ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 317/2011

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Sesizarea instanței de fond. Prin Încheierea din 14 mai 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. 6314/3/2010 a fost sesizată Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, cu soluționarea excepției de nelegalitate a art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 și a fost suspendată judecata cauzei până la soluționarea excepției de nelegalitate. Cererea ce formează obiectul dosarului aflat pe rolul Tribunalului București îl constituie obligarea pârâtei la plata sumei de 259,69 lei reprezentând taxă pentru serviciul public de radiodifuziune pentru anii 2007 – 2009 și penalități, iar excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (2) din H.G.

nr. 977/2003 au legătură cu obiectul cauzei, chiar soluția litigiului pe fond depinde de modul de soluționare a excepției de nelegalitate invocată. Cauza a fost înregistrată sub nr. 6314/3/2010 pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal. 2. Soluția instanței de fond. Prin sentința nr. 3533 din 22 septembrie 2010, Curtea de Apel București a admis excepția de nelegalitate invocată de SC R.T.C. SRL și a constatat nelegalitatea art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003, completată și modificată. Instanța de fond a reținut că textul art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea S.R.R. și S.R.T., așa cum a fost modificat de Legea nr. 533 din 11 decembrie 2003 privind aprobarea O.U.G.

nr. 71/2003, arată că „persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii”. Legea nr. 41/1994 instituie categorii de persoane scutite de la plata taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune și pentru serviciul public de televiziune, arătând că alte scutiri de la plata taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune și pentru serviciul public de televiziune decât cele prevăzute prin prezenta lege pot fi stabilite prin hotărâre a Guvernului, în speță H.G.

nr. 977/2003. Prima instanță a evocat deciziile Curții Constituționale care au analizat constituționalitatea prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, dispunând în sensul constatării constituționalității acestui text normativ, câtă vreme interpretarea oficială făcută de Parlament în activitatea de legiferare a vizat noțiunea de beneficiar al acestor servicii publice, în sensul gramatical și obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective.

A arătat Curtea că „beneficiarul" a fost definit ca fiind o persoană, o colectivitate sau o instituție care are folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau al unor servicii; persoană fizică sau juridică în folosul căreia se realizează o acțiune; cel care beneficiază de ceva; persoană, instituție etc. pentru care se face o lucrare; cel care beneficiază de ceva; persoană, întreprindere, instituție pentru care se execută o lucrare, se prestează diferite servicii. Conform prevederilor art. 3 din H.G. nr. 977/2003, persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria micro-întreprinderilor au obligația sa plătească pentru sediul social o taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune.

Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentantele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația sa plătească o taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune conform art. 3 alin. (2) din același act normativ, cu excepția celor care și-au suspendat activitatea, potrivit prevederilor legale. Analizând modificările aduse H.G. nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune prin H.G. nr. 1.012 din 9 septembrie 2009 pentru modificarea și completarea H.G. nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, publicată în M.Of.

nr. 695 din 15 octombrie 2009, instanța de fond a concluzionat că introducerea exceptării de la plata taxei lunare de radiodifuziune pentru persoanele juridice care și-au suspendat activitatea reflectă faptul că autoritatea emitentă a admis indirect că actul îndeplinește exigențele constituționale numai în măsura în care subiectele pot fi circumscrise sferei beneficiarilor. Decizia autorității de a suspenda obligația de achitare a taxei pentru perioada de suspendare a activității în condițiile legii confirmă că aceasta admite că achitarea taxei presupune prestarea unui serviciu, Curtea apreciind însă că Guvernul nu a corectat actul normativ până la conformarea totală a acestuia cu dispozițiile legale ale art. 40 din Legea nr. 41/1994.

A arătat instanța de fond că interpretarea gramaticală a noțiunii de beneficiar, include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv cele două servicii publice. Dreptul la informare al acestor entități, invocat de pârât prin întâmpinare, nu poate fi transformat într-o obligație de a susține serviciile publice prin instituirea de taxe ce ar trebui plătite indiferent dacă acțiunea de informare ajunge sau nu la contribuabil. Persoana în favoarea căreia s-a instituit dreptul nu poate fi obligată să susțină prin contribuția personală activitatea unui serviciu public iar dreptul său constituțional la informare nu poate fi transformat într-o obligație de a achita o taxă fără o justificare obiectivă.

Curtea a arătat că dispozițiile legale de rang superior au fost interpretate în sensul că această taxă incumbă numai beneficiarilor serviciilor publice, noțiunea de beneficiar fiind atribuită, atât în interpretarea oficială, cât și în interpretarea gramaticală, logică și sistematică, numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii. În aceste condiții, prima instanță a apreciat că textul incriminat cuprins în art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003, reglementează prin derogare de la dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 și că astfel ierarhia actelor normative instituită expres, prin prevederile art. 4 din Legea nr. 24/2000 care statuează că actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă nu a fost respectată la emiterea actului a cărui nelegalitate a fost invocată.

Susținerea Guvernul României în sensul că excepția de nelegalitate ar fi rămas fără obiect după modificarea H.G. nr. 977/2003 prin H.G. nr. 1012/2009, în condițiile în care excepția a făcut referire la Decizia de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, nr. 2102/2009, a constatat Curtea că este neîntemeiată. 3. Calea de atac exercitată. Împotriva sentinței pronunțată de Curtea de Apel București au declarat recurs Guvernul României și S.R.R. I. În recursul declarat de Guvernul României se critică soluția instanței de fond pentru că ar fi dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Se arată că H.G.

nr. 977/2003 a fost emisă în temeiul art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 cu respectarea normelor de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, republicată, legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar a tuturor persoanelor juridice indiferent dacă acestea dețin sau nu receptoare radio sau tv, după caz, în accepțiunea legii toate persoanele juridice au prezumată calitatea de beneficiar al serviciilor publice în discuție, astfel că instanța de fond nu putea da o altă interpretare termenului de beneficiar. În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a constatat că toate criticile de neconstituționalitate sunt neîntemeiate în condițiile în care obligația prevăzută de lege este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective.

Excepțiile de la plata taxei radio sau tv, după caz, sunt expres prevăzute de Legea nr. 41/1994, republicată. În ceea ce privește art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 s-a învederat faptul că legiuitorul nu a înțeles să facă deosebirea între persoane juridice care dețin și cele care nu dețin receptoare radio sau tv, iar dacă s-ar fi dorit acest lucru, s-ar fi făcut în mod expres, cum este cazul persoanelor fizice. II. În recursul declarat de S.R.R. se critică soluția instanței de fond pentru că nu s-a avut în vedere că art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 a fost emis în baza art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 care prevăd obligativitatea plății taxei radio în sarcina persoanelor juridice în calitate de beneficiari ai acestor servicii, instituind o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă acestea dețin sau nu receptoare radio.

Instituirea unei astfel de prezumții și stabilirea calității de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, fără a fi condiționată de posesia receptoarelor, s-a realizat prin modificarea art. 40 din Legea nr. 41/1994 raportat la Legea nr. 533/2003 și a făcut obiectul controlului de neconstituționalitate prin Decizia nr. 297/2004. Se arată că instanța de fond nu a ținut seama de înlăturarea criticilor de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională prin Decizia nr. 297/2004, iar Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1930 din 2 aprilie 2009 s-a pronunțat deja pe noțiunea de beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice. Rezultă că prevederile art. 3 din H.G. nr. 977/2003 nu sunt de natură să încalce prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 și sunt menite tocmai să organizeze aplicarea acestei norme legale.

Legat de rațiunea plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune se arată că în art. 31 alin. (5) din Constituția României stabilește, printre drepturile și libertățile fundamentale, dreptul la informare. Obligația statului de a asigura prin mijloace adecvate dreptul la informare al cetățenilor implică o cheltuială publică, iar potrivit art. 56 alin. (1) din Constituție de instituie obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin taxe și impozite. Prin ambele recursuri s-a solicitat admiterea acestora, modificarea sentinței și respingerea excepției de nelegalitate a art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003, ca neîntemeiată. 4. Soluția instanței de recurs.

După examinarea motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursurile declarate pentru următoarele considerente: În fața instanței de fond a fost invocată excepția de nelegalitate a art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 apreciind că acest text a extins aria de aplicare a normelor legale, respectiv art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994. Criticile din motivele de recurs se referă la modul în care instanța de fond a admis această excepție. Potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată „Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii”.

Pentru că în art. 40 alin. (4) al aceluiași act normativ s-a prevăzut că modalitatea de încasare, cuantumul taxelor, scutirea de la plata acestora se stabilesc prin hotărâre de guvern, în cazul taxei privind serviciul public de radiodifuziune a fost emisă H.G. nr. 977/2003. În art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 s-a prevăzut că „Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte unități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune”. Din coroborarea textelor invocate rezultă că art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 se referă la plata taxelor, în calitate de beneficiar al serviciilor de radiodifuziune, iar art. 3 alin. (2) din H.G.

nr. 977/2003 impun obligativitatea plății taxei lunare pentru serviciile de radiodifuziune, indiferent dacă persoanele juridice sunt sau nu beneficiare ale acestora. Prin aceasta au fost încălcate normele de tehnică legislativă, iar potrivit art. 4 din Legea nr. 24/2000, republicată, actele normative date în executarea legii, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului, se emit în limitele și potrivit normelor în baza cărora se dau. Susținerile recurenților potrivit cărora legea ar institui o prezumție absolută de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă acestea dețin sau nu receptoare radio sunt nefondate. Chiar Curtea Constituțională, fiind învestită cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate a art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, astfel cum a fost modificat în 2003, a subliniat faptul că taxele se plătesc numai „în calitate de beneficiari ai acestor servicii”.

S-a spus că „obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective”. Prin urmare, dacă prin lege s-a stabilit că taxa pentru serviciile publice de radiodifuziune sau televiziune va fi plătită numai de beneficiarii acestor servicii, în actul normativ care transpune această obligație de plată nu se poate impune plata taxei tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă sunt sau nu beneficiari ale serviciului respectiv. Referitor la invocarea dreptului de informare și corelativ a obligației de plată a taxelor pentru acoperirea cheltuielilor publice, se constată că susținerile recurentei Societatea Națională de Radiodifuziune sunt nefondate.

Așa cum a subliniat și instanța de fond, un drept prevăzut de Constituție nu poate avea corelativ o obligație de a achita o taxă deși nu beneficiază de un serviciu. Chiar Legea nr. 500/2002, în art. 2 pct. 40, definește taxa ca fiind „suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituție publică sau un serviciu public”. Legiuitorul a ales, potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 modificată, să stabilească o obligație de plată a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune numai pentru cei care sunt beneficiarii acestuia. Nu poate fi invocată Decizia nr. 1930/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a dovedi legalitatea art. 3 alin. (2) din H.G.

nr. 977/2003 pentru că, practica Înaltei Curți a fost publicată. În acest sens, chiar dacă a existat o soluție de speță, ulterior, prin Decizia nr. 2102 din 9 aprilie 2009 a Î.C.C.J. au fost anulate prevederile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003, iar în M.Of. nr. 691 din 14 octombrie 2009 s-a publicat această decizie care vizează un act administrativ cu caracter normativ și are caracter erga omnes . Având în vedere că dispozițiile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003 sunt aproape identice cu cele ale art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003, cu deosebirea că vizează alte subiecte ale obligației de plată a taxei dar și faptul că dispozițiile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003 au fost anulate printr-o hotărâre irevocabilă, în raport de această soluție se poate invoca practica instanței supreme.

Apreciind că soluția instanței de fond este legală și temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, vor fi respinse ca nefondate recursurile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de Guvernul României și S.R.R. împotriva sentinței nr. 3533 din 22 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 ianuarie 2011.