ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3470/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată reclamanții L.C.M., G.A. și M.G. au chemat în judecată pârâții Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și G.B. - președinte al Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților solicitând amendarea pârâtului G.B., în calitate de conducător al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul A.N.R.P.

cu amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, începând cu data de 8 decembrie 2012 și până la executarea efectivă și integrală a obligației stabilită prin titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 4450 din 27 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 2832 din 07 iunie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligarea pârâtului Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata despăgubirilor pentru întârziere în cuantum de 1.062.893 RON, în temeiul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu în temeiul art. 453 C. proc.

civ. Prin sentința civilă nr. 2369 din 3 septembrie 2013 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamanți, ca neîntemeiată. Împotriva hotărârii instanței de fond, au declarat recurs reclamanții L.C.M., G.A. și M.G., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește incidența în cauză a O.U.G. nr. 4/2012 recurenta precizează faptul că această ordonanță a fost publicată în M. Of. nr. 169/15.03.2012, anterior pronunțării deciziei nr. 2832 din 07 iunie 2012 de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin urmare, la stabilirea termenului de 6 luni pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în considerare legislația aplicabilă la momentul pronunțării hotărârii. Față de particularitățile speței, în mod just a apreciat Înalta Curte faptul că intervalul de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparațiilor pentru imobilul preluat abuziv conduce la concluzia că durata procedurii administrative încalcă principiul soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 parag. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care notificarea a fost înregistrată în 2001, calitatea de persoană îndreptățită la acordarea de despăgubiri fiind stabilită prin dispoziția Primarului general al Municipiului București din 04 iunie 2007, dosarul fiind înregistrat în anul 2007 la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Prin urmare, nu poate fi reținută incidența O.U.G. nr. 4/2012 ca fiind exoneratoare de răspundere pentru neexecutarea unei hotărâri judecătorești, în condițiile în care această ordonanță nu suspendă executarea titlurilor executorii emise de către instanțele judecătorești. Recurenții apreciază că, în mod greșit, s-a reținut că pârâții nu sunt în culpă pentru nefinalizarea procedurii de acordarea a despăgubirilor, deoarece această procedură ar fi fost suspendată până la data de 15 mai 2013, potrivit O.U.G. nr. 4/2012 și Legii nr. 117/2012, în condițiile în care hotărârea judecătorească ce constituie titlul executoriu a fost pronunțată la data de 07 iunie 2012, deci la momentul la care O.U.G. nr. 4/2012 era în vigoare.

Nu se poate da ineficacitate unui titlu executoriu provenind de la o instanță judecătorească prin raportare la o normă legală care era în vigoare la momentul pronunțării respectivei hotărâri, și care, prin urmare, a fost avută în vedere de către instanța ce a pronunțat hotărârea. De asemenea, recurenții consideră că instanța de fond nu a luat în considerare faptul că procedura administrativă de acordarea a despăgubirilor era suspendată și la momentul pronunțării deciziei nr. 2832 din 07 iunie 2012 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, ci reține doar că la momentul împlinirii termenului de 6 luni era incidentă această suspendare. Or, procedura fiind suspendată și la momentul pronunțării hotărârii de către Înalta Curte de Casație și Justiție este evident că această hotărâre trebuie să își producă efectele întocmai cum este prevăzut în dispozitiv, fiind de neconceput pronunțarea unei hotărâri judecătorești lipsită de eficiență ab initio.

Examinând cauza și sentința recurată în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive și irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii”. Conform alin. (2): „În cazul în care termenul nu este respectat, se aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere”.

Analiza legislației aplicabile în materie relevă că se poate aplica conducătorului autorității publice o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere, în cazul în care hotărârea nu s-a executat în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia sau în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii. Textul art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 stabilește cu rigoare și sfera de aplicare a acestuia, respectiv hotărârile a căror neexecutare atrage acordarea despăgubirilor și aplicarea sancțiunii amenzii. Sancțiunile prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se aplică numai în cazul hotărârilor care au ca obiect obligarea unei autorități să încheie, să înlocuiască, să modifice un act administrativ, să elibereze un înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative.

Pentru aplicarea sancțiunii reglementată de art. 24 din Legea nr. 554/2004, este necesar a se dovedi că hotărârea nu s-a executat din culpa autorității administrative. Din redactarea textului art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, dar și prin prisma principiilor generale de drept, rezultă că aplicarea unei sancțiuni pecuniare are rolul de a constrânge și sancționa pe debitorul obligației, în vederea executării acesteia în termenul prevăzut de lege.

Din conținutul normativ al art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se constată că obligațiile a căror neexecutare conduce la aplicarea sancțiunii amenzii, sunt obligații de “a face”, adică a unor obligații de a emite un act administrativ, de a modifica un astfel de act, de a se elibera o adeverință sau un înscris sau să se efectueze o operațiune administrativă, obligații ce nu se pot executa pe cale silită, datorită specificului acestora, ținând seama și de emitentul actului care întotdeauna are calitate de autoritate publică. Trebuie precizat că legiuitorul a impus, în art. 24 din Legea nr. 554/2004, că executarea hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile, prin care s-a instituit în sarcina autorității publice anumite obligații de “a face”, trebuie să se facă într-un anumit termen, în caz contrar, se poate aplica sancțiunea prevăzută de acest text normativ.

Înalta Curte precizează că aplicarea amenzii prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este consecința neexecutării culpabile a unei hotărâri judecătorești irevocabile, situație reținută și în considerentele Deciziei nr. 1566/2009 a Curții Constituționale. În cazul titlurilor de despăgubire, prin O.U.G. nr. 4/2012, s-au suspendat până la 15 mai 3013 emiterea titlurilor de despăgubire și procedurile de evaluare a imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005. În raport cu prevederile acestui act normativ nu se mai poate pune în discuție neexecutarea culpabilă a hotărârilor judecătorești, motiv pentru care în mod legal prima instanță a respins acțiunea reclamanților.

În ceea ce privește susținerea privind nesocotirea Protocolului adițional nr. 1 și a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie precizat că instanța europeană a arătat în cauza Broniowski c/Pologne, că situațiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de personal prin măsuri legislative ce pot avea consecințe economice importante asupra ansamblului unui stat, autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare putere discreționară, nu numai în a alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate, dar și pentru a dispune de timpul necesar pentru aplicarea unor asemenea măsuri. În raport de faptul că aplicarea măsurilor reparatorii implică indemnizarea unor largi categorii de proprietari, de natură a avea consecințe economice evidente asupra ansamblului statului, măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 247/2005 modificată prin O.U.G.

nr. 81/2007 și O.U.G. nr. 4/2012, se circumscriu limitelor ample ale puterii discreționare a statului atât în ceea ce privește alegerea modalității de garantare a drepturilor patrimoniale cât și asupra termenului necesar pentru aplicarea măsurilor. O asemenea măsură nu contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului și Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, pentru că statul a aplicat același principiu tuturor celor aflați în situații identice și s-a încadrat în limitele de apreciere ale impactului economic al măsurilor asupra ansamblului statului, astfel încât măsura legislativă este temeinic justificată.

La aprecierea asupra compatibilității legislației naționale cu normele Convenției, Înalta Curte are în vedere și un alt criteriu, propriu jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului, anume acela al proporționalității măsurii, al echilibrului care trebuie să existe în materie de protecția dreptului individual de proprietate și exigențele apărării unor interese generale (cauza Saggio c/Italie). Lipsa de resurse financiare a Statului român, în raport de amploarea numărului de solicitări este de natură a justifica măsura și a nu înfrânge echilibrul între dreptul individual și interesele generale. De asemenea, trebuie avut în vedere că O.U.G. nr. 4/20112 a fost adoptată tocmai pentru a se identifica de către stat soluții financiare pentru acordarea despăgubirilor, ținând seama și de posibilitatea iminentă a epuizării Fondului Proprietatea.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, iar susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite. În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții L.C.M., G.A. și M.G. împotriva sentinței civile nr. 2369 din 3 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 25 septembrie 2014.