ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3131/2011

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC D.R. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, anularea prevederilor art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 978/2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că își desfășoară activitatea în Oradea la punctul de lucru și a primit din partea SC „F.F.E.E. E.F.T.N.” SA notificare de plată a taxei pentru serviciul public de televiziune, taxă percepută în folosul Societății Române de Televiziune, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (2) din H.G.

nr. 978/2003 și pe care o consideră nelegală în măsura în care nu deține aparate TV de recepție (televizoare) și deci nu este beneficiară a serviciului public de televiziune. Societatea Română de Televiziune, în temeiul art. 49 și art. 51 C. proc. civ., a formulat în cauză cerere de intervenție în interesul pârâtului Guvernul României. A solicitat respingerea acțiunii reclamantei, arătând că fundamentul plății taxei de radio și a celei de televiziune de către persoanele fizice și juridice este reprezentat, în mod esențial, de obligația constituțională de a contribui la cheltuielile publice ale statului. Pârâtul Guvernul României, prin întâmpinarea formulată în cauză, a solicitat respingerea acțiunii.

Prin Sentința nr. 314/CA din 24 noiembrie 2010 Curtea de Apel Oradea, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC „D.R.” SRL în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și intervenienta Societatea Română de Televiziune și, în consecință, a anulat art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 978/2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune, a respins cererea de intervenție accesorie formulată de Societatea Română de Televiziune, obligând pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Din analiza dispozițiilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 rezultă faptul că legiuitorul a înțeles să oblige la plata acestei taxe doar persoanele juridice care beneficiază de acest serviciu public de televiziune și nu pe toate persoanele juridice ce își au sediul în România, indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale acestui serviciu, așa cum prevăd dispozițiile art. 3 alin. (2) din H.G.

În același sens este și decizia Curții Constituționale nr. 159/2004 care, în soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 40 din Legea nr. 41/1994 a decis că acestea sunt constituționale deoarece plata serviciului public prestat este obligatorie pentru toți beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau persoane juridice, iar ulterior, prin Deciziile nr. 297/2004 și nr. 331/2006, Curtea Constituțională, pronunțându-se cu privire la constituționalitatea art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, a respins această excepție cu motivarea că aspectele învederate prin Decizia nr. 159/2004 își mențin valabilitatea. Astfel, prin soluționarea acestei excepții s-a dat o interpretare art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, în sensul că acesta nu contravine prevederilor constituționale câtă vreme legiuitorul a vizat noțiunea de beneficiar al acestor servicii publice.

Prima instanță a reținut că prevederile art. 3 alin. (2) din H.G.nr. 978/2003, prin impunerea obligativității de a plăti taxa pe acest serviciu tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale acestui serviciu, instituie derogări de la dispozițiile art. 40 alin. (3) din lege, ceea ce nu este posibil, întrucât astfel de derogări nu se pot dispune decât printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de bază, conform prevederilor art. 4 din Legea nr. 24/2000.

Așadar, susținerile pârâtului și intervenientei, în sensul că obligația statului de a asigura dreptul la informare al cetățenilor implică o cheltuială publică, iar cetățenii au obligația de a contribui la cheltuielile publice prin taxe și impozite, nu pot constitui argumente în susținerea legalității prevederilor contestate, întrucât dreptul la informare al cetățenilor prin televiziunea publică nu poate fi transformat într-o obligație de a susține acest serviciu public prin plata acestei taxe, indiferent dacă acțiunea de informare ajunge sau nu la contribuabil. Concluzionând, judecătorul fondului a apreciat că dispozițiile art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 978/2003 sunt nelegale, întrucât impun obligativitatea plății taxei indiferent dacă persoanele juridice sunt sau nu beneficiare, contrar dispozițiilor legale ale art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994.

În ceea ce privește cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta Societatea Română de Televiziune în interesul pârâtului, prima instanță a avut în vedere soluția dată cererii de chemare în judecată. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtul Guvernul României și intervenienta Societatea Română de Televiziune. În motivarea recursului său - Guvernul României - a arătat în esență următoarele: - Instanța de fond a pronunțat hotărârea cu încălcarea/aplicarea greșită a legii, considerând că impunerea unei taxe pentru persoanele juridice indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale serviciului de televiziune este nelegală. În ceea ce privește conținutul art. 40 alin. (3) din lege, ce constituie temei legal al emiterii hotărârii, legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar a tuturor persoanelor juridice indiferent dacă acestea dețin sau nu receptoare radio - TV.

- Obligativitatea plății taxei radio sau TV este instituită prin Legea nr. 41/1994 republicată, fiind prevăzute și excepțiile de la plata acestor taxe, acestea fiind de strictă interpretare, instanța nu are competența de a crea, de a atrage sau de a modifica dispozițiile unei legi și nici nu poate ca prin interpretarea normelor juridice să adauge consecințe contrare legii - întrucât ar fi încălcate dispozițiile art. 61 alin. (1) din Constituția României. - Rațiunea plății unei taxe de către beneficiarii de servicii publice de televiziune/radiodifuziune și găsesc reglementarea în art. 31 din Constituție care stabilește dreptul la informare. Dreptul la informare se corelează cu obligația statului de a asigura o informare corectă prin mijloace adecvate, ceea ce implică o cheltuială publică, inclusiv cu organizarea și funcționarea serviciilor publice de radio și televiziune, în sensul art. 31 alin. (5) din Constituție.

Obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice, prin taxe și impozite, este astfel reglementată și în art. 56 din Constituție. În drept cererea de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. Intervenienta Societatea Română de Televiziune în motivarea recursului său a arătat în esență următoarele: - Arată recurenta-intervenientă că din studiul art. 40 alin. (3) al Legii nr. 41/1991 precum și din deciziile Curții Constituționale nr. 159/2004 și nr. 297/2004, rezultă legalitatea plății de către persoanele juridice a taxei pentru serviciul de televiziune și a încasării ei de către Societatea Română de Televiziune, nu în calitate de posesor al unui aparat TV ci în calitate de beneficiar al acestui serviciu.

-Art. 3 din H.G. nr. 978/2003 emis în aplicarea prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 instituie o prezumție legală potrivit căreia toate persoanele juridice (ca și toate persoanele fizice) au calitatea de beneficiari ai serviciului public de televiziune și fără a mai prevedea, spre deosebire de art. 40 alin. (2) al acestei legi, posibilitatea persoanelor de exonerare de la plata taxei TV printr-o simplă declarație pe proprie răspundere că nu dețin receptor TV. - S-a mai arătat că există reglementări similare ale taxei pentru serviciul public de radio și televiziune și pe plan european iar Comisia Europeană a stabilit în lumina Protocolului la Tratatul CE cu privire la sistemul public de difuziune din statele membre, că fiecare stat membru urmează să decidă cu privire la finanțarea serviciului public de difuziune (petițiile unor cetățeni greci împotriva taxei pentru serviciul public de televiziune).

- De asemenea s-a arătat că rațiunea plății de către cetățeni a unei taxe radio și a uneia TV își găsește reglementarea în art. 31 alin. (5) din Constituția României și corelativ în art. 33 alin. (3) din Constituția României și este reprezentată de obligația constituțională de a contribui la cheltuielile publice ale statului în considerarea art. 56 alin. (1) Constituția României. În drept, cererea de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Intimata-reclamantă - S.C. D.R. S.R.L. Oradea a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Analizând cererile de recurs în raport de motivele formulate, normele legale incidente în cauză precum și în conformitate cu art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate pentru următoarele argumente: Potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 republicată, „persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii”. Conform art. 40 alin. (2) din Legea nr. 41/1994 republicată, și persoanele fizice, în calitate de beneficiari ai acelorași servicii, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune.

Nicăieri în cuprinsul Legii nr. 41/1994 republicată nu se regăsește o definiție a noțiunii de „beneficiar", astfel încât sensul acestei noțiuni nu poate fi decât cel comun respectiv „cel care beneficiază de ceva" sau „autoritate, instituție, societate, etc. pentru care se face o lucrare". Prin Decizia nr. 297/2004 a Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 a fost respinsă cu motivarea că „obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază în diferite modalități, de serviciile publice respective”. Aceleași considerente au fost avute în vedere și prin pronunțarea Deciziei nr. 331/2006 a Curții Constituționale.

Legislația comunitară și recomandările europene cu privire la taxa radio permit statelor să stabilească plata unor taxe radio-tv, indiferent de existența calității de beneficiar. Aceasta reprezintă însă numai o opțiune a statului membru și nu o obligație. Prin Constituția României nu s-a impus plata taxei radio-tv indiferent de existența calității de beneficiar, iar componentele dreptului la informare prevăzut de art. 31 alin. (15) trebuie interpretate în favoarea cetățeanului. Se constată astfel că prevederile art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 978/2003 adaugă la prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, că motivele de recurs formulate împotriva sentinței de fond nu sunt întemeiate, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1), teza a II-a C. proc.

civ., urmează să se dispună respingerea recursurilor ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Guvernul României împotriva Sentinței nr. 314/CA din 24 noiembrie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Respinge recursul declarat de Societatea Română de Televiziune împotriva Sentinței nr. 314/CA din 24 noiembrie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Obligă recurenții la 2500 lei cheltuieli de judecată către intimată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2011.