ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1180/2015

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 4 august 2011 sub nr. 55951/3/2011, reclamanta C.I.M., a chemat în judecată pe pârâta A.N.R.P., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la urgentarea procedurii de soluționare a dosarului nr. 5309/cc, urmând ca în termen de 60 de zile de la data pronunțării unei soluții judecătorești definitive și irevocabile să se procedeze și la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire până la concurența sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor propuse pentru imobilul situat în București, sub sancțiunea plății unor daune cominatorii în valoare de 1.000 RON pentru fiecare zi de întârziere.

Prin Sentința civilă nr. 1203 din 31 mai 2012, pronunțată în dosarul nr. 55951/3/2011 al Tribunalului București a fost admisă excepția necompetenței materiale invocată de A.N.R.P. A fost trimisă cauza privind pe reclamanta C.I.M. în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P., la Curtea de Apel București pentru justă soluționare. Cauza a fost înregistrată la această instanță la data de 3 septembrie 2012, sub nr. 55951/3/2011. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința nr. 691 din 28 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția VIII-a de contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția necompetenței materiale a instanței; s-a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta C.I.M., în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P., în favoarea Tribunalului București, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut că raportat la dispozițiile art. X din Legea nr. 2/2013 de degrevare a instanțelor judecătorești prin care s-a modificat alin. (1) al art. articolului 20 din titlul VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare, că este competentă material să soluționeze cauza Tribunalul București, secția contencios administrativ și fiscal. Avându-se în vedere că soluția pronunțată de Tribunalul București a fost anterioară Legii nr. 2/2013, care a adus modificări în materia competenței instanțelor, Curtea de Apel a reținut că nu au incidență în cauză prevederile art. 20 C. proc.

civ., referitoare la conflictul de competență. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, care prin Sentința civilă nr. 3410 din 8 mai 2014 a constatat perimată cererea formulată de reclamanta C.I.M. în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P. Recursul Împotriva Sentinței nr. 691 din 28 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs pârâta A.N.R.P., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Considerentele și soluția instanței de recurs Analizând cererea de recurs, normele legale incidente în cauză precum și în conformitate cu prevederile art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată inadmisibilitatea acesteia pentru următoarele considerente: Înalta Curte, din oficiu, a invocat în temeiul art. 137 C. proc. civ. raportat la art. 158 alin. (3) C. proc. civ. excepția de inadmisibilitate a recursului. Instanța reamintește că potrivit dispozițiilor art. 158 alin. (3) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, hotărârea prin care instanța se declară necompetentă, nu este supusă niciunei căi de atac. Totodată, se arată că, prin eliminarea de către legiuitorul român, prin intermediul Legii nr. 202/2010, a căii de atac a recursului împotriva hotărârii de declinare a competenței, nu se poate discuta despre o atingere adusă garanțiilor procesuale afirmate de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În acest sens, Curtea Constituțională a statuat prin Decizia nr. 826 din 21 iunie 2011, prin care a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 158 alin. (3) C. proc. civ., că „dreptul la un proces echitabil și dreptul la folosirea căilor de atac sunt asigurate prin art. 159 alin. (4) C. proc. civ., care instituie în sarcina instanței investită prin hotărârea de declinare, obligația de a verifica și de a stabili, din oficiu, competența sa, din punct de vedere general, material și teritorial, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință, temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate". În considerarea acestor argumente, Înalta Curte va proceda, în temeiul art. 137 C. proc.

civ., raportat la art. 158 alin. (3) C. proc. civ., la respingerea, ca inadmisibil, a recursului declarat de pârâta A.N.R.P.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.N.R.P. împotriva Sentinței nr. 691 din 28 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibil. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2015. Procesat de GGC - N