ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată la 03

octombrie 2009 pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, reclamanta S.R.R. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. AMFP S.R.L., obligarea acesteia din

urmă la plata sumei de 476,55 lei reprezentând taxa pentru serviciul public de

radiodifuziune, în cuantum de 270 lei, și penalități în cuantum de 206,55 lei

pentru factura nr. 6968595 din 18 aprilie 2006, precum și la plata

cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii sale,

reclamanta a arătat că, în temeiul art. 40 din Legea nr. 41/1994, cu

modificările ulterioare, și ale H.G. nr. 977/2003, a fost instituită obligația

tuturor persoanelor juridice de a achita taxa pentru serviciul public de

radiodifuziune, neavând relevanță faptul că acestea sunt sau nu deținătoare de

receptoare radio/TV.

Prin întâmpinarea depusă în cauză,

pârâta S.C. AMFP S.R.L. a invocat excepția prescrierii debitului pretins, iar,

pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că nu deține

aparat radio, iar, pe de altă parte, factura nr.6968595 din 18 aprilie 2006 nu

prezintă ștampila unității pretins debitoare, nici semnătura de primire.

Prin Încheierea din data de 17 mai

2010, Judecătoria Cluj-Napoca a ridicat din oficiu excepția de nelegalitate a

dispozițiilor art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003, apreciind că aceste

dispoziții sunt nelegale în măsura în care exced prevederilor art. 40 din Legea

nr. 41/1994 și impun în sarcina persoanelor juridice obligația de a achita o taxă

lunară pentru serviciul de radiodifuziune, indiferent dacă beneficiază sau nu

de serviciul prestat.

Prin sentința civilă nr. 317 din

data de 20 septembrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ

și fiscal, învestită prin încheierea sus-menționată cu soluționarea excepției

ridicată de Judecătoria Cluj-Napoca, a admis excepția de nelegalitate a

dispozițiilor art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003.

În cauză a fost introdus Guvernul

României, în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004,

ca emitent al actului ce face obiectul excepției de nelegalitate.

au stat la baza formării convingerii instanței.

Instanța de fond a reținut că textul

art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea S.R.R.

și S.T.R., așa cum a fost modificat de Legea nr. 533 din 11 decembrie 2003

privind aprobarea O.U.G. nr. 71/2003, arată că „persoanele juridice cu sediul

în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele

acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice

străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de

radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de

beneficiari ai acestor servicii”.

Legea nr. 41/1994 instituie

categorii de persoane scutite de la plata taxei lunare pentru serviciul public

de radiodifuziune și pentru serviciul public de televiziune, arătând că alte

scutiri de la plata taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune și

pentru serviciul public de televiziune decât cele prevăzute prin prezenta lege

pot fi stabilite prin hotărâre a Guvernului, în speță H.G. nr. 977/2003.

Prima instanță a evocat deciziile

Curții Constituționale care au analizat constituționalitatea prevederilor art. 40

alin. (3) din Legea nr. 41/1994, dispunând în sensul constatării

constituționalității acestui text normativ, câtă vreme interpretarea oficială

făcută de Parlament în activitatea de legiferare a vizat noțiunea de beneficiar

al acestor servicii publice, în sensul gramatical și obligația prevăzută de

text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite

modalități, de serviciile publice respective.

A arătat Curtea că „beneficiarul” a

fost definit ca fiind o persoană, o colectivitate sau o instituție care are

folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau al unor servicii;

persoană fizică sau juridică în folosul căreia se realizează o acțiune; cel

care beneficiază de ceva; persoană, instituție etc. pentru care se face o

lucrare; cel care beneficiază de ceva; persoană, întreprindere, instituție

pentru care se execută o lucrare, se prestează diferite servicii.

Conform prevederilor art. 3 din H.G.

nr. 977/2003, persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în

categoria micro-întreprinderilor au obligația sa plătească pentru sediul social

o taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune.

Persoanele juridice cu sediul în

România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte

subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau

reprezentantele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația sa

plătească o taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune conform art. 3

alin. (2) din același act normativ, cu excepția celor care și-au suspendat

activitatea, potrivit prevederilor legale.

Analizând modificările aduse H.G.

nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune prin H.G.

nr. 1.012 din 9 septembrie 2009 pentru modificarea și completarea H.G. nr. 977/2003

privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, publicată în M.Of. nr.

695 din 15 octombrie 2009, instanța de fond a concluzionat că introducerea

exceptării de la plata taxei lunare de radiodifuziune pentru persoanele

juridice care și-au suspendat activitatea reflectă faptul că autoritatea

emitentă a admis indirect că actul îndeplinește exigențele constituționale

numai în măsura în care subiectele pot fi circumscrise sferei beneficiarilor.

Decizia autorității de a suspenda

obligația de achitare a taxei pentru perioada de suspendare a activității în

condițiile legii confirmă că aceasta admite că achitarea taxei presupune

prestarea unui serviciu, Curtea apreciind însă că Guvernul nu a corectat actul

normativ până la conformarea totală a acestuia cu dispozițiile legale ale art. 40

din Legea nr. 41/1994.

A arătat instanța de fond că

interpretarea gramaticală a noțiunii de beneficiar, include persoanele fizice

sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv cele două servicii publice.

Dreptul la informare al acestor

entități, invocat de pârât prin întâmpinare, nu poate fi transformat într-o

obligație de a susține serviciile publice prin instituirea de taxe ce ar trebui

plătite indiferent dacă acțiunea de informare ajunge sau nu la contribuabil.

Persoana în favoarea căreia s-a

instituit dreptul nu poate fi obligată să susțină prin contribuția personală

activitatea unui serviciu public iar dreptul său constituțional la informare nu

poate fi transformat într-o obligație de a achita o taxă fără o justificare

obiectivă.

Curtea a arătat că dispozițiile

legale de rang superior au fost interpretate în sensul că această taxă incumbă

numai beneficiarilor serviciilor publice, noțiunea de beneficiar fiind

atribuită, atât în interpretarea oficială, cât și în interpretarea gramaticală,

logică și sistematică, numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii

acestor servicii.

În aceste condiții, prima instanță a

apreciat că textul incriminat cuprins în art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003,

reglementează prin derogare de la dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994

și că astfel ierarhia actelor normative instituită expres prin prevederile art.

4 din Legea nr. 24/2000 care statuează că actele normative date în executarea

legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și

potrivit normelor care le ordonă nu a fost respectată la emiterea actului a cărui

nelegalitate a fost invocată.

Curtea a respins interpretarea

conform căreia oficial legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari ai

serviciului de radio și implicit de televiziune a tuturor persoanelor juridice

cu sediul în România, fără a condiționa aceasta de posesia receptoarelor,

instituind doar obligativitatea taxei respective fără a institui o distincție

așa cum a realizat în cazul persoanelor fizice, arătând că apare ca evident că

plata oricărei taxe este justificată în măsura în care se demonstrează că

există o contraprestație, împrejurare care nu poate fi demonstrată prin

instituirea unei prezumții cum dorește pârâtul.

și pârâtul Guvernul României împotriva Sentinței civile nr. 317 din 20

septembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal.

Motivele de recurs sunt întemeiate

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

4.1. Recursul formulat de reclamanta

S.R.R.

4.1.1. Instanța de fond nu a avut în

vedere legalitatea prevederilor H.G. nr. 977/2003 art. 3 alin. (2) care au fost

emise în aplicarea art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, cu modificările și

completările ulterioare.

Soluția instanței de fond a fost

motivată prin prisma faptului că art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 impune

obligativitatea plății taxei radio „fără nici un fel de distincție, dacă sunt

sau nu beneficiare ale serviciului public”, prin acest aspect ignorându-se

prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 care stabilesc

obligativitatea plății taxei radio în sarcina persoanelor juridice în calitate

de beneficiari ai acestor servicii.

Legiuitorul a instituit o prezumție

absolută cu privire la calitatea de beneficiar a tuturor persoanelor juridice,

indiferent dacă acestea dețin sau nu receptoare radio.

Instanța de fond a omis faptul că în

materia taxei pentru serviciul public de radiodifuziune noțiunea de

„beneficiar” a primit alte valențe, date chiar de prevederile art. 40 alin. (3)

din Legea nr. 41/1994.

Curtea Constituțională s-a pronunțat

în sensul constituționalității prevederii care obligă la plata taxei,

indiferent de deținerea sau nu de receptoare.

Înalta Curte de Casație și Justiție

prin Decizia nr. 1930 din 2 aprilie 2009 s-a pronunțat de asemenea, în sensul

că în cazul persoanelor juridice, legea nu face deosebire între cele care dețin

și cele care nu dețin receptoare radio sau Tv.

4.1.2. Interpretarea instanței de

fond cu privire la Deciziile Curții Constituționale este lipsită de logică,

deoarece dacă instanța constituțională ar fi statuat că „obligația prevăzută de

text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază de serviciile

respective”, soluția pronunțată ar fi fost de admitere a excepției de

neconstituționalitate.

Un alt argument în sensul susținerii

recursului este cel al respingerii tuturor amendamentelor și inițiativelor

legislative ce propuneau modificarea legii în sensul reținut de instanța de

fond, respectiv de exceptare de la plata serviciilor publice de radio și

televiziune a persoanelor juridice care nu dețin receptoare radio-tv.

4.1.3. Instanța de fond nu a ținut

seama de legislația comunitară în materie și de recomandările europene cu

privire la taxa radio, respectiv: Protocolul de la Amsterdam anexat la Tratatul CE, Rezoluția Parlamentului European din 25 septembrie 2008

privind concentrarea și pluralismul mass-mediei în Uniunea Europeană;

Comunicarea către membrii Comisiei pentru petiții a Parlamentului privind

petiția nr. 0958/2005.

4.1.4. Din punct de vedere

constituțional, rațiunea existenței Societății Române de Radiodifuziune, ca și

fundamentul plății taxei radio își are reglementarea în dispozițiile art. 31

alin. (5) din Constituția României.

4.2. Recursul formulat de pârâtul

Guvernul României.

4.2.1. În accepțiunea Legii nr. 41/1994

republicată, toate persoanele juridice au prezumată calitatea de beneficiar al

serviciilor publice în discuție, iar dispozițiile art. 63 alin. (2) din H.G.

nr. 977/2003 au fost emise în aplicarea și executarea legii.

4.2.1. Aceeași accepțiune a fost

reținută și de Curtea Constituțională în Deciziile nr. 297/2004 și nr. 331/2006.

4.2.2. Temeiul existenței S.R.T.V.,

S.R.R. și fundamentul plății taxei radio-tv, se regăsesc în prevederile art. 31

din Constituția României.

II. Considerentele instanței de

recurs.

1.1. Potrivit art. 40 alin. (3) din

Legea nr. 41/1994 republicată, „persoanele juridice cu sediul în România,

inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum

și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația

să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru

serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor

servicii”.

1.2. Conform art. 40 alin. (2) din

Legea nr. 41/1994 republicată, și persoanele fizice, în calitate de beneficiari

ai acelorași servicii, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public

de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune.

1.3. Nicăieri în cuprinsul Legii nr.

41/1994 republicată nu se regăsește o definiție a noțiunii de „beneficiar”,

astfel încât sensul acestei noțiuni nu poate fi decât cel comun, respectiv „cel

care beneficiază de ceva” sau „autoritate, instituție, societate, etc., pentru

care se face o lucrare”.

1.4. Prin Decizia nr. 297/2004 a

Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 40

alin. (3) din Legea nr. 41/1994 a fost respinsă cu motivarea că „obligația

prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază,

în diferite modalități, de serviciile publice respective”.

1.5. Aceleași considerente au fost

avute în vedere și prin pronunțarea Deciziei nr. 331/2006 a Curții

Constituționale.

1.5. În ceea ce privește

jurisprudența Înaltei Curți în materie, se reține că prin Decizia nr. 4949 din

10 noiembrie 2009 s-a constatat, pe cale de excepție, nelegalitatea

dispozițiilor art. 3 din H.G. nr. 977/2003.

Este adevărat că prin Decizia nr. 1930

din 2 aprilie 2009, aceeași instanță a constatat legalitatea dispozițiilor art.

3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003, îmbrățișând astfel punctul de vedere al

recurenților, ce nu este însă acceptat și de prezenta instanță.

1.6. Legislația comunitară și

recomandările europene cu privire la taxa radio permit statelor să stabilească

plata unor taxe radio-tv, indiferent de existența calității de beneficiar.

Aceasta reprezintă însă numai o

opțiune a statului membru și nu o obligație.

1.7. Prin Constituția României nu

s-a impus plata taxei radio-tv indiferent de existența calității de beneficiar,

iar componentele dreptului la informare prevăzut de art. 31 alin. (15) trebuie

interpretate în favoarea cetățeanului.

prevederile art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 adaugă la prevederile art. 40

alin. (3) din Legea nr. 41/1994 republicată, că motivele de recurs formulate

împotriva sentinței de fond nu sunt întrunite, astfel încât, în temeiul art. 312

alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004

modificată și completată, urmează să se dispună respingerea recursurilor ca

nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de

recurenta-reclamantă S.R.R. împotriva Sentinței civile nr. 317 din 20

septembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul formulat de

recurentul-pârât Guvernul României împotriva sentinței civile nr. 317/2010 din

20 septembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 6 ianuarie 2011.