craiova a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, motivat de faptul că societatea nu este emitentul sau beneficiarul acestor două acte normative. Totodată, a arătat că art. 5 alin. (1) din H.G nr. 978/2003 și din H.G.nr. 977/2003 stabilesc fără echivoc faptul că taxa lunară pentru serviciul public de televiziune și radiodifuziune se va încasa de la plătitorii acesteia, de către furnizorii de energie electrică, în baza unui contract de mandat, iar nu de către firmele de cablu TV. Pârâta a susținut că afirmația reclamantei, în sensul că nu este beneficiar al acestor servicii, este total eronată, atâta timp cât aceasta recunoaște că are contract cu o firmă de cablu, mai ales că printre programele transmise de respectiva firmă de cablu se regăsesc și programele Televiziunii Române.

A conchis, în sensul că H.G nr. 978/2003 și H.G.nr. 977/2003 nu vin îi contradicție cu prevederile Legii nr. 41/1994 și ale Legii nr. 500/2002. Prin întâmpinare, pârâtul Guvernul României a solicitat respingerea excepției de nelegalitate, arătând, în esență, că legiuitorul a prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului de radio și implicit de televiziune a tuturor persoanelor fizice cu domiciliul în România, condiționată de posesia receptoarelor. În acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 159/2004, nr. 297/2004 și nr. 331/2006, respingând excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 40 din Legea nr. 41/1994, forul constituțional statuând faptul că această obligație cade în sarcina persoanelor fizice care beneficiază în diferite modalități de serviciile publice respective.

A arătat că plata taxei radio de către persoanele fizice reprezintă, în fapt, o aplicare a dispozițiilor constituționale care garantează dreptul la informare al cetățenilor, prin asigurarea surselor de finanțare a principalelor mijloace de informare: radioul și televiziunea publică. De asemenea, a susținut legalitatea celor două acte administrative supuse cenzurii judecătorești, pentru următoarele considerente: H.G. nr. 977/2003 și H.G. nr. 978/2003 sunt emise în temeiul art. 108 din Constituție, republicată, și al art. 40 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, republicată, cu modificările ulterioare.

Actele administrative contestate au fost adoptate de către executiv, astfel cum reiese și din Notele de fundamentare care au însoțit proiectele acestora, prin însușirea proiectelor inițiate de cele două servicii publice. La elaborarea actului administrativ au fost respectate dispozițiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, precum și cele cuprinse în Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, aprobat prin H.G. nr. 555/2001, în vigoare la acea dată. 3. Hotărârea Curții de Apel Prin Sentința nr. 368 din 10 septembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a respins excepția de nelegalitate invocată de reclamanta L.L., ca nefondată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta SC C.V. SA, reținând că, în procedura de soluționare a excepției de nelegalitate, reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004, instanța de drept comun este cea care stabilește cadrul procesual, iar pentru asigurarea opozabilității soluției date excepției de nelegalitate față de celelalte părți ale litigiului, între care își produce efectele, este obligatorie soluționarea excepției de nelegalitate cu citarea tuturor părților litigiului în cadrul căruia a fost ridicată. Pe fondul cauzei, a constatat că actele normative H.G. nr. 977/2003 și H.G. nr. 978/2003 - supuse verificării pe calea excepției de nelegalitate - nu modifică și nu adaugă la lege (Legea nr. 41/1994).

Sub acest aspect, a reținut faptul că reclamanta a criticat prevederile cuprinse în art. 5 din H.G. nr. 977/2003 și H.G. nr. 978/2003, susținând că acestea vin în contradicție cu prevederile art. 40 din Legea 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, care reglementează veniturile proprii ale acesteia. Analizând prevederile art. 40 din Legea nr. 41/1994, cu modificările aduse prin O.G. nr. 18/2003 și O.U.G. nr. 71/2003, în raport cu care s-a invocat excepția de nelegalitate, prima instanță a constatat că H.G. nr. 977/2003 și H.G. nr. 978/2003 nu aduc modificări la Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune și nu adaugă la lege, fiind adoptate în baza competenței speciale a Guvernului, în vederea organizării legii.

Astfel, prin conținutul acestora este reglementat mandatul legal, primit de Societatea Comercială de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice „E." SA, prin filialele sale, de a încasa taxa. Ca atare, filialele SC Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice E. SA facturează cuantumul taxelor, în calitatea de mandatar al Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, sumele fiind în continuare sursă proprie de venit a Societății Române de Radiodifuziune și de Televiziune. Critica reclamantei privind neconcordanța dintre dispozițiile art. 1, 2 și 3 din H.G. nr. 977/2003 și H.G. nr. 978/2003 cu dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea 41/1994 a fost apreciată ca fiind nefondată, având în vedere că este reglementată, în cazul persoanelor fizice, distincția dintre cele care au calitatea de beneficiare ale serviciilor supuse taxei și cele care nu dețin această calitate.

Astfel, este reglementată legal posibilitatea unei persoane fizice de a dovedi, în temeiul unei declarații pe propria răspundere că nu are calitate de beneficiar, aceeași concluzie rezultând și din motivarea Deciziei nr. 297 din 6 iulie 2004, pronunțată de Curtea Constituțională. 4.Recursul reclamantei Reclamanta, prin mandatar L.C., a formulat recurs împotriva sentinței menționate, arătând că excepția de nelegalitate a fost respinsă în mod nejustificat, pentru că H.G. nr. 977/2003 și H.G. nr. 978/2003 modifică în mod nelegal contrar prevederilor art. 108 din Constituția României conținutul art. 40 din Legea nr. 41/1994, privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și a Societății Române de Televiziune.

În dezvoltarea criticii formulate, reclamanta-recurentă a arătat că, prin cele două acte normative, persoanele fizice și juridice de pe teritoriul României sunt obligate să plătească o taxă nelegală, abuzivă și discriminatorie, fără a primi nimic în schimb. În susținerea celor menționate, a invocat Decizia nr. 297 din 6 iulie 2004 a Curții Constituționale. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma prevederilor art. 304 1 C. proc. civ. și a motivelor formulate de recurenta-reclamantă, care nu și-a structurat criticile potrivit art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Așa cum rezultă din expunerea rezumativă prezentată la pct. I.1 al prezentei decizii, recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate, pe calea prevăzută în art. 4 din Legea nr. 554/2004, dispozițiile H.G.

nr. 977/2003 și H.G.nr. 978/2003, privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune și, respectiv, de televiziune. În opinia recurentei-reclamante, cele două acte administrative cu caracter normativ sunt nelegale dintr-o dublă perspectivă, pe de parte, pentru că instituie taxe abuzive și discriminatorii, fără un corespondent în prestarea unor servicii și, pe de altă parte, pentru că încasarea taxelor se face prin intermediul unor societăți comerciale, subiecte de drept privat, care beneficiază de un comision. În motivarea recursului s-a invocat expres încălcarea art. 40 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și a Societății Române de Televiziune, care în alineatele (1) - (4) prevede următoarele: „Art.

40 (1) Veniturile proprii ale Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune provin, după caz, din: a) sume încasate din realizarea obiectului de activitate; b) taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune; c) penalități de întârziere pentru neachitarea la termen a taxelor datorate; d) sume încasate din publicitate; e) sume încasate din amenzi și despăgubiri civile; f) donații și sponsorizări; g) alte venituri realizate potrivit legii. (2) Persoanele fizice cu domiciliul în România au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii, cu excepția celor care declară pe propria răspundere că nu dețin receptoare de radio, respectiv de televiziune, și a celor care, potrivit legii, beneficiază de scutire de la plata acestor taxe.

(3) Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii. (4) Cuantumul taxelor prevăzute la alin. (1) lit. b), pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare și scutire de la plata acestora, penalitățile de întârziere, precum și sancțiunile care se aplică în cazul completării în mod eronat a declarației de exceptare de la plata taxelor de către deținătorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, care, potrivit legii, sunt plătitori ai taxei pentru serviciul public de radiodifuziune și ai taxei pentru serviciul public de televiziune, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului”.

În ceea ce privește persoanele fizice - categorie de subiecte de drept în cadrul căreia este inclusă recurenta-reclamantă, art. 1 din H.G. nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune și art. 1 din H.G. nr. 978/2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune, prevăd expres că sunt exceptate de la obligația de plată a taxei persoanele care declară, pe propria răspundere, că nu dețin receptoare radio sau TV. Așa cum a reținut și prima instanță, aceste reglementări cuprinse în actele administrative cu caracter normativ, adoptate în executarea Legii nr. 41/1994, nu contravin prevederilor legale citate anterior, excluzând din categoria plătitorilor - persoane fizice pe cei care, prin declarația pe proprie răspundere că nu dețin receptoare radio-TV, fac dovada că nu beneficiază de serviciile respective.

În Decizia nr. 297/2004, invocată în motivarea recursului, Curtea Constituțională a reținut că reglementarea resurselor financiare ale serviciilor publice de radiodifuziune și de televiziune le asigură, „autonomia financiară, ca premisă a organizării lor autonome”, ceea ce nu contravine prevederilor art. 56 alin. (2) din Constituție, privind așezarea justă a sarcinilor fiscale sau prevederilor art. 44 alin. (2) din Constituție, referitoare la ocrotirea în mod legal a proprietății, indiferent de titular, deoarece plata serviciului public prestat este obligatorie pentru toți beneficiarii serviciilor, persoane fizice sau juridice.

În ceea ce privește modalitatea de încasare a taxelor radio și TV, odată cu plata energiei electrice consumate, în baza unui contract de mandat intervenit între Societatea Română de Radiodifuziune/Societatea Română de Televiziune, pe de o parte, și Societatea Comercială de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice „E.” SA, prin filialele sale, modalitate prevăzută în ambele hotărâri de Guvern (art. 5), Înalta Curte constată că normele administrative au fost adoptate în temeiul și în limitele art. 40 alin. (4) din Legea nr. 41/1994, care conferă Guvernului României atribuții de reglementare în materie.

Împrejurarea, invocată de recurenta-reclamantă, că societatea de distribuție a energiei electrice a fost privatizată, nu atrage, prin ea însăși, nelegalitatea normei administrative, autoritatea publică emitentă având la dispoziție o marjă de apreciere în cadrul căreia poate opta pentru varianta pe care o consideră adecvată în vederea punerii în executare a prevederilor art. 40 din Legea nr. 41/1994. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul formulat în temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de L.L. împotriva Sentinței nr. 368 din 10 septembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 11 februarie 2011.