ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3918/2015
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3918/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Decizia nr. 3918/2015
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanțele cauzei
La data de 21.02.2014 sub nr. x/2/2014 s-a înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, cererea reclamantei A. prin care a chemat in judecata pe cu pârâții A.N.R.P., Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și B. - Președintele C.N.C.I. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța sa se dispună aplicarea sancțiunilor prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, respectiv plata unei amenzi civile in cuantum de 20% din salariul minim brut pe zi de întârziere începând cu data de 02.06.2012 și pana la data îndeplinirii obligației „de a face”, adică transmiterea dosarului de despăgubiri al subsemnatei nr. x/CC unui evaluator in vederea întocmirii raportului de evaluare, precum și emiterea titlului de plata în conformitate cu suma înscrisă în raportul de evaluare în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive și irevocabile a sentinței civile nr. 3603/2011; precum și plata unei sume în cuantum de 20.000 lei (1.000 lei/lună) reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de neîndeplinirea obligațiilor stabilite în sentința civilă nr. 3603/2011 pe perioada 02.06.2012-02.02.2014.
Soluția instanței de fond
Prin sentința nr. 1170 din 9 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Statul Român, prin Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, B. - Conducătorul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, al Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, ca neîntemeiată.
S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului președintele Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor - B. pe capătul B de cerere și s-a respins acest capăt de cerere în contradictoriu cu acest pârât pentru lipsa calității procesuale pasive.
Recursul
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea cererii de recurs, a arătat că instanța de judecată nu a înțeles faptul că trebuia sa aprecieze asupra faptului că pârâții nu au vrut să execute o hotărâre pronunțată de către o instanță.
S-a arătat că singurul aspect relevant în cauză era împrejurarea dacă hotărârea s-a pus sau nu în executare.
Totodată, s-a arătat că intimata C.C.S.D. nu mai putea solicita alte acte în completare în condițiile existenței unei hotărâri judecătorești.
Referitor la Legea nr. 165/2013 apreciată ca fiind aplicabilă în cauză, s-a arătat că, potrivit principiului neretroactivității legii civile, acestea nu era incidentă în aplicarea unei hotărâri judecătorești rămasă definitivă și irevocabilă cu un an înainte de intrarea in vigoare a actului normativ.
S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și admiterea cererii de chemare în judecată.
Procedura în fața instanței de recurs
Prin încheierea din camera de consiliu din data de 7 octombrie 2015 s-a admis în principiu recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 1170 din 9 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Intimații-pârâți Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și B. au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului și menținerea soluției pronunțate de instanța de fond ca fiind legală și temeinică.
Intimatul-pârât B. și intimata-pârâtă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor au depus concluzii scrise prin care au invocat excepția procesuală a rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată ca urmare a punerii în executare a sentinței pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Considerentele și soluția instanței de recurs
Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză, precum și în conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată pentru următoarele considerente:
În conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din noul C. proc. civ. recursul urmărește să supună Înaltei Curți examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
În fapt, prin sentința civilă nr. 3603 din 20 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a A.N.R.P. și a fost respinsă cererea împotriva acestei pârâte ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; s-a admis în parte acțiunea în contradictoriu cu C.C.S.D. și a fost obligată aceasta să soluționeze cererea reclamantei având ca obiect desemnarea unui evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare și emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
Prin decizia civilă nr. 1145 din 2 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admis recursul și modificată în parte sentința de mai sus, fiind obligată C.C.S.D. la desemnarea unui evaluator și emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire în termen de 90 de zile de la pronunțarea acelei hotărâri.
Analiza legislației aplicabile în materie, respectiv art. 24 din Legea nr. 554/2004 relevă că se poate aplica conducătorului autorității publice o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere, în cazul în care hotărârea nu s-a executat în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia sau în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
Textul art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 stabilește cu rigoare și sfera de aplicare a acestuia, respectiv hotărârile a căror neexecutare atrage acordarea despăgubirilor și aplicarea sancțiunii amenzii.
Sancțiunile prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se aplică numai în cazul hotărârilor care au ca obiect obligarea unei autorități să încheie, să înlocuiască, să modifice un act administrativ, să elibereze un înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative.
Din redactarea textului art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, dar și prin prisma principiilor generale de drept, rezultă că aplicarea unei sancțiuni pecuniare are rolul de a constrânge și sancționa pe debitorul obligației, în vederea executării acesteia în termenul prevăzut de lege.
Înalta Curte precizează că aplicarea amenzii prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este consecința neexecutării culpabile a unei hotărâri judecătorești irevocabile, situație reținută și în considerentele Deciziei nr. 1566/2009 a Curții Constituționale.
În cazul titlurilor de despăgubire, prin O.U.G. nr. 4/2012, s-au suspendat până la 15 mai 3013 emiterea titlurilor de despăgubire și procedurile de evaluare a imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
În raport de prevederile acestui act normativ nu se mai poate pune în discuție neexecutarea culpabilă a hotărârilor judecătorești, motiv pentru care în mod legal prima instanță a respins acțiunea reclamanților.
Mai trebuie precizat că C.E.D.O. a arătat în cauza Broniowski c. Pologne, că situațiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de personal prin măsuri legislative ce pot avea consecințe economice importante asupra ansamblului unui stat, autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare putere discreționară, nu numai în a alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate, dar și pentru a dispune de timpul necesar pentru aplicarea unor asemenea măsuri.
În raport de faptul că aplicarea măsurilor reparatorii implică indemnizarea unor largi categorii de proprietari, de natură a avea consecințe economice evidente asupra ansamblului statului, măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 247/2005 modificată prin O.U.G. nr. 81/2007 și O.U.G. nr. 4/2012, se circumscriu limitelor ample ale puterii discreționare a statului atât în ceea ce privește alegerea modalității de garantare a drepturilor patrimoniale, cât și asupra termenului necesar pentru aplicarea măsurilor.
O asemenea măsură nu contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului și Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, pentru că statul a aplicat același principiu tuturor celor aflați în situații identice și s-a încadrat în limitele de apreciere ale impactului economic al măsurilor asupra ansamblului statului, astfel încât măsura legislativă este temeinic justificată.
La aprecierea asupra compatibilității legislației naționale cu normele Convenției, Înalta Curte are în vedere și un alt criteriu, propriu jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului, anume acela al proporționalității măsurii, al echilibrului care trebuie să existe în materie de protecția dreptului individual de proprietate și exigențele apărării unor interese generale (cauza Saggio c. Italie).
Lipsa de resurse financiare a Statului Român, în raport de amploarea numărului de solicitări este de natură a justifica măsura și a nu înfrânge echilibrul între dreptul individual și interesele generale.
De asemenea, trebuie avut în vedere că O.U.G. nr. 4/2012 a fost adoptată tocmai pentru a se identifica de către stat soluții financiare pentru acordarea despăgubirilor, ținând seama și de posibilitatea iminentă a epuizării Fondului Proprietatea.
În altă ordine de idei, Înalta Curte constată că, în cauză, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a dispus in ședința din data de 8.05.2014 emiterea pe numele reclamantei A. a deciziei de invalidare a dispoziției nr. 183 din 29 martie 2002 a Primăriei Orașului Mihăilești.
Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, iar susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite.
Acțiunea și recursul nu sunt lipsite însă de obiect, demersul reclamantei vizând atât punerea în executare a sentinței, cât și plata despăgubirilor, cerere care, în absența unei culpe a pârâților, este neîntemeiată.
Pentru aceste considerente, va fi respinsă excepția lipsei de obiect formulată de intimații-pârâți Președintele Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.
Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Constatând că sentința recurată este legală și temeinică și că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, în conformitate cu prevederile art. 496 teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepția lipsei de obiect formulată de intimații-pârâți Președintele Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.
Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 1170 din 9 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 decembrie 2015.