ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1304/2010

Asupra contestațiilor în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr. 2102 din 9 aprilie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de SC K.C. SRL Cluj-Napoca împotriva sentinței nr. 712/2008 din 13 noiembrie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și a admis acțiunea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și intervenienta S.R.R., în sensul că a anulat art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003 și art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003. Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de control judiciar a constatat că motivele de recurs se subsumează dezlegării problemei de drept în raport de care s-a soluționat cauza, respectiv dacă prevederile cuprinse în art. 3 alin. (1) din H.G.

nr. 977/2003 și H.G. nr. 978/2003 care instituie obligativitatea pentru persoanele juridice, de a plăti o taxă lunară pentru Serviciul public de radiodifuziune și respectiv televiziune, sunt conforme cu prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr.41/1994, privind organizarea și funcționarea S.R.T., cu modificările și completările ulterioare, precum și cu prevederile art. 2 alin. (40) din Legea nr. 540/2002 privind finanțele publice. Astfel, a constatat că instanța de fond a dat o interpretare greșită dispozițiilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, în sensul că, acest text de lege instituie obligația pentru plata taxei în discuție persoanelor juridice, indiferent dacă beneficiază sau nu de serviciile publice respective, deținătoare sau nu de receptare radio/tv.

Or, în condițiile în care textul amintit instituie pentru persoanele juridice, cu sediul în România, obligația de a plăti o taxă pentru Serviciul public de radiodifuziune și televiziune, în calitate de beneficiar al acestor servicii, dreptul de opțiune al fiecărei persoane, fizice sau juridice de a beneficia de aceste servicii, nu poate fi obligatorie, indiferent dacă se beneficiază sau nu de aceste servicii. Cu privire la dispozițiile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003 și H.G. nr. 978/2003, Înalta Curte a reținut că prin aceste dispoziții se instituie derogări de la prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, fapt care nu este posibil, întrucât aceste derogări nu se pot face decât printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de bază, conform art. 4 din Legea nr. 24/2000.

Prin urmare, dispozițiile menționate în cele două Hotărâri de Guvern sunt cele care impun obligativitatea plății taxelor, fără nici un fel de distincție, contrar art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994. Cu privire la legislația și practica europeană, în domeniu invocată de către pârâtă și intervenientă, Înalta Curte a apreciat că se face o confuzie, întrucât aspectele învederate nu influențează soluționarea prezentului litigiu întrucât se referă la participarea statului la finanțarea serviciului public de radiodifuziune, și nu la modalitățile transpuse legislativ prin care se realizează finanțarea acestuia, care sunt la latitudinea fiecărui stat. Referitor la cererea de intervenție formulată de S.R.R., în mod corect, instanța de fond a calificat-o ca fiind o cerere de intervenție accesorie în interesul Guvernului României, cele menționate în cuprinsul acesteia fiind analizate ca apărări de fond cu ocazia analizei cererii deduse judecății.

În concluzie, Înalta Curte a apreciat că H.G. nr. 977 și respectiv 978/2003, nu au aplicat în mod corect, în art. 3 alin. (1), dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, care, așa cum s-a menționat, face distincție în ceea ce privește plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune între persoanele beneficiare și cele care nu au calitatea de beneficiar al acestor servicii. Împotriva deciziei pronunțate în recurs, au formulat contestații în anulare intimatul-pârât Guvernul României și intervenienta-intimată S.R.R., întemeiate pe dispozițiile art. 318 teza I C. proc. civ., „dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale”. Susțin contestatoarele că instanța de recurs s-a considerat, dintr-o gravă greșeală materială, învestită cu soluționarea unei cereri prin care se solicită verificarea legalității textelor legale invocate în raport cu prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994.

Că instanța de recurs a motivat soluția reținând aspecte și argumente pe care nu le-a pus în discuția părților – cum ar fi cel referitor la prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, iar modul în care sunt redactate considerentele conduce la concluzia că instanța de recurs și-a motivat soluția inclusiv prin raportare la aceste norme legale. În cadrul contestației în anulare formulate, s-a solicitat anularea deciziei civile nr. 2102 din 9 aprilie 2009 ca fiind rezultatul unor greșeli materiale, cu motivarea că instanța de recurs, în mod greșit ar fi analizat sentința recurată prin prisma prevederilor Legii nr. 24/2000 și ale Legii nr. 500/2002, legi care nu ar fi fost invocate de recurentă și intimată.

c ontestatoarele au făcut referire la practica europeană în materie și la normele comunitare care erau de natură să influențeze în mod decisiv soluționarea pricinii, dând măsura abordării unitare și a stării de spirit la nivel european cu privire la necesitatea finanțării de către statele membre a serviciilor publice de radiodifuziune și televiziune, și anume Protocolul de la Amsterdam, anexă a Tratatului CE și Rezoluția Parlamentului European din 25 septembrie 2008. a u arătat că instanța de recurs a refuzat să analizeze aceste argumente, înlăturându-le în mod lapidar, a abordat în mod superficial problematica dedusă judecății, a interpretat și aplicat greșit legea, pornind de la situații particulare către o concluzie generală și a nesocotit practica deja existentă a instanțelor de contencios administrativ.

Cu privire la cererea de intervenție în interes propriu formulată de S.R.R. se motivează că instanța a recalificat cererea ca fiind intervenție accesorie fără ca acest aspect să fie pus în discuția părților. Prin întâmpinare, intimata SC K.C. SRL Cluj-Napoca a solicitat respingerea contestațiilor în anulare în principal ca inadmisibile și în subsidiar ca nefondate, arătând, în esență, că această cale de atac extraordinară nu este un mijloc de reformare a hotărârii și că motivele invocate de cei doi contestatori nu se circumscriu prevederilor art. 318 C. proc. civ. Contestațiile în anulare sunt nefondate și urmează a fi respinse pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, nedevolutivă, ale cărei motive sunt expres și limitativ prevăzute de art. 317 și art. 318 C. proc.

civ. Potrivit art. 318 C. proc. civ., în afara contestației în anulare obișnuite, reglementate de art. 317 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. În sensul textului de lege, citat mai sus, „greșeala materială” înseamnă greșeală de ordin procedural, de o asemenea gravitate încât a avut drept consecințe darea unei soluții greșite. Cu alte cuvinte trebuie să fie vorba despre acea greșeală pe care o comite instanța prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale și care determină soluția pronunțată.

Deci, greșelile instanței de recurs, care deschid calea contestației în anulare, sunt greșeli de fapt și nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor sau de interpretare a dispozițiilor legale. Se constată că, prin contestațiile formulate în cauză se invocă aspecte care au fost avute în vedere și care au fost analizate de instanța de recurs la pronunțarea Deciziei nr. 2102 din 9 aprilie 2009. Susținerile contestatoarelor că instanța de recurs ar fi omis din greșeală să se pronunțe asupra tuturor argumentelor invocate de acestea referitoare la practica europeană și la normele comunitare în materie, nu pot fi reținute.

Astfel, Curtea, contrar susținerilor contestatorului, în decizia de recurs au fost analizate pe larg argumentele privind sursele de finanțare a activității posturilor publice în domeniul audiovizualului, prevederile Protocolului de la Amsterdam și ale Rezoluției din 25 septembrie 2008 a Parlamentului European, răspunsul dat petiției nr. 0958/2005 de Comisia de Petiții a Parlamentului European și modul în care legiuitorul român a înțeles să reglementeze acest domeniu, în cadrul marjei de apreciere naționale. Prin urmare, motivul invocat de contestatoare este vădit nefondat. În ceea ce privește critica ce vizează faptul că instanța a recalificat cererea de intervenție formulată de S.R.R., așa cum arată și intimata, aceasta nu întrunește condițiile textului de lege care reglementează această cale de atac, iar contestatoarele nu au arătat atingerea pe care au suferit-o și care nu se putea îndrepta decât prin anularea deciziei atacate.

Având în vedere toate considerentele expuse și ținând seama de prevederile art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestațiile în anulare ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestațiile în anulare formulată de Guvernul României și S.R.R. împotriva Deciziei nr. 2102 din 9 aprilie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 5 martie 2010.