ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1304/2010

Asupra contestațiilor în anulare de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin decizia nr. 2102 din 9 aprilie 2009,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de SC K.C. SRL

Cluj-Napoca împotriva sentinței nr. 712/2008 din 13 noiembrie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și

fiscal, a casat sentința atacată și a admis acțiunea

formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul

României și intervenienta S.R.R., în sensul că a anulat art. 3 alin.

(1) din H.G. nr. 977/2003 și art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003.

Pentru a se pronunța în acest sens,

instanța de control judiciar a constatat că motivele de recurs se

subsumează dezlegării problemei de drept în raport de care s-a

soluționat cauza, respectiv dacă prevederile cuprinse în art. 3 alin.

(1) din H.G. nr. 977/2003 și H.G. nr. 978/2003 care instituie

obligativitatea pentru persoanele juridice, de a plăti o taxă

lunară pentru Serviciul public de radiodifuziune și respectiv

televiziune, sunt conforme cu prevederile art. 40 alin. (3) din Legea

nr.41/1994, privind organizarea și funcționarea S.R.T., cu

modificările și completările ulterioare, precum și cu

prevederile art. 2 alin. (40) din Legea nr. 540/2002 privind finanțele

publice.

Astfel, a constatat că instanța

de fond a dat o interpretare greșită dispozițiilor art. 40 alin.

(3) din Legea nr. 41/1994, în sensul că, acest text de lege instituie

obligația pentru plata taxei în discuție persoanelor juridice,

indiferent dacă beneficiază sau nu de serviciile publice respective,

deținătoare sau nu de receptare radio/tv.

Or, în condițiile în care textul

amintit instituie pentru persoanele juridice, cu sediul în România,

obligația de a plăti o taxă pentru Serviciul public de

radiodifuziune și televiziune, în calitate de beneficiar al acestor

servicii, dreptul de opțiune al fiecărei persoane, fizice sau

juridice de a beneficia de aceste servicii, nu poate fi obligatorie, indiferent

dacă se beneficiază sau nu de aceste servicii.

Cu privire la dispozițiile art. 3 alin.

(1) din H.G. nr. 977/2003 și H.G. nr. 978/2003, Înalta Curte a

reținut că prin aceste dispoziții se instituie derogări de

la prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, fapt care nu este

posibil, întrucât aceste derogări nu se pot face decât printr-un act

normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de bază,

conform art. 4 din Legea nr. 24/2000.

Prin urmare, dispozițiile

menționate în cele două Hotărâri de Guvern sunt cele care impun

obligativitatea plății taxelor, fără nici un fel de

distincție, contrar art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994.

Cu privire la legislația și

practica europeană, în domeniu invocată de către pârâtă

și intervenientă, Înalta Curte a apreciat că se face o confuzie,

întrucât aspectele învederate nu influențează soluționarea

prezentului litigiu întrucât se referă la participarea statului la

finanțarea serviciului public de radiodifuziune, și nu la

modalitățile transpuse legislativ prin care se realizează

finanțarea acestuia, care sunt la latitudinea fiecărui stat.

Referitor la cererea de intervenție

formulată de S.R.R., în mod corect, instanța de fond a calificat-o ca

fiind o cerere de intervenție accesorie în interesul Guvernului României,

cele menționate în cuprinsul acesteia fiind analizate ca apărări

de fond cu ocazia analizei cererii deduse judecății.

În concluzie, Înalta Curte a apreciat

că H.G. nr. 977 și respectiv 978/2003, nu au aplicat în mod corect,

în art. 3 alin. (1), dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994,

care, așa cum s-a menționat, face distincție în ceea ce

privește plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune și

televiziune între persoanele beneficiare și cele care nu au calitatea de

beneficiar al acestor servicii.

Împotriva deciziei pronunțate în

recurs, au formulat contestații în anulare intimatul-pârât Guvernul

României și intervenienta-intimată S.R.R., întemeiate pe

dispozițiile art. 318 teza I C. proc. civ., „dezlegarea dată este

rezultatul unei greșeli materiale”.

Susțin contestatoarele că

instanța de recurs s-a considerat, dintr-o gravă greșeală

materială, învestită cu soluționarea unei cereri prin care se

solicită verificarea legalității textelor legale invocate în

raport cu prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994. Că

instanța de recurs a motivat soluția reținând aspecte și

argumente pe care nu le-a pus în discuția părților – cum ar fi

cel referitor la prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică

legislativă, iar modul în care sunt redactate considerentele conduce la

concluzia că instanța de recurs și-a motivat soluția

inclusiv prin raportare la aceste norme legale.

În cadrul contestației în anulare

formulate, s-a solicitat anularea deciziei civile nr. 2102 din 9 aprilie 2009

ca fiind rezultatul unor greșeli materiale, cu motivarea că

instanța de recurs, în mod greșit ar fi analizat sentința

recurată prin prisma prevederilor Legii nr. 24/2000 și ale Legii nr. 500/2002,

legi care nu ar fi fost invocate de recurentă și intimată.

c

ontestatoarele au făcut

referire la practica europeană în materie și la normele comunitare

care erau de natură să influențeze în mod decisiv

soluționarea pricinii, dând măsura abordării unitare și a

stării de spirit la nivel european cu privire la necesitatea

finanțării de către statele membre a serviciilor publice de

radiodifuziune și televiziune, și anume Protocolul de la Amsterdam, anexă a Tratatului CE și Rezoluția Parlamentului European din 25

septembrie 2008.

a

u arătat că

instanța de recurs a refuzat să analizeze aceste argumente,

înlăturându-le în mod lapidar, a abordat în mod superficial problematica

dedusă judecății, a interpretat și aplicat greșit

legea, pornind de la situații particulare către o concluzie

generală și a nesocotit practica deja existentă a

instanțelor de contencios administrativ.

Cu privire la cererea de

intervenție în interes propriu formulată de S.R.R. se motivează

că instanța a recalificat cererea ca fiind intervenție accesorie

fără ca acest aspect să fie pus în discuția

părților.

Prin întâmpinare, intimata SC K.C. SRL

Cluj-Napoca a solicitat respingerea contestațiilor în anulare în principal

ca inadmisibile și în subsidiar ca nefondate, arătând, în

esență, că această cale de atac extraordinară nu este

un mijloc de reformare a hotărârii și că motivele invocate de

cei doi contestatori nu se circumscriu prevederilor art. 318 C. proc. civ.

Contestațiile în anulare sunt

nefondate și urmează a fi respinse pentru considerentele ce se vor

arăta în continuare:

Contestația în anulare este o

cale de atac extraordinară, de retractare, nedevolutivă, ale

cărei motive sunt expres și limitativ prevăzute de art. 317

și art. 318 C. proc. civ.

Potrivit art. 318 C. proc. civ., în

afara contestației în anulare obișnuite, reglementate de art. 317 C.

proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu

contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli

materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai

în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele

de modificare sau de casare.

În sensul textului de lege, citat mai

sus, „greșeala materială” înseamnă greșeală de ordin

procedural, de o asemenea gravitate încât a avut drept consecințe darea

unei soluții greșite. Cu alte cuvinte trebuie să fie vorba

despre acea greșeală pe care o comite instanța prin confundarea

unor elemente importante sau a unor date materiale și care determină

soluția pronunțată.

Deci, greșelile instanței de

recurs, care deschid calea contestației în anulare, sunt greșeli de

fapt și nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor sau de

interpretare a dispozițiilor legale.

Se constată că, prin

contestațiile formulate în cauză se invocă aspecte care au fost

avute în vedere și care au fost analizate de instanța de recurs la

pronunțarea Deciziei nr. 2102 din 9 aprilie 2009.

Susținerile contestatoarelor că

instanța de recurs ar fi omis din greșeală să se

pronunțe asupra tuturor argumentelor invocate de acestea referitoare la

practica europeană și la normele comunitare în materie, nu pot fi

reținute.

Astfel, Curtea, contrar susținerilor

contestatorului, în decizia de recurs au fost analizate pe larg argumentele

privind sursele de finanțare a activității posturilor publice în

domeniul audiovizualului, prevederile Protocolului de la Amsterdam și ale Rezoluției din 25 septembrie 2008 a Parlamentului European, răspunsul dat petiției nr. 0958/2005 de Comisia de

Petiții a Parlamentului European și modul în care legiuitorul român a

înțeles să reglementeze acest domeniu, în cadrul marjei de apreciere

naționale.

Prin urmare, motivul invocat de

contestatoare este vădit nefondat.

În ceea ce privește critica ce

vizează faptul că instanța a recalificat cererea de

intervenție formulată de S.R.R., așa cum arată și

intimata, aceasta nu întrunește condițiile textului de lege care

reglementează această cale de atac, iar contestatoarele nu au

arătat atingerea pe care au suferit-o și care nu se putea îndrepta

decât prin anularea deciziei atacate.

Având în vedere toate considerentele

expuse și ținând seama de prevederile art. 320 C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge contestațiile în anulare ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestațiile în anulare

formulată de Guvernul României și S.R.R. împotriva Deciziei nr. 2102

din 9 aprilie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 5 martie 2010.