ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3131/2011

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Oradea, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, reclamanta

SC D.R. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României,

anularea prevederilor art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 978/2003 privind taxa

pentru serviciul public de televiziune.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că își desfășoară activitatea în Oradea la

punctul de lucru și a primit din partea SC „F.F.E.E. E.F.T.N.” SA notificare de

plată a taxei pentru serviciul public de televiziune, taxă percepută în folosul

Societății Române de Televiziune, în conformitate cu prevederile art. 3 alin.

(2) din H.G. nr. 978/2003 și pe care o consideră nelegală în măsura în care nu

deține aparate TV de recepție (televizoare) și deci nu este beneficiară a

serviciului public de televiziune.

Societatea Română de

Televiziune, în temeiul art. 49 și art. 51 C. proc. civ., a formulat în cauză

cerere de intervenție în interesul pârâtului Guvernul României. A solicitat

respingerea acțiunii reclamantei, arătând că fundamentul plății taxei de radio

și a celei de televiziune de către persoanele fizice și juridice este

reprezentat, în mod esențial, de obligația constituțională de a contribui la

cheltuielile publice ale statului.

Pârâtul Guvernul

României, prin întâmpinarea formulată în cauză, a solicitat respingerea

acțiunii.

Prin Sentința nr.

314/CA din 24 noiembrie 2010 Curtea de Apel Oradea, secția comercială,

contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC

„D.R.” SRL în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și intervenienta

Societatea Română de Televiziune și, în consecință, a anulat art. 3 alin. (2)

din H.G. nr. 978/2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune, a

respins cererea de intervenție accesorie formulată de Societatea Română de

Televiziune, obligând pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.800 lei,

cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Din analiza

dispozițiilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 rezultă faptul că

legiuitorul a înțeles să oblige la plata acestei taxe doar persoanele juridice

care beneficiază de acest serviciu public de televiziune și nu pe toate

persoanele juridice ce își au sediul în România, indiferent dacă sunt sau nu

beneficiare ale acestui serviciu, așa cum prevăd dispozițiile art. 3 alin. (2)

din H.G.

În același sens este

și decizia Curții Constituționale nr. 159/2004 care, în soluționarea excepției

de neconstituționalitate a prevederilor art. 40 din Legea nr. 41/1994 a decis

că acestea sunt constituționale deoarece plata serviciului public prestat este

obligatorie pentru toți beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau

persoane juridice, iar ulterior, prin Deciziile nr. 297/2004 și nr. 331/2006,

Curtea Constituțională, pronunțându-se cu privire la constituționalitatea art.

40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, a respins această excepție cu motivarea că

aspectele învederate prin Decizia nr. 159/2004 își mențin valabilitatea.

Astfel, prin

soluționarea acestei excepții s-a dat o interpretare art. 40 alin. (3) din

Legea nr. 41/1994, în sensul că acesta nu contravine prevederilor

constituționale câtă vreme legiuitorul a vizat noțiunea de beneficiar al

acestor servicii publice.

Prima instanță a

reținut că prevederile art. 3 alin. (2) din H.G.nr. 978/2003, prin impunerea

obligativității de a plăti taxa pe acest serviciu tuturor persoanelor juridice,

indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale acestui serviciu, instituie derogări

de la dispozițiile art. 40 alin. (3) din lege, ceea ce nu este posibil,

întrucât astfel de derogări nu se pot dispune decât printr-un act normativ de

nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de bază, conform prevederilor art.

4 din Legea nr. 24/2000.

Așadar, susținerile

pârâtului și intervenientei, în sensul că obligația statului de a asigura

dreptul la informare al cetățenilor implică o cheltuială publică, iar cetățenii

au obligația de a contribui la cheltuielile publice prin taxe și impozite, nu

pot constitui argumente în susținerea legalității prevederilor contestate,

întrucât dreptul la informare al cetățenilor prin televiziunea publică nu poate

fi transformat într-o obligație de a susține acest serviciu public prin plata

acestei taxe, indiferent dacă acțiunea de informare ajunge sau nu la

contribuabil.

Concluzionând,

judecătorul fondului a apreciat că dispozițiile art. 3 alin. (2) din H.G. nr.

978/2003 sunt nelegale, întrucât impun obligativitatea plății taxei indiferent

dacă persoanele juridice sunt sau nu beneficiare, contrar dispozițiilor legale

ale art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994.

În ceea ce privește

cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta Societatea Română

de Televiziune în interesul pârâtului, prima instanță a avut în vedere soluția

dată cererii de chemare în judecată.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs pârâtul Guvernul României și intervenienta

Societatea Română de Televiziune.

În motivarea

recursului său - Guvernul României - a arătat în esență următoarele:

- Instanța de fond a

pronunțat hotărârea cu încălcarea/aplicarea greșită a legii, considerând că

impunerea unei taxe pentru persoanele juridice indiferent dacă sunt sau nu

beneficiare ale serviciului de televiziune este nelegală.

În ceea ce privește

conținutul art. 40 alin. (3) din lege, ce constituie temei legal al emiterii

hotărârii, legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea

de beneficiar a tuturor persoanelor juridice indiferent dacă acestea dețin sau

nu receptoare radio - TV.

- Obligativitatea

plății taxei radio sau TV este instituită prin Legea nr. 41/1994 republicată,

fiind prevăzute și excepțiile de la plata acestor taxe, acestea fiind de

strictă interpretare, instanța nu are competența de a crea, de a atrage sau de

a modifica dispozițiile unei legi și nici nu poate ca prin interpretarea

normelor juridice să adauge consecințe contrare legii - întrucât ar fi

încălcate dispozițiile art. 61 alin. (1) din Constituția României.

- Rațiunea plății

unei taxe de către beneficiarii de servicii publice de

televiziune/radiodifuziune și găsesc reglementarea în art. 31 din Constituție

care stabilește dreptul la informare. Dreptul la informare se corelează cu

obligația statului de a asigura o informare corectă prin mijloace adecvate,

ceea ce implică o cheltuială publică, inclusiv cu organizarea și funcționarea

serviciilor publice de radio și televiziune, în sensul art. 31 alin. (5) din

Constituție. Obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice, prin

taxe și impozite, este astfel reglementată și în art. 56 din Constituție.

În drept cererea de

recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C.

proc. civ.

Intervenienta

Societatea Română de Televiziune în motivarea recursului său a arătat în esență

următoarele:

- Arată

recurenta-intervenientă că din studiul art. 40 alin. (3) al Legii nr. 41/1991

precum și din deciziile Curții Constituționale nr. 159/2004 și nr. 297/2004,

rezultă legalitatea plății de către persoanele juridice a taxei pentru

serviciul de televiziune și a încasării ei de către Societatea Română de

Televiziune, nu în calitate de posesor al unui aparat TV ci în calitate de

beneficiar al acestui serviciu.

-Art. 3 din H.G. nr.

978/2003 emis în aplicarea prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994

instituie o prezumție legală potrivit căreia toate persoanele juridice (ca și

toate persoanele fizice) au calitatea de beneficiari ai serviciului public de

televiziune și fără a mai prevedea, spre deosebire de art. 40 alin. (2) al

acestei legi, posibilitatea persoanelor de exonerare de la plata taxei TV

printr-o simplă declarație pe proprie răspundere că nu dețin receptor TV.

- S-a mai arătat că

există reglementări similare ale taxei pentru serviciul public de radio și

televiziune și pe plan european iar Comisia Europeană a stabilit în lumina

Protocolului la Tratatul CE cu privire la sistemul public de difuziune din

statele membre, că fiecare stat membru urmează să decidă cu privire la

finanțarea serviciului public de difuziune (petițiile unor cetățeni greci

împotriva taxei pentru serviciul public de televiziune).

- De asemenea s-a

arătat că rațiunea plății de către cetățeni a unei taxe radio și a uneia TV își

găsește reglementarea în art. 31 alin. (5) din Constituția României și

corelativ în art. 33 alin. (3) din Constituția României și este reprezentată de

obligația constituțională de a contribui la cheltuielile publice ale statului

în considerarea art. 56 alin. (1) Constituția României.

În drept, cererea de

recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă -

S.C. D.R. S.R.L. Oradea a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea

recursului ca nefondat.

Analizând cererile de

recurs în raport de motivele formulate, normele legale incidente în cauză precum

și în conformitate cu art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată

că acestea sunt nefondate pentru următoarele argumente:

Potrivit art. 40

alin. (3) din Legea nr. 41/1994 republicată, „persoanele juridice cu sediul în

România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele

acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice

străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de

radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de

beneficiari ai acestor servicii”.

Conform art. 40 alin.

(2) din Legea nr. 41/1994 republicată, și persoanele fizice, în calitate de

beneficiari ai acelorași servicii, au obligația să plătească o taxă pentru

serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de

televiziune.

Nicăieri în cuprinsul

Legii nr. 41/1994 republicată nu se regăsește o definiție a noțiunii de

„beneficiar", astfel încât sensul acestei noțiuni nu poate fi decât cel

comun respectiv „cel care beneficiază de ceva" sau „autoritate,

instituție, societate, etc. pentru care se face o lucrare".

Prin Decizia nr.

297/2004 a Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate a

prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 a fost respinsă cu

motivarea că „obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor

juridice care beneficiază în diferite modalități, de serviciile publice

respective”.

Aceleași considerente

au fost avute în vedere și prin pronunțarea Deciziei nr. 331/2006 a Curții

Constituționale.

Legislația comunitară

și recomandările europene cu privire la taxa radio permit statelor să

stabilească plata unor taxe radio-tv, indiferent de existența calității de

beneficiar.

Aceasta reprezintă

însă numai o opțiune a statului membru și nu o obligație.

Prin Constituția

României nu s-a impus plata taxei radio-tv indiferent de existența calității de

beneficiar, iar componentele dreptului la informare prevăzut de art. 31 alin.

(15) trebuie interpretate în favoarea cetățeanului.

Se constată astfel că

prevederile art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 978/2003 adaugă la prevederile art.

40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, că motivele de recurs

formulate împotriva sentinței de fond nu sunt întemeiate, astfel încât, în

temeiul art. 312 alin. (1), teza a II-a C. proc. civ., urmează să se dispună

respingerea recursurilor ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Guvernul României împotriva Sentinței nr. 314/CA din 24 noiembrie

2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul

declarat de Societatea Română de Televiziune împotriva Sentinței nr. 314/CA din

24 noiembrie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal, ca nefondată.

Obligă recurenții la

2500 lei cheltuieli de judecată către intimată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 mai 2011.