ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1623/2011

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 471 din 7 decembrie 2010 Curtea de Apel Cluj, secția contencios administrativ și fiscal, a admis excepția de nelegalitate formulată în cadrul acțiunii înaintată de reclamanta Societatea Română de Radiodifuziune București, împotriva pârâtei SC C.M. SRL, având ca obiect pretenții, a constatat nelegalitatea dispozițiilor art. 3 alin. (2) H.G. nr. 977/2003 și a dispus publicarea hotărârii în M. Of. conform art. 29 Legea nr. 554/2004.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut dispozițiile art. 40 alin. (3) Legea nr. 41/1994, precizează că au obligația de a achita taxa pentru serviciul public de radio și televiziune, doar beneficiarii acestor servicii, iar art. 2 alin. (40) Legea finanțelor publice definește „taxa ca fiind suma plătită de către o persoană fizică sau juridică, de regulă pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, instituție publică sau serviciu public. Conform art. 1 Legea nr. 41/1994 Societatea Romana de Radiodifuziune și Societatea Română de Televiziune s-au înființat ca servicii publice autonome de interes național, independente editorial, prin reorganizarea Radioteleviziunii Romane.

Art. 2 din același act normativ prevede că Societatea Română de Radiodifuziune și Societatea Română de Televiziune sunt persoane juridice, au sediul în municipiul București și își desfășoară activitatea sub controlul Parlamentului, în condițiile prezentei legi și în conformitate cu convențiile internaționale la care România este parte. Prin H.G. nr. 977 din 22 august 2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune în temeiul art. 107 din Constituție și al art. 40 Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Romane de Radiodifuziune și Societății Romane de Televiziune, republicată, cu modificările ulterioare, s-a statuat la art. 1 că persoanele fizice cu domiciliul în România, cu excepția celor care declară pe propria răspundere că nu dețin receptoare radio, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune.

Art. 2 HG nr. 977/2003 prevede că taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune se plătește pe familie. Prin familie, în înțelesul prezentei hotărâri, se înțelege: soțul, soția, copiii, precum și orice alte persoane, în cazul în care locuiesc în comun și gospodăresc împreună. Conform prevederilor art. 3 HG nr. 977/2003 persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria micro întreprinderilor potrivit prevederilor O.G. nr. 24/2001 privind impunerea micro întreprinderilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 111/2003, cu modificările ulterioare, au obligația sa plătească pentru sediul social o taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune.

Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentantele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația sa plătească o taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune. Prin Decizia nr. 297 din 6 iulie 2004 a Curții Constituționale s-a reținut că prevederile art. 40 alin. (3) Legea nr. 41/1994 care dispun cu privire la obligația persoanelor juridice române sau străine cu sediul în România de a plăti, în calitate de beneficiari, o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune nu sunt contrare legii fundamentale.

Așadar controlul de constituționalitate realizat pe calea rezolvării excepției de neconstituționalitate este un control de conformitate cu dispozițiile Constituției, dar și unul de strictă conformare cu aceste dispoziții. Prevederile cuprinse în art. 3 alin. (2) H.G. nr. 977/2003, instituie derogări de la dispozițiile art. 40 alin. (3) Legea nr. 41/1994, negând dreptul persoanelor juridice de a beneficia de scutiri independent de condiția deținerii de receptoare radio și TV. Nu poate fi primită interpretarea conform căreia oficial legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului de radio și implicit de televiziune a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, fără a condiționa aceasta de posesia receptoarelor.

Nu se poate susține că plata taxei radio de către persoanele juridice reprezintă în fapt o aplicare a dispozițiilor constituționale care garantează dreptul la informare al cetățenilor prin asigurarea surselor de finanțare a principalelor mijloace de informare: radio și televiziunea publică. Acest drept constituțional la informare nu poate fi transformat într-o obligație, subiectele de drept având facultatea de a exercita sau nu drepturile recunoscute în legea fundamentală. Împotriva hotărârii instanței de fond pârâții Guvernul României și Societatea Română de Radiodifuziune București au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. I. Guvernul României, în motivarea recursului arată că sentința instanței de fond este nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Recurentul arată că admiterea excepției de nelegalitate nu are ca efect anularea actului administrativ nelegal, însă, produce consecințe asupra conținutului raportului juridic transpus în plan procesual în litigiul de fond, pentru că instanța va judeca litigiul fără a mai ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată, făcând să devină lipsite de suport susținerile părții care își fundamentează dreptul pretins sau apărarea pe actul administrativ constatat nelegal. Astfel, deși actul administrativ constatat nelegal pe calea prevăzută de art. 4 Legea nr. 554/2004 nu este anulat, admiterea excepției de nelegalitate poate duce la anularea actelor subsecvente, încheiate în baza lui. H.G.

nr. 977/2003 a fost emisă în temeiul art. 40 alin. (3) Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Prin urmare, în accepțiunea acestor dispoziții legale, toate persoanele juridice au prezumată calitatea de beneficiar al serviciilor publice în discuție, astfel încât nici autoarea excepției și nici instanța de judecată, prin sentința pronunțată, nu pot da o altă interpretare termenului de beneficiar, față de cea avută în vedere de legiuitor la momentul adoptării legii, cât și de Curtea Constituțională, la momentul când a stabilit că textul de lege este constituțional (prin Decizia nr. 297/2004 sau Decizia nr. 331/2006).

În jurisprudența sa, Curtea Constituțională, analizând criticile de neconstituționalitate în sensul că prin textul de lege indicat sunt obligate toate persoanele juridice române la plata taxei radio-tv "independent de condiția deținerii de receptoare", a constatat că acestea sunt neîntemeiate în condițiile în care obligația prevăzută de lege este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective. În aceste condiții fundamentul plății taxei radio/tv de către persoanele fizice și juridice este reprezentat, în esență, de obligația constituțională a cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice ale statului, o desființare a acestor taxe însemnând lipsirea statului de principala sursă financiară pentru suportarea cheltuielilor publice aferente concretizării dreptului de informare a cetățeanului, și deci afectarea acestui drept, aparținând oricărei persoane fizice sau juridice.

În ceea ce privește dispozițiile art. 3 alin. (2) H.G. nr. 977/2003, recurenta consideră că legiuitorul nu a înțeles să facă deosebirea între persoanele juridice care dețin și cele care nu dețin receptoare radio sau tv, instituindu-se prin lege, doar obligativitatea taxei respective. De altfel, dacă intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție, acest lucru s-ar fi făcut în mod expres, cum este cazul persoanelor fizice - art. 40 alin. (2) Legea nr. 41/1994, republicată. Stabilirea calității de beneficiar a tuturor persoanelor juridice s-a realizat prin modificarea art. 40 Legea nr. 41/1994 - dispoziții legale ce au făcut obiectul controlului de constituționalitate (Decizia nr. 297/2004).

II. Societatea Română de Radiodifuziune București, prin recursul formulat susține că soluția Curții de Apel Cluj este nelegală, motivat de faptul că aceasta nu a avut în vedere faptul că prin conținutul art. 40 alin. (3) Legea nr. 41/1994, legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă acestea dețin sau nu receptoare radio. Recurenta consideră că instanța de fond a omis tocmai faptul că în materia taxei pentru serviciul public de radiodifuziune noțiunea de „beneficiar" a primit alte valențe, date chiar de prevederile art. 40 alin. (3) Legea nr. 41/1994.

Recurenta mai susține că, prin Decizia nr. 159/2003 Curtea Constituțională se pronunță chiar pe aspectul nerespectării art. 108 alin. (2.) din Constituție, republicată, care prevede că „Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor". În Decizia nr. 331/2006 Curtea Constituțională chemată să se pronunțe, încă o dată, asupra prevederilor legale prin care se instituie obligativitatea plății unei taxe pentru serviciul public de radiodifuziune și pentru serviciul public de televiziune, fără distincție, în sarcina persoanelor juridice, în calitate de beneficiari ai acestor servicii, constată că „dispozițiile legale criticate au mai format obiect al controlului de constituționalitate", că nu există „elemente noi de natură a determina schimbarea jurisprudenței Curții", precum și faptul că toate „considerentele șl soluțiile deciziilor menționate (nota Societății Romane de Radiodifuziune: Decizia nr. 159/2004 și Decizia nr. 331/2004) ale aceleiași Curți își păstrează valabilitatea". De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1930 din 02 aprilie 2009, s-a pronunțat deja pe noțiunea de beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice, având în vedere totodată Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004.

Legat de rațiunea plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de care ar trebui să țină seama instanța de judecată la pronunțarea hotărârii, menționăm faptul că din punct de vedere constituțional, în sistemul de drept românesc, rațiunea existenței Societății Române de Radiodifuziune, ca și fundamentul plății taxei radio își găsește reglementarea constituționala in art. 31 alin. (5) Constituția României, care stabilește, printre drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la informare. Examinând cauza și sentința recurată în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate. Pentru a ajunge la această soluție Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate: În fața instanței de fond a fost invocată excepția de nelegalitate a art. 3 alin. (2) H.G. nr. 977/2003 apreciind că acest text a extins aria de aplicare a normelor legale, respectiv art. 40 alin. (3) Legea nr. 41/1994. Criticile din motivele de recurs se referă la modul în care instanța de fond a admis această excepție. Potrivit art. 40 alin. (3) Legea nr. 41/1994, republicată „Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii”.

Pentru că în art. 40 alin. (4) al aceluiași act normativ s-a prevăzut că modalitatea de încasare, cuantumul taxelor, scutirea de la plata acestora se stabilesc prin hotărâre de guvern, în cazul taxei privind serviciul public de radiodifuziune a fost emisă H.G. nr. 977/2003. În art. 3 alin. (2) H.G. nr. 977/2003 s-a prevăzut că „Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte unități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune”. Din coroborarea textelor invocate rezultă că art. 40 alin. (3) Legea nr. 41/1994 se referă la plata taxelor, în calitate de beneficiar al serviciilor de radiodifuziune, iar art. 3 alin. (2) H.G.

nr. 977/2003 impun obligativitatea plății taxei lunare pentru serviciile de radiodifuziune, indiferent dacă persoanele juridice sunt sau nu beneficiare ale acestora. Prin aceasta au fost încălcate normele de tehnică legislativă, iar potrivit art. 4 Legea nr. 24/2000, republicată, actele normative date în executarea legii, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului, se emit în limitele și potrivit normelor în baza cărora se dau. Susținerile recurenților potrivit cărora legea ar institui o prezumție absolută de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă acestea dețin sau nu receptoare radio sunt nefondate. Chiar Curtea Constituțională, fiind învestită cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate a art. 40 alin. (3) Legea nr. 41/1994, astfel cum a fost modificat în 2003, a subliniat faptul că taxele se plătesc numai „în calitate de beneficiari ai acestor servicii”.

S-a spus că „obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective”. Prin urmare, dacă prin lege s-a stabilit că taxa pentru serviciile publice de radiodifuziune sau televiziune va fi plătită numai de beneficiarii acestor servicii, în actul normativ care transpune această obligație de plată nu se poate impune plata taxei tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă sunt sau nu beneficiari ale serviciului respectiv. Referitor la invocarea dreptului de informare și corelativ a obligației de plată a taxelor pentru acoperirea cheltuielilor publice, se constată că susținerile recurentei Societatea Națională de Radiodifuziune sunt nefondate.

Așa cum a subliniat și instanța de fond, un drept prevăzut de Constituție nu poate avea corelativ o obligație de a achita o taxă deși nu beneficiază de un serviciu. Chiar Legea nr. 500/2002, în art. 2 pct. 40, definește taxa ca fiind „suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituție publică sau un serviciu public”. Legiuitorul a ales, potrivit art. 40 alin. (3) Legea nr. 41/1994 modificată, să stabilească o obligație de plată a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune numai pentru cei care sunt beneficiarii acestuia. Nu poate fi invocată Decizia nr. 1930/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a dovedi legalitatea art. 3 alin. (2) H.G.

nr. 977/2003 pentru că, practica Înaltei Curți a fost publicată. În acest sens, chiar dacă a existat o soluție de speță, ulterior, prin Decizia nr. 2102 din 9 aprilie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost anulate prevederile art. 3 alin. (1) H.G. nr. 977/2003, iar în M. Of. nr. 691/14.10.2009 s-a publicat această decizie care vizează un act administrativ cu caracter normativ și are caracter erga omnes. Având în vedere că dispozițiile art. 3 alin. (1) H.G. nr. 977/2003 sunt aproape identice cu cele ale art. 3 alin. (2) H.G. nr. 977/2003, cu deosebirea că vizează alte subiecte ale obligației de plată a taxei dar și faptul că dispozițiile art. 3 alin. (1) H.G. nr. 977/2003 au fost anulate printr-o hotărâre irevocabilă, în raport de această soluție se poate invoca practica instanței supreme.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de Guvernul României și Societatea Română de Radiodifuziune București, împotriva sentinței civile nr. 471 din 7 decembrie 2010 a Curți de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18 martie 2011.