ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4343/2010

Asupra conflictului negativ

de competență de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei

Sectorului 6 București, la data de 23 iunie 2008, sub nr. 5155/303/2008, reclamanta

S.R.R. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC O.I. SRL, ca prin hotărârea ce

se va pronunța să fie obligată pârâta la plata sumei de 466,38 RON, reprezentând

taxa pentru serviciul public de radiodifuziune pe anul 2005, în cuantum de 120 RON,

și penalități în cuantum de 106,38 RON, pentru factura din 28 noiembrie 2005, precum

și taxa pentru serviciul public de radiodifuziune pe anii 2006 și 2007 în cuantum

de 240 RON.

Reclamanta și-a întemeiat

cererea pe dispozițiile H.G. nr. 977/2003 și ale Legii nr. 533/2003 de aprobare

a O.U.G. nr. 71/2003 care au instituit obligația pentru persoanele juridice cu sediul

în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora,

„să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune (...) în calitate

de beneficiari ai acestor servicii”, apreciind că legiuitorul a prezumat calitatea

de beneficiar al serviciilor pentru toate persoanele juridice, fără a fi condiționată

de posesia receptoarelor, potrivit dispozițiilor art. 40 din Legea nr. 41/1994 privind

organizarea și funcționarea S.R.R. și a S.R.Tv., republicată, dispoziții apreciate

ca fiind constituționale în mai multe rânduri.

Prin sentința civilă

nr. 5787 din 22 septembrie 2008, Judecătoria Sector 6 București a admis excepția

prematurității cererii și a respins cererea reclamantei ca prematur formulată pentru

lipsa concilierii, iar prin decizia civilă nr. 140 din 19 ianuarie 2009, Tribunalul

București, secția a VI-a comercială a casat sentința și a reținut cauza spre soluționare

în primă instanță la Tribunalul București, secția a IX-a contencios

administrativ și fiscal.

Instanța de recurs a reținut,

în esență, că suma în litigiu reprezintă o taxă pentru un serviciu public mai mică

de 500.000 RON, situație în care competența materială de soluționare aparține Tribunalului

ca instanță de contencios administrativ, conform art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Tribunalul București,

secția a ix-a contencios administrativ și fiscal, și-a declinat competența de soluționare

a cauzei, prin sentința civilă nr. 1024 din 13 martie 2009, în favoarea Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin raportare

la calitatea reclamantei de autoritate publică centrală a statului.

Prin sentința nr. 212

din 15 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția contencios administrativ

și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat

competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a

contencios administrativ și fiscal, reținând următoarele:

Învestirea Tribunalului

București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, s-a realizat printr-o

decizie irevocabilă, pronunțată de o instanță de recurs care, statuând asupra necompetenței

primei instanțe, a reținut - cu putere de drept dezlegat conform art. 315 alin.

(1) teza I C. proc. civ., potrivit căruia „în caz de casare, hotărârile instanței

de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării

unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului” - competența Tribunalului

ca instanță de contencios administrativ.

Prin urmare, apreciază

Curtea de apel, decizia de casare a sentinței judecătoriei, fundamentată exclusiv

pe necompetența acestei din urmă instanțe, statuează, cu forță obligatorie, competența

Tribunalului ca instanță de contencios administrativ, ipoteză care nu mai impune

cercetarea, de către o primă instanță (fie Tribunal, fie Curte), a problemei de

drept dezlegate irevocabil, relativ la competență.

Constatându-se ivit conflictului

negativ de competență, dosarul a fost înaintat Înaltei Curții de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal, pentru pronunțarea regulatorului de

competență, potrivit art. 22 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație

și Justiție are obligația de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor

legale în vigoare, inclusiv în ceea ce privește competența materială a instanțelor

judecătorești, care reprezintă problemă de ordine publică, conform art. 159 C. proc.

civ.

Unul din mecanismele care

face posibilă îndeplinirea acestei obligații este regulatorul de competență.

Conform jurisprudenței

constante a instanței supreme în cauze asemănătoare celei pentru care se solicită

stabilirea competenței materiale în raport de dispozițiile legale incidente, s-a

statuat că în raport de obiectul litigiului dedus judecății și de prevederile legale

în vigoare aplicabile cauzei, competența materială de soluționare în fond revine

judecătoriei, ca instanță de drept comun.

Astfel, în cauză, este

necontestat că obiectul acțiunii îl formează cererea formulată de S.R.R. prin care

a solicitat obligarea societății comerciale pârâte la plata unei sume reprezentând

taxa pentru serviciul public de radiodifuziune pe anii 2005-2006-2007, datorată

în baza art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public

de radiodifuziune.

Or, potrivit art. 40

alin. (1) din Legea nr. 40/1994, așa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 71/2003,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 533/2003, veniturile proprii

ale S.R.R. provin, între altele, și din taxele pentru serviciul public de radiodifuziune.

Deci, cu alte cuvinte,

sumele reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune se constituie

în venituri proprii ale S.R.R., fără a reprezenta creanțe bugetare.

Or, din interpretarea

art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ,

rezultă că această reglementare se referă la litigiile privind actele administrativ-fiscale,

care au ca obiect taxe, impozite, datorii vamale, contribuții și accesorii ale acestora,

datorate bugetului de stat sau bugetelor locale.

Astfel fiind, rezultă

că dispozițiile art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004 nu sunt incidente

în cauză, obiectul dedus judecății constituindu-l o cerere în pretenții referitoare

la taxa pentru serviciul public de radiodifuziune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei privind pe reclamanta S.R.R., în contradictoriu cu pârâta

SC O.I. SRL, în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 octombrie 2010.