ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4839/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4839/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Satu Mare,

reclamanta

SA S. - Satu Mare a

solicitat în contradictoriu cu pârâta

S.R.R. scutirea de la plata taxei

radio de la data de 01 ianuarie 2010.

Prin sentința nr. 167/CA din 10 martie 2010,

Tribunalul Satu Mare a

admis

excepția de necompetență materială a tribunalului invocată din oficiu și a

declinat în favoarea Curții de Apel Oradea competența de soluționare a

acțiunii.

La termenul de judecată din 6 octombrie 2010,

Curtea de Apel Oradea

din oficiu, a

pus în discuția părților excepția de nelegalitate a dispozițiilor

art. 3

alin. (1) din H.G. nr. 977/2003 vizavi de dispozițiile art. 40 alin. (3) din

Legea nr. 41/1994 și a dispus citarea în cauză în calitate de pârât a

Guvernului României.

Prin Sentința

nr. 338 din 15 decembrie 2010, Curtea de Apel

Oradea

a constatat nelegalitatea dispozițiilor art. 3 alin. (1) din H.G.

nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public

de radiodifuziune și a

admis

acțiunea formulată de reclamanta SA S.

Satu Mare în contradictoriu cu

pârâții S.R.R.

și Guvernul României,

dispunând scutirea reclamantei de la plata taxei pentru serviciul public de

radiodifuziune, în situația

în care

nu este beneficiară a acestui serviciu, începând cu data de 01 ianuarie 2010.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de

fond a reținut în esență

că din coroborarea dispozițiilor art. 3 alin.

(1) din H.G. nr. 977/2003 cu

dispozițiile

art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, rezultă că faptul că legiuitorul

a înțeles să oblige la plata acestei taxe doar pe

persoanele juridice care

beneficiază de acest serviciu public de

radiodifuziune și nu pe toate

persoanele

juridice ce își au sediul în România, indiferent dacă sunt sau nu

beneficiare

ale acestui serviciu.

Prima instanță

a evocat deciziile Curții Constituționale care au analizat constituționalitatea

prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, dispunând în sensul

constatării constituționalității acestui text

normativ,

câtă vreme interpretarea oficială făcută de Parlament în activitatea

de

legiferare a vizat noțiunea de beneficiar al acestor servicii publice, în

sensul gramatical și obligația prevăzută de text este doar în sarcina

persoanelor juridice care beneficiază, în

diferite modalități, de serviciile

publice respective.

A arătat Curtea că „beneficiarul" a fost

definit ca fiind o persoană, o colectivitate sau o instituție care are folos

din ceva; destinatar al unor bunuri

materiale

sau al unor servicii; persoană fizică sau juridică în folosul căreia se

realizează o acțiune; cel care beneficiază de

ceva; persoană, instituție etc.

pentru care se face o lucrare; cel care

beneficiază de ceva; persoană,

întreprindere,

instituție pentru care se execută o lucrare, se prestează diferite

servicii.

Analizând modificările aduse H.G. nr. 977/2003

privind taxa pentru

serviciul public

de radiodifuziune prin H.G. nr. 1.012 din 9 septembrie 2009

pentru modificarea și completarea H.G. nr. 977/2003

privind taxa pentru

serviciul public

de radiodifuziune, publicată în M.Of. nr. 695 din

15 octombrie 2009,

instanța de fond a concluzionat că introducerea exceptării de la plata taxei

lunare de radiodifuziune pentru persoanele

juridice

care și-au suspendat activitatea reflectă faptul că autoritatea emitentă

a admis indirect că actul îndeplinește exigențele

constituționale numai în

măsura în

care subiectele pot fi circumscrise sferei beneficiarilor.

Referitor la

obligația reclamantei de a depune la sediul Societății

Române de Radiodifuziune o cerere însoțită de certificatul constatator

emis de Oficiul Național al Registrului Comerțului din care rezultă suspendarea

activității prima instanță a reținut că reclamanta este însă o societate

agricolă, înființată în baza Legii nr. 36/1991

și nu a Legii nr. 31/1990, astfel că nu se înregistrează la registrul comerțului,

prin urmare, nu poate face dovada suspendării activității cu certificat emis de

Oficiul Registrului

Comerțului.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs

pârâții Societatea S.R.R. și pârâtul Guvernul României

Pârâta S.R.T.

în motivarea recursului său a arătat în esență următoarele:

-

Instanța de fond nu a avut în vedere legalitatea

prevederilor H.G. nr. 977/2003 art. 3 alin. (2) care au fost emise în aplicarea

art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, cu modificările și completările

ulterioare.

- Soluția instanței de fond a fost motivată prin

prisma faptului că art. 3

alin. (2)

din H.G. nr. 977/2003 impune obligativitatea plății taxei radio „fără nici un

fel de distincție, dacă sunt sau nu beneficiare ale serviciului public",

prin

acest aspect ignorându-se prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994

care stabilesc obligativitatea plății taxei radio în sarcina

persoanelor juridice în calitate de beneficiari

ai acestor servicii.

-

Legiuitorul

a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de

beneficiar a tuturor persoanelor juridice,

indiferent dacă acestea dețin sau nu

receptoare radio.

-

Instanța de fond a omis faptul că în materia taxei

pentru serviciul

public de

radiodifuziune noțiunea de „beneficiar" a primit alte valențe, date chiar

de prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994.

- C

urtea Constituțională s-a pronunțat în sensul

constituționalității

prevederii care obligă la plata taxei, indiferent

de deținerea sau nu de receptoare.

-

Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia

nr. 1930 din 2 aprilie 2009

s-a

pronunțat de asemenea, în sensul că în cazul persoanelor juridice, legea

nu face deosebire între cele care dețin și cele

care nu dețin receptoare radio

sau Tv.

Interpretarea

instanței de fond cu privire la Deciziile Curții

Constituționale este lipsită de logică, deoarece dacă instanța

constituțională

ar fi statuat că

„obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor

juridice

care beneficiază de serviciile respective", soluția pronunțată ar fi fost

de admitere a excepției de neconstituționalitate.

-

Un alt argument în sensul susținerii recursului

este cel al respingerii tuturor amendamentelor și inițiativelor legislative ce

propuneau modificarea

legii în

sensul reținut de instanța de fond, respectiv de exceptare de la plata

serviciilor publice de radio și televiziune a

persoanelor juridice care nu dețin

receptoare radio-tv.

-

Instanța de fond nu a ținut seama de legislația

comunitară în materie

și de

recomandările europene cu privire la taxa radio, respectiv. Protocolul

de la Amsterdam anexat la Tratatul CE, Rezoluția

Parlamentului European

din 25

septembrie 2008 privind concentrarea și pluralismul mass-mediei în Uniunea

Europeană;

Comunicarea către membrii Comisiei pentru petiții a Parlamentului privind

petiția nr. 095 8/2005.

-

Din punct de vedere constituțional, rațiunea

existenței Societății

Române de

Radiodifuziune, ca și fundamentul plății taxei radio își are

reglementarea în dispozițiile art. 31 alin. (5)

din Constituția României.

In motivarea recursului său - Guvernul României -

a arătat în

esență următoarele:

- Instanța de

fond a pronunțat hotărârea cu încălcarea/aplicarea greșită a legii, considerând

că impunerea unei taxe pentru persoanele juridice indiferent dacă sunt sau nu

beneficiare ale serviciului de televiziune este nelegală.

- In ceea ce

privește conținutul art. 40 alin. (3) din lege, ce constituie temei legal al

emiterii hotărârii, legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la

calitatea de beneficiar a tuturor persoanelor juridice indiferent dacă acestea

dețin sau nu receptoare radio – TV.

In accepțiunea

Legii nr. 41/1994 republicată, toate persoanele

juridice au prezumată calitatea de beneficiar al serviciilor publice în

discuție,

iar dispozițiile art. 63 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 au

fost emise în aplicarea și executarea legii.

- Aceeași

accepțiune a fost reținută și de Curtea Constituțională în Deciziile nr. 297/2004

și nr. 331/2006.

- Obligativitatea

plății taxei radio sau TV este instituită prin Legea nr. 41/1994 republicată,

fiind prevăzute și excepțiile de la plata acestor taxe, acestea fiind de

strictă interpretare, instanța nu are competența de a crea, de a atrage sau de

a modifica dispozițiile unei legi și nici nu poate ca prin interpretarea

normelor juridice să adauge consecințe contrare legii.

Recurentul-pârât

Guvernul României critică soluția instanței de fond și sub aspectul faptului ca

hotărârea a fost pronunțată în contradictoriu cu Guvernul României, în condițiile

în care reclamanta a solicitat scutirea de plata taxei de timbru doar în

contradictoriu cu S.R.R., Guvernul nu a participat și nu a fost citat în cauza

având ca obiect soluționarea pretențiilor pe fond.

Intimata-reclamantă

SA S. - Satu Mare a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea

recursurilor ca nefondate.

Analizând

cererile de recurs în raport de motivele formulate, normele legale incidente în

cauză precum și în conformitate cu art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte

constată că acestea sunt nefondate pentru următoarele argumente:

Potrivit art. 40

alin. (3) din Legea nr. 41/1994 republicată, „persoanele juridice cu sediul în

România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele

acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice

străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de

radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de

beneficiari ai acestor servicii".

Conform art. 40

alin. (2) din Legea nr. 41/1994 republicată, și persoanele fizice, în calitate

de beneficiari ai acelorași servicii, au obligația să plătească o taxă pentru

serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de

televiziune.

Nicăieri în

cuprinsul Legii nr. 41/1994 republicată nu se regăsește o definiție a noțiunii

de „beneficiar", astfel încât sensul acestei noțiuni nu poate fi decât cel

comun, respectiv „cel care beneficiază de ceva" sau „autoritate,

instituție, societate, etc, pentru care se face o lucrare".

Prin Decizia

nr. 297/2004 a Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate a

prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 a fost respinsă cu

motivarea că „obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor

juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice

respective".

Aceleași

considerente au fost avute în vedere și prin pronunțarea Deciziei nr. 331/2006

a Curții Constituționale.

In ceea ce privește jurisprudența Înaltei Curți în

materie, se reține că prin Decizia nr. 4949 din 10 noiembrie 2009 s-a

constatat, pe cale de excepție,

nelegalitatea dispozițiilor art. 3 din

H.G. nr. 977/2003.

Este adevărat că prin Decizia nr. 1930 din 2

aprilie 2009, aceeași instanță a

constatat legalitatea dispozițiilor

art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003,

îmbrățișând

astfel punctul de vedere al recurenților, ce nu este însă acceptat

și de

prezenta instanță.

Legislația

comunitară și recomandările europene cu privire la taxa

radio permit statelor să stabilească plata unor taxe radio-tv, indiferent

de

existența calității de beneficiar.

Aceasta reprezintă însă numai o opțiune a

statului membru și nu o

obligație.

Prin Constituția României nu s-a impus plata

taxei radio-tv indiferent

de

existența calității de beneficiar, iar componentele dreptului la informare

prevăzut de art. 31 alin. (15) trebuie

interpretate în favoarea cetățeanului.

Înalta Curte constată că este nefondată și critica

privind pronunțarea

hotărârii de fond în contradictoriu cu Guvernul

României, în condițiile în care reclamanta a solicitat scutirea de plata taxei

de timbru doar în

contradictoriu cu S.R.R.,

Guvernul nu a

participat și nu a fost

citat în cauza având ca obiect soluționarea pretențiilor

pe fond.

Procedura de soluționare a excepției de

nelegalitate este reglementată

prin art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, în conformitate cu prevederile

alin.

(1) al acestui text, instanța în fața căreia a fost invocată excepția de

nelegalitate,

constatând că de actul administrativ depinde soluționarea pe

fond a litigiului, va sesiza prin încheierea

motivată instanța de contencios

administrativ

competentă care, potrivit dispozițiilor alin. (2); se pronunța

asupra

acesteia în ședința publică, cu citarea părților și a emitentului actului

administrativ.

Din actele dosarului rezultă că instanța de fond

a soluționat excepția

de

nelegalitate cu citarea emitentului actului în cauză, respectiv Guvernul

României,

fiind respectate astfel, atât dispozițiile art. 85 C. proc. civ., cât și

principiul contradictorialității.

Se constată astfel că, prevederile art. 3 alin. (2)

din H.G. nr. 977/2003

adaugă la

prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 republicată, că

motivele

de recurs formulate împotriva sentinței de fond nu sunt întrunite,

astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a

II-a C. proc. civ. și art. 20

alin. (3) din Legea nr. 554/2004

modificată și completată, urmează să se dispună respingerea recursurilor ca

nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

formulate de S.R.R.

și Guvernul României

împotriva sentinței nr. 338 din data de

15 decembrie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 20 octombrie 2011.