ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1623/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1623/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 471 din 7 decembrie

2010 Curtea de Apel Cluj, secția contencios administrativ și fiscal, a admis

excepția de nelegalitate formulată în cadrul acțiunii înaintată de reclamanta

Societatea Română de Radiodifuziune București, împotriva pârâtei SC C.M. SRL,

având ca obiect pretenții, a constatat nelegalitatea dispozițiilor art. 3 alin.

(2) H.G. nr. 977/2003 și a dispus publicarea hotărârii în M. Of. conform art.

29 Legea nr. 554/2004.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de fond a reținut dispozițiile art. 40 alin. (3) Legea

nr. 41/1994, precizează că au obligația de a achita taxa pentru serviciul

public de radio și televiziune, doar beneficiarii acestor servicii, iar art. 2

alin. (40) Legea finanțelor publice definește „taxa ca fiind suma plătită de

către o persoană fizică sau juridică, de regulă pentru serviciile prestate

acesteia de către un agent economic, instituție publică sau serviciu public.

Conform

art. 1 Legea nr. 41/1994

Societatea Romana de Radiodifuziune și

Societatea Română de Televiziune s-au înființat ca servicii publice autonome de

interes național, independente editorial, prin reorganizarea Radioteleviziunii

Romane.

Art. 2 din același

act normativ prevede că Societatea Română de Radiodifuziune și Societatea

Română de Televiziune sunt persoane juridice, au sediul în municipiul București

și își desfășoară activitatea sub controlul Parlamentului, în condițiile

prezentei legi și în conformitate cu convențiile internaționale la care România

este parte.

Prin H.G. nr. 977 din

22 august 2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune în

temeiul art. 107 din Constituție și al art. 40 Legea nr. 41/1994 privind

organizarea și funcționarea Societății Romane de Radiodifuziune și Societății

Romane de Televiziune, republicată, cu modificările ulterioare, s-a statuat la

art. 1 că persoanele fizice cu domiciliul în România, cu excepția celor care

declară pe propria răspundere că nu dețin receptoare radio, au obligația să

plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune.

Art. 2 HG nr.

977/2003 prevede că taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune se

plătește pe familie. Prin familie, în înțelesul prezentei hotărâri, se

înțelege: soțul, soția, copiii, precum și orice alte persoane, în cazul în care

locuiesc în comun și gospodăresc împreună.

Conform prevederilor

art. 3 HG nr. 977/2003 persoanele juridice cu sediul în România, care se

încadrează în categoria micro întreprinderilor potrivit prevederilor O.G. nr.

24/2001 privind impunerea micro întreprinderilor, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 111/2003, cu modificările ulterioare, au obligația sa

plătească pentru sediul social o taxa lunară pentru serviciul public de

radiodifuziune. Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele

acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără

personalitate juridică și sucursalele sau reprezentantele din România ale

persoanelor juridice străine, au obligația sa plătească o taxa lunară pentru

serviciul public de radiodifuziune.

Prin

Decizia nr. 297 din 6 iulie 2004 a Curții Constituționale s-a reținut că

prevederile art. 40 alin. (3) Legea nr. 41/1994 care

dispun cu privire la

obligația persoanelor juridice române sau străine cu sediul în România de a

plăti, în calitate de beneficiari, o taxă pentru serviciul public de

radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune nu sunt

contrare legii fundamentale.

Așadar controlul de

constituționalitate realizat pe calea rezolvării excepției de neconstituționalitate

este un control de conformitate cu dispozițiile Constituției, dar și unul de

strictă conformare cu aceste dispoziții.

Prevederile cuprinse

în art. 3 alin. (2) H.G. nr. 977/2003, instituie derogări de la dispozițiile

art. 40 alin. (3) Legea nr. 41/1994, negând dreptul persoanelor juridice de a

beneficia de scutiri independent de condiția deținerii de receptoare radio și

TV.

Nu poate fi primită

interpretarea conform căreia oficial legiuitorul ar fi prezumat calitatea de

beneficiari ai serviciului de radio și implicit de televiziune a tuturor

persoanelor juridice cu sediul în România, fără a condiționa aceasta de posesia

receptoarelor.

Nu se poate susține

că plata taxei radio de către persoanele juridice reprezintă în fapt o aplicare

a dispozițiilor constituționale care garantează dreptul la informare al

cetățenilor prin asigurarea surselor de finanțare a principalelor mijloace de

informare: radio și televiziunea publică. Acest drept constituțional la

informare nu poate fi transformat într-o obligație, subiectele de drept având

facultatea de a exercita sau nu drepturile recunoscute în legea fundamentală.

Împotriva hotărârii

instanței de fond pârâții Guvernul României și Societatea Română de

Radiodifuziune București au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

I. Guvernul României,

în motivarea recursului arată că sentința instanței de fond este nelegală,

fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Recurentul arată că

admiterea excepției de nelegalitate nu are ca efect anularea actului

administrativ nelegal, însă, produce consecințe asupra conținutului raportului

juridic transpus în plan procesual în litigiul de fond, pentru că instanța va

judeca litigiul fără a mai ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată,

făcând să devină lipsite de suport susținerile părții care își fundamentează

dreptul pretins sau apărarea pe actul administrativ constatat nelegal. Astfel,

deși actul administrativ constatat nelegal pe calea prevăzută de art. 4 Legea

nr. 554/2004 nu este anulat, admiterea excepției de nelegalitate poate duce la

anularea actelor subsecvente, încheiate în baza lui.

H.G. nr. 977/2003 a

fost emisă în temeiul art. 40 alin. (3) Legea nr. 41/1994, republicată, cu

modificările și completările ulterioare.

Prin urmare, în

accepțiunea acestor dispoziții legale, toate persoanele juridice au prezumată

calitatea de beneficiar al serviciilor publice în discuție, astfel încât nici

autoarea excepției și nici instanța de judecată, prin sentința pronunțată, nu

pot da o altă interpretare termenului de beneficiar, față de cea avută în

vedere de legiuitor la momentul adoptării legii, cât și de Curtea

Constituțională, la momentul când a stabilit că textul de lege este

constituțional (prin Decizia nr. 297/2004 sau Decizia nr. 331/2006).

În jurisprudența sa,

Curtea Constituțională, analizând criticile de neconstituționalitate în sensul

că prin textul de lege indicat sunt obligate toate persoanele juridice române

la plata taxei radio-tv "independent de condiția deținerii de receptoare",

a constatat că acestea sunt neîntemeiate în condițiile în care obligația

prevăzută de lege este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază,

în diferite modalități, de serviciile publice respective.

În aceste condiții

fundamentul plății taxei radio/tv de către persoanele fizice și juridice este

reprezentat, în esență, de obligația constituțională a cetățenilor de a

contribui la cheltuielile publice ale statului, o desființare a acestor taxe

însemnând lipsirea statului de principala sursă financiară pentru suportarea

cheltuielilor publice aferente concretizării dreptului de informare a

cetățeanului, și deci afectarea acestui drept, aparținând oricărei persoane

fizice sau juridice.

În ceea ce privește

dispozițiile art. 3 alin. (2) H.G. nr. 977/2003, recurenta consideră că

legiuitorul nu a înțeles să facă deosebirea între persoanele juridice care

dețin și cele care nu dețin receptoare radio sau tv, instituindu-se prin lege,

doar obligativitatea taxei respective.

De altfel, dacă

intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție, acest lucru

s-ar fi făcut în mod expres, cum este cazul persoanelor fizice -

art. 40 alin. (2)

Legea nr. 41/1994, republicată. Stabilirea calității de beneficiar a tuturor

persoanelor juridice s-a realizat prin modificarea art. 40 Legea nr. 41/1994 -

dispoziții legale ce au făcut obiectul controlului de constituționalitate

(Decizia nr. 297/2004).

II. Societatea Română

de Radiodifuziune București, prin recursul formulat susține că soluția Curții

de Apel Cluj este nelegală, motivat de faptul că aceasta nu a avut în vedere

faptul că prin conținutul art. 40 alin. (3) Legea nr. 41/1994, legiuitorul a

instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar, a tuturor

persoanelor juridice, indiferent dacă acestea dețin sau nu receptoare radio.

Recurenta consideră

că instanța de fond a omis tocmai faptul că în materia taxei pentru serviciul

public de radiodifuziune noțiunea de „beneficiar" a primit alte valențe,

date chiar de prevederile art. 40 alin. (3) Legea nr. 41/1994.

Recurenta mai susține

că, prin Decizia nr. 159/2003 Curtea Constituțională se pronunță chiar pe

aspectul nerespectării art. 108 alin. (2.) din Constituție, republicată, care

prevede că „Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor".

În Decizia nr.

331/2006 Curtea Constituțională chemată să se pronunțe, încă o dată, asupra

prevederilor legale prin care se instituie obligativitatea plății unei taxe

pentru serviciul public de radiodifuziune și pentru serviciul public de

televiziune, fără distincție, în sarcina persoanelor juridice, în calitate de

beneficiari ai acestor servicii, constată că „dispozițiile legale criticate au

mai format obiect al controlului de constituționalitate", că nu există „elemente

noi de natură a determina schimbarea jurisprudenței Curții", precum și

faptul că toate „considerentele șl soluțiile deciziilor menționate (nota Societății

Romane de Radiodifuziune: Decizia nr. 159/2004 și Decizia nr. 331/2004) ale

aceleiași Curți își păstrează valabilitatea".

De asemenea, Înalta

Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1930 din 02 aprilie 2009, s-a

pronunțat deja pe noțiunea de beneficiar de servicii radio a persoanelor

juridice, având în vedere totodată Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004.

Legat de rațiunea

plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune,

de care ar trebui să țină seama instanța de judecată la pronunțarea hotărârii,

menționăm faptul că din punct de vedere constituțional, în sistemul de drept

românesc, rațiunea existenței Societății Române de Radiodifuziune, ca și

fundamentul plății taxei radio își găsește reglementarea constituționala in

art. 31 alin. (5) Constituția României, care stabilește, printre drepturile și

libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la informare.

Examinând cauza și

sentința recurată în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu

dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

Pentru a ajunge la

această soluție Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare

arătate:

În fața instanței de

fond a fost invocată excepția de nelegalitate a art. 3 alin. (2) H.G. nr.

977/2003 apreciind că acest text a extins aria de aplicare a normelor legale,

respectiv art. 40 alin. (3) Legea nr. 41/1994.

Criticile din

motivele de recurs se referă la modul în care instanța de fond a admis această

excepție.

Potrivit art. 40

alin. (3) Legea nr. 41/1994, republicată „Persoanele juridice cu sediul în

România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele

acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice

străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de

televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii”.

Pentru că în art. 40

alin. (4) al aceluiași act normativ s-a prevăzut că modalitatea de încasare,

cuantumul taxelor, scutirea de la plata acestora se stabilesc prin hotărâre de

guvern, în cazul taxei privind serviciul public de radiodifuziune a fost emisă

H.G. nr. 977/2003.

În art. 3 alin. (2)

H.G. nr. 977/2003 s-a prevăzut că „Persoanele juridice cu sediul în România,

inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte unități ale lor

fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale

persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru

serviciul public de radiodifuziune”.

Din coroborarea textelor

invocate rezultă că art. 40 alin. (3) Legea nr. 41/1994 se referă la plata

taxelor, în calitate de beneficiar al serviciilor de radiodifuziune, iar art. 3

alin. (2) H.G. nr. 977/2003 impun obligativitatea plății taxei lunare pentru

serviciile de radiodifuziune, indiferent dacă persoanele juridice sunt sau nu

beneficiare ale acestora.

Prin aceasta au fost

încălcate normele de tehnică legislativă, iar potrivit art. 4 Legea nr.

24/2000, republicată, actele normative date în executarea legii, ordonanțelor

sau a hotărârilor Guvernului, se emit în limitele și potrivit normelor în baza

cărora se dau.

Susținerile

recurenților potrivit cărora legea ar institui o prezumție absolută de

beneficiar a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă acestea dețin sau nu

receptoare radio sunt nefondate.

Chiar Curtea

Constituțională, fiind învestită cu soluționarea unei excepții de

neconstituționalitate a art. 40 alin. (3) Legea nr. 41/1994, astfel cum a fost

modificat în 2003, a subliniat faptul că taxele se plătesc numai „în calitate

de beneficiari ai acestor servicii”.

S-a spus că

„obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care

beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective”.

Prin urmare, dacă

prin lege s-a stabilit că taxa pentru serviciile publice de radiodifuziune sau

televiziune va fi plătită numai de beneficiarii acestor servicii, în actul

normativ care transpune această obligație de plată nu se poate impune plata

taxei tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă sunt sau nu beneficiari ale

serviciului respectiv.

Referitor la

invocarea dreptului de informare și corelativ a obligației de plată a taxelor

pentru acoperirea cheltuielilor publice, se constată că susținerile recurentei

Societatea Națională de Radiodifuziune sunt nefondate.

Așa cum a subliniat

și instanța de fond, un drept prevăzut de Constituție nu poate avea corelativ o

obligație de a achita o taxă deși nu beneficiază de un serviciu.

Chiar Legea nr.

500/2002, în art. 2 pct. 40, definește taxa ca fiind „suma plătită de o

persoană fizică sau juridică, de regulă pentru serviciile prestate acesteia de

către un agent economic, o instituție publică sau un serviciu public”.

Legiuitorul a ales,

potrivit art. 40 alin. (3) Legea nr. 41/1994 modificată, să stabilească o

obligație de plată a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune numai

pentru cei care sunt beneficiarii acestuia.

Nu poate fi invocată

Decizia nr. 1930/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a dovedi

legalitatea art. 3 alin. (2) H.G. nr. 977/2003 pentru că, practica Înaltei

Curți a fost publicată. În acest sens, chiar dacă a existat o soluție de speță,

ulterior, prin Decizia nr. 2102 din 9 aprilie 2009 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție au fost anulate prevederile art. 3 alin. (1) H.G. nr. 977/2003, iar

în M. Of. nr. 691/14.10.2009 s-a publicat această decizie care vizează un act

administrativ cu caracter normativ și are caracter erga omnes.

Având în vedere că dispozițiile

art. 3 alin. (1) H.G. nr. 977/2003 sunt aproape identice cu cele ale art. 3

alin. (2) H.G. nr. 977/2003, cu deosebirea că vizează alte subiecte ale obligației

de plată a taxei dar și faptul că dispozițiile art. 3 alin. (1) H.G. nr. 977/2003

au fost anulate printr-o hotărâre irevocabilă, în raport de această soluție se poate

invoca practica instanței supreme.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi

primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., recursurile vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de Guvernul României

și Societatea Română de Radiodifuziune București, împotriva sentinței civile

nr. 471 din 7 decembrie 2010 a Curți de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18 martie

2011.