ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3035/2011

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Decizia nr. 442 din 26 ianuarie 2011,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal

a respins recursurile declarate de Guvernul României și Societatea Română de

Radiodifuziune împotriva Sentinței civile nr. 3531 din 22 septembrie 2010 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondate.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de recurs a reținut, așa cum reiese din considerentele

sentinței, următoarele:

Prin acțiunea

formulată la data de 19 noiembrie 2009, Societatea Română de Radiodifuziune a

chemat în judecată SC "R.L.G." SRL București, solicitând obligarea

pârâtei la plata sumei de 2.123,52 RON reprezentând taxa pentru serviciul

public de radiodifuziune pentru perioada ianuarie 2006 - septembrie 2009.

În temeiul art. 4 din

Legea nr. 554/2004, prin încheierea din 15 aprilie 2010, Judecătoria Sectorului

3 București, secția civilă a sesizat Curtea de Apel București în vederea

soluționării excepției de nelegalitate a art. 3 din H.G. nr. 977/2003.

Prin Sentința civilă

nr. 3531 din 22 septembrie 2009, Curtea de Apel București, secția de contencios

administrativ și fiscal a dispus admiterea excepției și constatarea

nelegalității prevederilor art. 3 din H.G. nr. 977/2003, modificată și

completată.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs Guvernul României și Societatea Română de

Radiodifuziune, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Astfel, pârâții au

invocat prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, în

temeiul căruia a fost emisă H.G. nr. 977/2003, arătând, în esență, că, în

accepțiunea acestor dispoziții legale, toate persoanele juridice au prezumată

calitatea de beneficiar al serviciilor publice de radiodifuziune, indiferent

dacă dețin sau nu receptoare radio, fiind exceptate de la plata taxei doar

microîntreprinderile aflate în dificultate și care și-au suspendat activitatea,

conform legii.

Examinând motivele

din recursuri, actele dosarului și în raport de dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, potrivit art.

40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea

Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune,

persoanele juridice au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de

radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de

beneficiari ai acestor servicii.

Conform dispozițiilor

art. 3 din H.G. nr. 977/2003, modificată și completată, persoanele juridice cu

sediul în România au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul

public de radiodifuziune, cu excepția celor care și-au suspendat activitatea.

Întrucât, prin lege

s-a stabilit că taxa incumbă doar beneficiarilor serviciului public de

radiodifuziune, instanța de control judiciar a constatat că dispozițiile art. 3

din H.G. nr. 977/2003 nu aplică în mod corect legea în temeiul căreia au fost

emise, impunând plata taxei tuturor persoanelor juridice, fără a face

distincție între persoanele juridice beneficiare și cele care nu au calitate de

beneficiar al acestor servicii.

Totodată, instanța de

recurs a luat în considerare și jurisprudența Curții Constituționale care, în

mod constant, a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.

40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, cu motivarea că obligația de plată este

doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități,

de serviciile publice respective.

anulare formulată împotriva deciziei de recurs

Împotriva Deciziei

nr. 442 din 26 ianuarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare recurenta

Societatea Română de Radiodifuziune, invocând ca temei legal dispozițiile art.

318 teza a II-a C. proc. civ. și susținând că soluția din hotărârea contestată

este rezultatul unei omisiuni în analiza motivelor de recurs.

Astfel,

contestatoarea a criticat faptul că instanța de control judiciar nu s-a

pronunțat asupra argumentelor invocate de societatea recurentă, în sensul că,

dacă instanța constituțională ar fi statuat că "obligația de plată este

doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități,

de serviciile respective", atunci soluția pronunțată ar fi fost de

admitere și nu de respingere a excepției de neconstituționalitate.

În cuprinsul

contestației în anulare, societatea contestatoare a expus, într-o manieră

detaliată, motivarea cererii de recurs și a invocat decizii ale Curții

Constituționale, legislația comunitară și Recomandările europene referitoare la

finanțarea serviciilor publice de radiodifuziune.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra contestației în anulare

Hotărârea atacată în

calea extraordinară de atac a contestației în anulare o reprezintă Decizia nr.

442 din 26 ianuarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal, ce reprezintă o hotărâre pronunțată în

calea de atac a recursului, hotărâre irevocabilă, astfel cum impun dispozițiile

art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

Faptul că motivele

invocate în această cale de atac nu se înscriu printre cele prevăzute în mod

expres de prevederile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., invocate de

contestatoare, nu conduce de plano la soluția de respingere ca inadmisibilă a

contestației în anulare.

Instanța competentă

în soluționarea contestației trebuie să analizeze dacă motivele invocate de

contestatoare se regăsesc în textul de lege incident, ceea ce presupune

cercetarea fondului contestației în anulare.

Examinând calea de

atac exercitată pe fondul său, Înalta Curte constată că prezenta contestație în

anulare este nefondată.

relevante

În conformitate cu

dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ.: "Hotărârile

irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când procedura de chemare

a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit

cu cerințele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea

dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, numai dacă aceste

motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului".

Potrivit alin. (2) al

aceluiași articol: "contestația poate fi primită pentru motivele mai sus

arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs,

dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă

recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond".

Cu alte cuvinte, prin

această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind

actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele

administrate și a stării de fapt la care se referă litigiul.

Deci, în cadrul

contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la

drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia

dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior.

Contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în

condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege.

Reglementând

contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile

instanței de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac

când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Motivele contestației

în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar

textul care o reglementează este de strictă interpretare.

Prima ipoteză a

textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi

condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor

elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății,

cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării

taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat etc.

Fiind un text de excepție,

noțiunea de "greșeală materială" nu poate fi interpretată extensiv.

În orice caz, textul

nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor

și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale.

Pe de altă parte,

omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al

contestației, există numai atunci când realmente instanța de recurs nu a

cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul

legal, nu și atunci când, procedând la sistematizarea lor, întrucât între ele

există o legătură logică, le-a examinat împreună, nefiind necesară examinarea

punctuală a tuturor motivelor invocate.

Totodată, textul se

referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu și la

argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le

sunt subsumate.

În esență, o atare

omisiune nu poate fi reținută întrucât instanța de recurs a cercetat toate

criticile recurentei și, mai mult, făcând aplicarea dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., a examinat cauza sub toate aspectele.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte apreciază că, în pricina de față, contestația în anulare

formulată nu îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute în textele

legale sus-menționate, deoarece motivele invocate de contestatoare nu se

încadrează în niciuna din ipotezele reglementate de dispozițiile citate,

instanța de recurs cercetând toate motivele de recurs invocate de recurenta

Societatea Română de Radiodifuziune.

În realitate, Înalta

Curte constată că nu este vorba de o omisiune în sensul art. 318 C. proc. civ.,

contestatoarea fiind nemulțumită de modul în care instanța de recurs a procedat

la analizarea normelor legale incidente cauzei, în contestația în anulare fiind

dezvoltate, de fapt, critici la adresa modului în care instanța de recurs a

soluționat cauza, critici care nu pot fi primite în această cale extraordinară

de atac, deoarece ar deschide calea recursului la recurs, ceea ce nu este

admisibil.

Pe de altă parte, Înalta

Curte reține faptul că nu pot fi examinate în cadrul contestației în anulare

nici argumentele noi dezvoltate în contestație pentru a susține motivele de

recurs, în condițiile în care acestea nu au fost prezentate în etapa procesuală

a recursului.

soluției adoptate

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 320 C. proc. civ., va respinge ca

nefondată contestația în anulare formulată de recurenta Societatea Română de

Radiodifuziune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge contestația

în anulare formulată de Societatea Română de Radiodifuziune împotriva Deciziei

nr. 442 din 26 ianuarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 mai 2011.