ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3035/2011

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Procedura derulată în recurs Prin Decizia nr. 442 din 26 ianuarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a respins recursurile declarate de Guvernul României și Societatea Română de Radiodifuziune împotriva Sentinței civile nr. 3531 din 22 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de recurs a reținut, așa cum reiese din considerentele sentinței, următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 19 noiembrie 2009, Societatea Română de Radiodifuziune a chemat în judecată SC "R.L.G." SRL București, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 2.123,52 RON reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune pentru perioada ianuarie 2006 - septembrie 2009. În temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, prin încheierea din 15 aprilie 2010, Judecătoria Sectorului 3 București, secția civilă a sesizat Curtea de Apel București în vederea soluționării excepției de nelegalitate a art. 3 din H.G. nr. 977/2003. Prin Sentința civilă nr. 3531 din 22 septembrie 2009, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal a dispus admiterea excepției și constatarea nelegalității prevederilor art. 3 din H.G.

nr. 977/2003, modificată și completată. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Guvernul României și Societatea Română de Radiodifuziune, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Astfel, pârâții au invocat prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, în temeiul căruia a fost emisă H.G. nr. 977/2003, arătând, în esență, că, în accepțiunea acestor dispoziții legale, toate persoanele juridice au prezumată calitatea de beneficiar al serviciilor publice de radiodifuziune, indiferent dacă dețin sau nu receptoare radio, fiind exceptate de la plata taxei doar microîntreprinderile aflate în dificultate și care și-au suspendat activitatea, conform legii. Examinând motivele din recursuri, actele dosarului și în raport de dispozițiile art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, persoanele juridice au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii. Conform dispozițiilor art. 3 din H.G. nr. 977/2003, modificată și completată, persoanele juridice cu sediul în România au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, cu excepția celor care și-au suspendat activitatea. Întrucât, prin lege s-a stabilit că taxa incumbă doar beneficiarilor serviciului public de radiodifuziune, instanța de control judiciar a constatat că dispozițiile art. 3 din H.G.

nr. 977/2003 nu aplică în mod corect legea în temeiul căreia au fost emise, impunând plata taxei tuturor persoanelor juridice, fără a face distincție între persoanele juridice beneficiare și cele care nu au calitate de beneficiar al acestor servicii. Totodată, instanța de recurs a luat în considerare și jurisprudența Curții Constituționale care, în mod constant, a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, cu motivarea că obligația de plată este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective. 2. Contestația în anulare formulată împotriva deciziei de recurs Împotriva Deciziei nr. 442 din 26 ianuarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare recurenta Societatea Română de Radiodifuziune, invocând ca temei legal dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc.

civ. și susținând că soluția din hotărârea contestată este rezultatul unei omisiuni în analiza motivelor de recurs. Astfel, contestatoarea a criticat faptul că instanța de control judiciar nu s-a pronunțat asupra argumentelor invocate de societatea recurentă, în sensul că, dacă instanța constituțională ar fi statuat că "obligația de plată este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile respective", atunci soluția pronunțată ar fi fost de admitere și nu de respingere a excepției de neconstituționalitate. În cuprinsul contestației în anulare, societatea contestatoare a expus, într-o manieră detaliată, motivarea cererii de recurs și a invocat decizii ale Curții Constituționale, legislația comunitară și Recomandările europene referitoare la finanțarea serviciilor publice de radiodifuziune.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare Hotărârea atacată în calea extraordinară de atac a contestației în anulare o reprezintă Decizia nr. 442 din 26 ianuarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ce reprezintă o hotărâre pronunțată în calea de atac a recursului, hotărâre irevocabilă, astfel cum impun dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ. Faptul că motivele invocate în această cale de atac nu se înscriu printre cele prevăzute în mod expres de prevederile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., invocate de contestatoare, nu conduce de plano la soluția de respingere ca inadmisibilă a contestației în anulare.

Instanța competentă în soluționarea contestației trebuie să analizeze dacă motivele invocate de contestatoare se regăsesc în textul de lege incident, ceea ce presupune cercetarea fondului contestației în anulare. Examinând calea de atac exercitată pe fondul său, Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare este nefondată. 1. Argumente de drept relevante În conformitate cu dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc.

civ.: "Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului". Potrivit alin. (2) al aceluiași articol: "contestația poate fi primită pentru motivele mai sus arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond". Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate și a stării de fapt la care se referă litigiul.

Deci, în cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege. Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Motivele contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare. Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat etc. Fiind un text de excepție, noțiunea de "greșeală materială" nu poate fi interpretată extensiv. În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale.

Pe de altă parte, omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al contestației, există numai atunci când realmente instanța de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu și atunci când, procedând la sistematizarea lor, întrucât între ele există o legătură logică, le-a examinat împreună, nefiind necesară examinarea punctuală a tuturor motivelor invocate. Totodată, textul se referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu și la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate. În esență, o atare omisiune nu poate fi reținută întrucât instanța de recurs a cercetat toate criticile recurentei și, mai mult, făcând aplicarea dispozițiilor art. 304 1 C. proc.

civ., a examinat cauza sub toate aspectele. Față de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că, în pricina de față, contestația în anulare formulată nu îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute în textele legale sus-menționate, deoarece motivele invocate de contestatoare nu se încadrează în niciuna din ipotezele reglementate de dispozițiile citate, instanța de recurs cercetând toate motivele de recurs invocate de recurenta Societatea Română de Radiodifuziune. În realitate, Înalta Curte constată că nu este vorba de o omisiune în sensul art. 318 C. proc. civ., contestatoarea fiind nemulțumită de modul în care instanța de recurs a procedat la analizarea normelor legale incidente cauzei, în contestația în anulare fiind dezvoltate, de fapt, critici la adresa modului în care instanța de recurs a soluționat cauza, critici care nu pot fi primite în această cale extraordinară de atac, deoarece ar deschide calea recursului la recurs, ceea ce nu este admisibil.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține faptul că nu pot fi examinate în cadrul contestației în anulare nici argumentele noi dezvoltate în contestație pentru a susține motivele de recurs, în condițiile în care acestea nu au fost prezentate în etapa procesuală a recursului. 2. Temeiul legal al soluției adoptate Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 320 C. proc. civ., va respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de recurenta Societatea Română de Radiodifuziune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge contestația în anulare formulată de Societatea Română de Radiodifuziune împotriva Deciziei nr. 442 din 26 ianuarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2011.