ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3470/2014

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanții L.C.M., G.A.

și M.G. au chemat în judecată pârâții Statul Român prin Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor și G.B. - președinte al Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților solicitând amendarea pârâtului G.B., în calitate de conducător al

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul A.N.R.P. cu amendă

de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, începând cu data

de 8 decembrie 2012 și până la executarea efectivă și integrală a obligației stabilită

prin titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 4450 din 27 iunie 2011

pronunțată de Curtea de Apel București, astfel cum a fost modificată prin decizia

nr. 2832 din 07 iunie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligarea

pârâtului Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la

plata despăgubirilor pentru întârziere în cuantum de 1.062.893 RON, în temeiul

art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și obligarea pârâților la plata cheltuielilor

de judecată ocazionate de prezentul litigiu în temeiul art. 453 C. proc. civ.

Prin sentința civilă

nr. 2369 din 3 septembrie 2013 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamanți, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii instanței

de fond, au declarat recurs reclamanții L.C.M., G.A. și M.G., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului

se arată că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită

a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc.

civ.

În ceea ce privește incidența

în cauză a O.U.G. nr. 4/2012 recurenta precizează faptul că această ordonanță a

fost publicată în M. Of. nr. 169/15.03.2012, anterior pronunțării deciziei nr.

2832 din 07 iunie 2012 de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin urmare, la stabilirea

termenului de 6 luni pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire,

Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în considerare legislația aplicabilă

la momentul pronunțării hotărârii. Față de particularitățile speței, în mod just

a apreciat Înalta Curte faptul că intervalul de timp pe parcursul căruia s-a derulat

procedura de acordare a reparațiilor pentru imobilul preluat abuziv conduce la concluzia

că durata procedurii administrative încalcă principiul soluționării cauzelor într-un

termen rezonabil, consacrat de art. 6 parag. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, în condițiile în care notificarea a fost înregistrată în 2001, calitatea

de persoană îndreptățită la acordarea de despăgubiri fiind stabilită prin dispoziția

Primarului general al Municipiului București din 04 iunie 2007, dosarul fiind înregistrat

în anul 2007 la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Prin urmare, nu poate

fi reținută incidența O.U.G. nr. 4/2012 ca fiind exoneratoare de răspundere pentru

neexecutarea unei hotărâri judecătorești, în condițiile în care această ordonanță

nu suspendă executarea titlurilor executorii emise de către instanțele judecătorești.

Recurenții apreciază că,

în mod greșit, s-a reținut că pârâții nu sunt în culpă pentru nefinalizarea procedurii

de acordarea a despăgubirilor, deoarece această procedură ar fi fost suspendată

până la data de 15 mai 2013, potrivit O.U.G. nr. 4/2012 și Legii nr. 117/2012, în

condițiile în care hotărârea judecătorească ce constituie titlul executoriu a fost

pronunțată la data de 07 iunie 2012, deci la momentul la care O.U.G. nr. 4/2012

era în vigoare.

Nu se poate da ineficacitate

unui titlu executoriu provenind de la o instanță judecătorească prin raportare la

o normă legală care era în vigoare la momentul pronunțării respectivei hotărâri,

și care, prin urmare, a fost avută în vedere de către instanța ce a pronunțat hotărârea.

De asemenea, recurenții

consideră că instanța de fond nu a luat în considerare faptul că procedura administrativă

de acordarea a despăgubirilor era suspendată și la momentul pronunțării deciziei

nr. 2832 din 07 iunie 2012 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, ci reține

doar că la momentul împlinirii termenului de 6 luni era incidentă această suspendare.

Or, procedura fiind suspendată și la momentul pronunțării hotărârii de către Înalta

Curte de Casație și Justiție este evident că această hotărâre trebuie să își producă

efectele întocmai cum este prevăzut în dispozitiv, fiind de neconceput pronunțarea

unei hotărâri judecătorești lipsită de eficiență ab initio.

Examinând cauza și sentința

recurată în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat.

Pentru a ajunge la această

soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Potrivit art. 24

alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „Dacă în urma admiterii acțiunii

autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul

administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative,

executarea hotărârii definitive și irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul

acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data

rămânerii irevocabile a hotărârii”.

Conform

alin. (2): „În cazul în care termenul nu este

respectat, se aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei

obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere,

iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere”.

Analiza legislației aplicabile

în materie relevă că se poate aplica conducătorului autorității publice o amendă

de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul

are dreptul la despăgubiri pentru întârziere, în cazul în care hotărârea nu s-a

executat în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia sau în lipsa unui astfel de

termen, în cel mult 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

Textul art. 24 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 stabilește cu rigoare și sfera de aplicare a acestuia,

respectiv hotărârile a căror neexecutare atrage acordarea despăgubirilor și aplicarea

sancțiunii amenzii.

Sancțiunile prevăzute

de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se aplică numai în cazul hotărârilor

care au ca obiect obligarea unei autorități să încheie, să înlocuiască, să modifice

un act administrativ, să elibereze un înscris sau să efectueze anumite operațiuni

administrative.

Pentru aplicarea sancțiunii

reglementată de art. 24 din Legea nr. 554/2004, este necesar a se dovedi că hotărârea

nu s-a executat din culpa autorității administrative.

Din redactarea textului

art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, dar și prin prisma principiilor generale

de drept, rezultă că aplicarea unei sancțiuni pecuniare are rolul de a constrânge

și sancționa pe debitorul obligației, în vederea executării acesteia în termenul

prevăzut de lege.

Din conținutul normativ

al art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se constată că obligațiile a căror

neexecutare conduce la aplicarea sancțiunii amenzii, sunt obligații de “a face”,

adică a unor obligații de a emite un act administrativ, de a modifica un astfel

de act, de a se elibera o adeverință sau un înscris sau să se efectueze o operațiune

administrativă, obligații ce nu se pot executa pe cale silită, datorită specificului

acestora, ținând seama și de emitentul actului care întotdeauna are calitate de

autoritate publică.

Trebuie precizat că legiuitorul

a impus, în art. 24 din Legea nr. 554/2004, că executarea hotărârilor judecătorești

definitive și irevocabile, prin care s-a instituit în sarcina autorității publice

anumite obligații de “a face”, trebuie să se facă într-un anumit termen, în caz

contrar, se poate aplica sancțiunea prevăzută de acest text normativ.

Înalta Curte precizează

că aplicarea amenzii prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este

consecința neexecutării culpabile a unei hotărâri judecătorești irevocabile, situație

reținută și în considerentele Deciziei nr. 1566/2009 a Curții Constituționale.

În cazul titlurilor de

despăgubire, prin O.U.G. nr. 4/2012, s-au suspendat până la 15 mai 3013 emiterea

titlurilor de despăgubire și procedurile de evaluare a imobilelor pentru care se

acordă despăgubiri, prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

În raport cu prevederile

acestui act normativ nu se mai poate pune în discuție neexecutarea culpabilă a hotărârilor

judecătorești, motiv pentru care în mod legal prima instanță a respins acțiunea

reclamanților.

În ceea ce privește susținerea

privind nesocotirea Protocolului adițional nr. 1 și a art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, trebuie precizat că instanța europeană a arătat în cauza Broniowski

c/Pologne, că situațiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de personal

prin măsuri legislative ce pot avea consecințe economice importante asupra ansamblului

unui stat, autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare putere discreționară,

nu numai în a alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa

raporturile de proprietate, dar și pentru a dispune de timpul necesar pentru aplicarea

unor asemenea măsuri.

În raport de faptul că

aplicarea măsurilor reparatorii implică indemnizarea unor largi categorii de proprietari,

de natură a avea consecințe economice evidente asupra ansamblului statului, măsurile

legislative stabilite prin Legea nr. 247/2005 modificată prin O.U.G. nr. 81/2007

și O.U.G. nr. 4/2012, se circumscriu limitelor ample ale puterii discreționare a

statului atât în ceea ce privește alegerea modalității de garantare a drepturilor

patrimoniale cât și asupra termenului necesar pentru aplicarea măsurilor.

O asemenea măsură nu contravine

Convenției Europene a Drepturilor Omului și Protocolului nr. 1 adițional la Convenție,

pentru că statul a aplicat același principiu tuturor celor aflați în situații identice

și s-a încadrat în limitele de apreciere ale impactului economic al măsurilor asupra

ansamblului statului, astfel încât măsura legislativă este temeinic justificată.

La aprecierea asupra compatibilității

legislației naționale cu normele Convenției, Înalta Curte are în vedere și un alt

criteriu, propriu jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului, anume

acela al proporționalității măsurii, al echilibrului care trebuie să existe în materie

de protecția dreptului individual de proprietate și exigențele apărării unor interese

generale (cauza Saggio c/Italie).

Lipsa de resurse financiare

a Statului român, în raport de amploarea numărului de solicitări este de natură

a justifica măsura și a nu înfrânge echilibrul între dreptul individual și interesele

generale.

De asemenea, trebuie avut

în vedere că O.U.G. nr. 4/20112 a fost adoptată tocmai pentru a se identifica de

către stat soluții financiare pentru acordarea despăgubirilor, ținând seama și de

posibilitatea iminentă a epuizării Fondului Proprietatea.

Prin urmare, Înalta Curte

constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, iar susținerile

și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanții L.C.M., G.A. și M.G. împotriva sentinței civile nr. 2369 din 3 septembrie

2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 25 septembrie 2014.