ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 317/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 317/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin Încheierea din 14 mai 2010

pronunțată de Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și

fiscal, în dosarul nr. 6314/3/2010 a fost sesizată Curtea de Apel București, secția

contencios administrativ și fiscal, cu soluționarea excepției de nelegalitate a

art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 și a fost suspendată judecata cauzei

până la soluționarea excepției de nelegalitate.

Cererea ce formează obiectul

dosarului aflat pe rolul Tribunalului București îl constituie obligarea pârâtei

la plata sumei de 259,69 lei reprezentând taxă pentru serviciul public de

radiodifuziune pentru anii 2007 – 2009 și penalități, iar excepția de

nelegalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 au legătură

cu obiectul cauzei, chiar soluția litigiului pe fond depinde de modul de

soluționare a excepției de nelegalitate invocată.

Cauza a fost înregistrată sub nr. 6314/3/2010

pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința nr. 3533 din 22

septembrie 2010, Curtea de Apel București a admis excepția de nelegalitate

invocată de SC R.T.C. SRL și a constatat nelegalitatea art. 3 alin. (2) din

H.G. nr. 977/2003, completată și modificată.

Instanța de fond a reținut că textul

art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea S.R.R.

și S.R.T., așa cum a fost modificat de Legea nr. 533 din 11 decembrie 2003

privind aprobarea O.U.G. nr. 71/2003, arată că „persoanele juridice cu sediul

în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele

acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice

străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de

radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de

beneficiari ai acestor servicii”.

Legea nr. 41/1994 instituie

categorii de persoane scutite de la plata taxei lunare pentru serviciul public

de radiodifuziune și pentru serviciul public de televiziune, arătând că alte

scutiri de la plata taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune și

pentru serviciul public de televiziune decât cele prevăzute prin prezenta lege

pot fi stabilite prin hotărâre a Guvernului, în speță H.G. nr. 977/2003.

Prima instanță a evocat deciziile

Curții Constituționale care au analizat constituționalitatea prevederilor art. 40

alin. (3) din Legea nr. 41/1994, dispunând în sensul constatării

constituționalității acestui text normativ, câtă vreme interpretarea oficială

făcută de Parlament în activitatea de legiferare a vizat noțiunea de beneficiar

al acestor servicii publice, în sensul gramatical și obligația prevăzută de

text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite

modalități, de serviciile publice respective.

A arătat Curtea că

„beneficiarul" a fost definit ca fiind o persoană, o colectivitate sau o

instituție care are folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau al

unor servicii; persoană fizică sau juridică în folosul căreia se realizează o

acțiune; cel care beneficiază de ceva; persoană, instituție etc. pentru care se

face o lucrare; cel care beneficiază de ceva; persoană, întreprindere,

instituție pentru care se execută o lucrare, se prestează diferite servicii.

Conform prevederilor art. 3 din H.G.

nr. 977/2003, persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în

categoria micro-întreprinderilor au obligația sa plătească pentru sediul social

o taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune.

Persoanele juridice cu sediul în

România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte

subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau

reprezentantele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația sa

plătească o taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune conform art. 3

alin. (2) din același act normativ, cu excepția celor care și-au suspendat

activitatea, potrivit prevederilor legale.

Analizând modificările aduse H.G.

nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune prin H.G.

nr. 1.012 din 9 septembrie 2009 pentru modificarea și completarea H.G. nr. 977/2003

privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, publicată în M.Of. nr.

695 din 15 octombrie 2009, instanța de fond a concluzionat că introducerea

exceptării de la plata taxei lunare de radiodifuziune pentru persoanele

juridice care și-au suspendat activitatea reflectă faptul că autoritatea

emitentă a admis indirect că actul îndeplinește exigențele constituționale

numai în măsura în care subiectele pot fi circumscrise sferei beneficiarilor.

Decizia autorității de a suspenda

obligația de achitare a taxei pentru perioada de suspendare a activității în

condițiile legii confirmă că aceasta admite că achitarea taxei presupune

prestarea unui serviciu, Curtea apreciind însă că Guvernul nu a corectat actul

normativ până la conformarea totală a acestuia cu dispozițiile legale ale art. 40

din Legea nr. 41/1994.

A arătat instanța de fond că

interpretarea gramaticală a noțiunii de beneficiar, include persoanele fizice

sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv cele două servicii publice.

Dreptul la informare al acestor

entități, invocat de pârât prin întâmpinare, nu poate fi transformat într-o

obligație de a susține serviciile publice prin instituirea de taxe ce ar trebui

plătite indiferent dacă acțiunea de informare ajunge sau nu la contribuabil.

Persoana în favoarea căreia s-a

instituit dreptul nu poate fi obligată să susțină prin contribuția personală

activitatea unui serviciu public iar dreptul său constituțional la informare nu

poate fi transformat într-o obligație de a achita o taxă fără o justificare

obiectivă.

Curtea a arătat că dispozițiile

legale de rang superior au fost interpretate în sensul că această taxă incumbă

numai beneficiarilor serviciilor publice, noțiunea de beneficiar fiind

atribuită, atât în interpretarea oficială, cât și în interpretarea gramaticală,

logică și sistematică, numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii

acestor servicii.

În aceste condiții, prima instanță a

apreciat că textul incriminat cuprins în art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003,

reglementează prin derogare de la dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994

și că astfel ierarhia actelor normative instituită expres, prin prevederile

art. 4 din Legea nr. 24/2000 care statuează că actele normative date în

executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în

limitele și potrivit normelor care le ordonă nu a fost respectată la emiterea

actului a cărui nelegalitate a fost invocată.

Susținerea Guvernul României în

sensul că excepția de nelegalitate ar fi rămas fără obiect după modificarea H.G.

nr. 977/2003 prin H.G. nr. 1012/2009, în condițiile în care excepția a făcut

referire la Decizia de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, nr. 2102/2009, a constatat Curtea că este

neîntemeiată.

Împotriva sentinței pronunțată de

Curtea de Apel București au declarat recurs Guvernul României și S.R.R.

I. În recursul declarat de Guvernul

României se critică soluția instanței de fond pentru că ar fi dată cu aplicarea

greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se arată că H.G. nr. 977/2003 a fost

emisă în temeiul art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 cu respectarea

normelor de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, republicată,

legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de

beneficiar a tuturor persoanelor juridice indiferent dacă acestea dețin sau nu

receptoare radio sau tv, după caz, în accepțiunea legii toate persoanele

juridice au prezumată calitatea de beneficiar al serviciilor publice în

discuție, astfel că instanța de fond nu putea da o altă interpretare termenului

de beneficiar.

În jurisprudența sa, Curtea

Constituțională a constatat că toate criticile de neconstituționalitate sunt neîntemeiate

în condițiile în care obligația prevăzută de lege este doar în sarcina

persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile

publice respective.

Excepțiile de la plata taxei radio

sau tv, după caz, sunt expres prevăzute de Legea nr. 41/1994, republicată.

În ceea ce privește art. 3 alin. (2)

din H.G. nr. 977/2003 s-a învederat faptul că legiuitorul nu a înțeles să facă

deosebirea între persoane juridice care dețin și cele care nu dețin receptoare

radio sau tv, iar dacă s-ar fi dorit acest lucru, s-ar fi făcut în mod expres,

cum este cazul persoanelor fizice.

II. În recursul declarat de S.R.R.

se critică soluția instanței de fond pentru că nu s-a avut în vedere că art. 3 alin.

(2) din H.G. nr. 977/2003 a fost emis în baza art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994

care prevăd obligativitatea plății taxei radio în sarcina persoanelor juridice

în calitate de beneficiari ai acestor servicii, instituind o prezumție absolută

cu privire la calitatea de beneficiar a tuturor persoanelor juridice,

indiferent dacă acestea dețin sau nu receptoare radio.

Instituirea unei astfel de prezumții

și stabilirea calității de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, fără a fi

condiționată de posesia receptoarelor, s-a realizat prin modificarea art. 40

din Legea nr. 41/1994 raportat la Legea nr. 533/2003 și a făcut obiectul

controlului de neconstituționalitate prin Decizia nr. 297/2004.

Se arată că instanța de fond nu a

ținut seama de înlăturarea criticilor de neconstituționalitate de către Curtea

Constituțională prin Decizia nr. 297/2004, iar Înalta Curte de Casație și

Justiție prin Decizia nr. 1930 din 2 aprilie 2009 s-a pronunțat deja pe

noțiunea de beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice.

Rezultă că prevederile art. 3 din

H.G. nr. 977/2003 nu sunt de natură să încalce prevederile art. 40 alin. (3)

din Legea nr. 41/1994 și sunt menite tocmai să organizeze aplicarea acestei

norme legale.

Legat de rațiunea plății taxei radio

de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune se arată că în art.

31 alin. (5) din Constituția României stabilește, printre drepturile și

libertățile fundamentale, dreptul la informare. Obligația statului de a asigura

prin mijloace adecvate dreptul la informare al cetățenilor implică o cheltuială

publică, iar potrivit art. 56 alin. (1) din Constituție de instituie obligația

cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin taxe și impozite.

Prin ambele recursuri s-a solicitat

admiterea acestora, modificarea sentinței și respingerea excepției de nelegalitate

a art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003, ca neîntemeiată.

După examinarea motivelor de recurs

invocate, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge

recursurile declarate pentru următoarele considerente:

În fața instanței de fond a fost

invocată excepția de nelegalitate a art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003

apreciind că acest text a extins aria de aplicare a normelor legale, respectiv

art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994.

Criticile din motivele de recurs se

referă la modul în care instanța de fond a admis această excepție.

Potrivit art. 40 alin. (3) din Legea

nr. 41/1994, republicată „Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv

filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și

reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să

plătească o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de

beneficiari ai acestor servicii”.

Pentru că în art. 40 alin. (4) al

aceluiași act normativ s-a prevăzut că modalitatea de încasare, cuantumul

taxelor, scutirea de la plata acestora se stabilesc prin hotărâre de guvern, în

cazul taxei privind serviciul public de radiodifuziune a fost emisă H.G. nr. 977/2003.

În art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003

s-a prevăzut că „Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele

acestora, precum și sucursalele și celelalte unități ale lor fără personalitate

juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor

juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul

public de radiodifuziune”.

Din coroborarea textelor invocate

rezultă că art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 se referă la plata taxelor,

în calitate de beneficiar al serviciilor de radiodifuziune, iar art. 3 alin.

(2) din H.G. nr. 977/2003 impun obligativitatea plății taxei lunare pentru

serviciile de radiodifuziune, indiferent dacă persoanele juridice sunt sau nu

beneficiare ale acestora.

Prin aceasta au fost încălcate

normele de tehnică legislativă, iar potrivit art. 4 din Legea nr. 24/2000,

republicată, actele normative date în executarea legii, ordonanțelor sau a

hotărârilor Guvernului, se emit în limitele și potrivit normelor în baza cărora

se dau.

Susținerile recurenților potrivit

cărora legea ar institui o prezumție absolută de beneficiar a tuturor

persoanelor juridice, indiferent dacă acestea dețin sau nu receptoare radio

sunt nefondate.

Chiar Curtea Constituțională, fiind

învestită cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate a art. 40 alin.

(3) din Legea nr. 41/1994, astfel cum a fost modificat în 2003, a subliniat faptul că taxele se plătesc numai „în calitate de beneficiari ai acestor servicii”.

S-a spus că „obligația prevăzută de

text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite

modalități, de serviciile publice respective”.

Prin urmare, dacă prin lege s-a

stabilit că taxa pentru serviciile publice de radiodifuziune sau televiziune va

fi plătită numai de beneficiarii acestor servicii, în actul normativ care

transpune această obligație de plată nu se poate impune plata taxei tuturor

persoanelor juridice, indiferent dacă sunt sau nu beneficiari ale serviciului

respectiv.

Referitor la invocarea dreptului de

informare și corelativ a obligației de plată a taxelor pentru acoperirea

cheltuielilor publice, se constată că susținerile recurentei Societatea

Națională de Radiodifuziune sunt nefondate.

Așa cum a subliniat și instanța de

fond, un drept prevăzut de Constituție nu poate avea corelativ o obligație de a

achita o taxă deși nu beneficiază de un serviciu.

Chiar Legea nr. 500/2002, în art. 2

pct. 40, definește taxa ca fiind „suma plătită de o persoană fizică sau

juridică, de regulă pentru serviciile prestate acesteia de către un agent

economic, o instituție publică sau un serviciu public”.

Legiuitorul a ales, potrivit art. 40

alin. (3) din Legea nr. 41/1994 modificată, să stabilească o obligație de plată

a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune numai pentru cei care sunt

beneficiarii acestuia.

Nu poate fi invocată Decizia nr. 1930/2009

a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a dovedi legalitatea art. 3 alin.

(2) din H.G. nr. 977/2003 pentru că, practica Înaltei Curți a fost publicată.

În acest sens, chiar dacă a existat o soluție de speță, ulterior, prin Decizia

nr. 2102 din 9 aprilie 2009 a Î.C.C.J. au fost anulate prevederile art. 3 alin.

(1) din H.G. nr. 977/2003, iar în M.Of. nr. 691 din 14 octombrie 2009 s-a

publicat această decizie care vizează un act administrativ cu caracter normativ

și are caracter

erga omnes

.

Având în vedere că dispozițiile art.

3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003 sunt aproape identice cu cele ale art. 3 alin.

(2) din H.G. nr. 977/2003, cu deosebirea că vizează alte subiecte ale

obligației de plată a taxei dar și faptul că dispozițiile art. 3 alin. (1) din

H.G. nr. 977/2003 au fost anulate printr-o hotărâre irevocabilă, în raport de

această soluție se poate invoca practica instanței supreme.

Apreciind că soluția instanței de

fond este legală și temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20

din Legea nr. 554/2004, vor fi respinse ca nefondate recursurile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de Guvernul

României și S.R.R. împotriva sentinței nr. 3533 din 22 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 21 ianuarie 2011.