ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4560/2009

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 25 septembrie

2008, pe rolul Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ

și fiscal, reclamanta SC N.V. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Guvernul

României anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977 din

22 august 2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune; anularea

prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 978 din 22 august 2003 privind

taxa pentru serviciul public de televiziune.

În dezvoltarea motivelor

acțiunii, reclamanta arată, în esență, că prin actele normative contestate s-a stabilit

ca societățile comerciale cu sediul în România au obligația de a plăti pentru sediul

social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune, indiferent

dacă sunt sau nu beneficiare ale unor astfel de servicii.

Se mai arată că obligativitatea

plății taxelor pentru serviciul public de radio și televiziune ar trebui instituită

doar în sarcina persoanelor juridice care dețin efectiv aparate radio sau TV ceea

ce de altfel rezultă și din prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994

precum și ale art. 40 alin. (2) din Legea finanțelor publice (Legea nr. 500/2002).

La data de 21 octombrie

2008, S.R.R. a formulat cerere de intervenție în interesul pârâtului Guvernul României.

Prin sentința nr. 66 din

16 februarie 2009 Curtea de Apel Cluj a admis acțiunea formulată de reclamanta SC

N.V. SRL, a anulat prevederile cuprinse în art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977 din

22 august 2003 și art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 978 din 22 august 2003 și a anulat

ca netimbrată cererea de intervenție accesorie formulată de S.R.R.

În motivarea sentinței,

instanța de fond a reținut faptul că art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată,

cu modificările și completările ulterioare, prevede o taxă pentru serviciile publice

de radio și televiziune doar în sarcina persoanelor fizice și juridice, beneficiare,

respectiv în sarcina celor care „beneficiază” în diferite modalități de aceste servicii.

Pentru a reține aceste

aspecte, instanța de fond s-a prevalat de Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004

potrivit căreia conformitatea prevederilor art. 40 din Legea nr. 41/1994 cu dispozițiile

constituționale a fost stabilită avându-se în vedere faptul că, plata serviciului

public prestat este obligatorie pentru toți beneficiarii acestor servicii, persoane

fizice sau persoane juridice, fiind vorba de „o ocrotire în mod egal a proprietății

indiferent de titular”.

Pe de altă parte, pentru

dezlegarea chestiunii litigioase instanța de fond face aplicarea interpretării gramaticale

a dispozițiilor legale a căror anulare se solicită și ajunge la concluzia că noțiunea

de beneficiar din cadrul art. 40 al Legii nr. 41/1994, republicată, include persoanele

fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv cele două servicii și

că doar aparent excepția de la plata acestor taxe este instituită numai pentru persoanele

fizice deoarece nu este exclusă aplicarea acestei excepții și pentru persoanele

juridice.

Concluzionează Curtea

că prevederile cuprinse în art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003 și H.G. nr. 978/2003

instituie derogări de la dispozițiile art. 40 din Legea nr. 41/1994, negând dreptul

persoanelor juridice de a beneficia de neplata taxei pentru serviciile publice de

radio și televiziune în cazul în care acestea nu dețin receptoare radio/TV, motiv

pentru care nu poate fi primită interpretarea conform căreia oficial legiuitorul

ar fi prezumat calitatea de beneficiari pentru toate persoanele juridice cu sediul

în România necondiționat de posesia receptoarelor.

Împotriva sentinței

nr. 64 din 16 februarie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, au declarat recurs Guvernul României și S.R.R.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs Guvernul României, criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică,

invocând situația prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs,

recurentul-pârât aduce, în esență, următoarele critici sentinței recurate:

- Se susține că eventualele

prejudicii aduse reclamantei prin obligativitatea plății taxei pentru serviciile

de radiodifuziune se datorează textului art. 40 din Legea nr. 41/1994, iar nu textelor

normative atacate.

- Invocându-se jurisprudența

instanței de contencios constituțional din România, reglementările comunitare cu

privire la serviciile publice audiovizuale și modul de interpretare al instituțiilor

europene a problemelor de drept naționale privind măsurile de finanțare a serviciilor

publice audiovizuale, se apreciază că, în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea

reclamantei.

- În ceea ce privește

taxa pentru serviciul public de televiziune instituită prin dispozițiile legale

atacate, cuprinse în H.G. nr. 978/2003, pentru persoanele juridice, se menționează

că instanța de fond în mod greșit a dispus anularea art. 3 alin. (2) din actul normativ

menționat întrucât legiuitorul a instituit în cazul persoanelor juridice obligativitatea

plății taxei TV fără a o condiționa de calitatea de deținător al unui receptor TV.

În situația în care Curtea Constituțională, prin Deciziile nr. 159/2004, 297/2004

a respins excepția de neconstituționalitate referitoare la legislația cu privire

la plata taxei pentru serviciul public de televiziune, iar dispozițiile art. 1 din

Legea nr. 533/2003, art. 2 și 3 din H.G. nr. 316/2004 exceptează de la îndeplinirea

obligației de plată a taxei pentru serviciul public de televiziune doar persoanele

fizice care declară pe proprie răspundere că nu dețin receptoare de televiziune,

rezultă că nici cei care aplică legea nu pot opera exceptări de la plata acestei

taxe pentru persoanele juridice, cărora le revine în continuare obligația de a achita

taxa TV, indiferent dacă acestea dețin sau nu astfel de receptoare.

S.R.R. a formulat de asemenea

recurs împotriva sentinței civile nr. 767/2008, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie, invocând prevederile art. 304

1

C. proc. civ.

În motivele de recurs,

această recurentă susține, în esență, că legiuitorul a instituit în textul art.

40 din Legea nr. 41/1994 o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar

al serviciului de radio/TV a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă dețin

sau nu receptoare TV. În argumentarea acestui punct de vedere se invocă faptul că

au fost respinse propunerile legislative de inserare a unor exceptări exprese de

la plata taxei, în funcție de calitatea de posesor de receptoare radio/TV, cât și

faptul că prin unele decizii, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. 40 Legea nr. 41/1994, fapt care confirmă obligativitatea de

plată a acestei taxe pentru persoanele juridice.

Recurenta solicită să

se constate că în mod greșit instanța de fond a anulat cererea de intervenție ca

netimbrată, întrucât nu datorează taxa de timbru, respectiv este scutită de plata

taxei judiciare de timbru în temeiul art. 17 din Legea nr. 146/1997 privind taxele

judiciare de timbru.

Că a devenit parte în

acest proces ca urmare a admiterii cererii de intervenție depuse la Curtea de Apel

Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, și deși cererea

a fost intitulată „cerere de intervenție principală", în realitate această

cerere avea caracterul unei cereri de intervenție accesorii, întrucât societatea

nu a formulat pretenții proprii, ci a solicitat alături de pârâtul Guvernul României

respingerea acțiunii formulată de SC N.V. SRL.

Instanța de fond avea

datoria de a califica cererea de intervenție nu potrivit titulaturii stabilite de

parte, ci potrivit dispozițiilor legale, având astfel datoria de a califica cererea

de intervenție drept accesorie, cu toate consecințele legale ce decurg de aici.

Intimata-reclamantă a

formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate,

apreciind ca fiind legală și temeinică sentința recurată, invocând faptul că, dimpotrivă,

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 297/2004, a statuat că obligația de plată

a acestor taxe în discuție este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază,

în diferite modalități de serviciile publice respective.

Nici legislația comunitară

invocată nu conduce la interpretarea contrară a celor susținute în cererea de chemare

în judecată. În apărarea poziției sale, intimata-reclamantă susține că în prezent

se află în dezbatere publică un proiect legislativ de modificare a Legii nr. 41/1994,

prin care, alături de o serioasă și profundă restructurare a instituțiilor de Radio

și Televiziune publice, se intenționează modificarea modului de finanțare a acestora,

respectiv prin introducerea unei așa-numite “taxe de solidaritate radio/TV”, taxă

care ar urma să fie achitată de toate persoanele fizice și juridice române, indiferent

de deținerea aparatelor de recepționare a serviciilor furnizate de acestea, fapt

care confirmă că în prezent taxa este stabilită ca o contraprestație pentru serviciile

furnizate de aceste instituții doar persoanelor deținătoare de aparate radio/TV.

Examinând cauza prin prisma

criticilor formulate, precum și sub toate aspectele conform art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Prima instanță a fost

sesizată de reclamanta SC N.V. SRL cu cererea prin care a solicitat ca în contradictoriu

cu pârâtul Guvernul României să se dispună anularea prevederilor art. 3 alin.

(2) din H.G. nr. 977/2003 și a art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 978/2003.

Astfel cadrul procesual

în care se desfășoară procesul a fost fixat de reclamantă, care prin cererea de

chemare în judecată, a indicat persoana împotriva căreia se îndrepta pretențiile

sale, respectiv Guvernul României.

Interesul de a interveni

într-un proces poate să aparțină și terțelor persoane, astfel încât C. proc. civ.

a îngăduit și acestora să ceară introducerea lor în proces.

Intervenția voluntară

este reglementată de art. 49-56 C. proc. civ. și poate fi definută ca fiind cererea

unui terț de a intra într-un proces pornit de alte părți, pentru a-și apăra un drept

propriu sau pentru a apăra dreptul unei părți din proces.

În cauză se constată că

prima instanță nu a observat că s-au formulat două cereri de intervenție de S.R.R.

Astfel, la data de 20

octombrie 2008 s-a depus la dosar o cerere de intervenție accesorie trimisă prin

fax, iar la data de 21 octombrie 2008 o cerere de intervenție în interes propriu

însoțită de înscrisuri.

Aceste aspecte sunt consemnate

în încheierea de ședință din data de 12 ianuarie 2008, însă la termenul următor

când a rămas în pronunțare, prima instanță nu a analizat cererea de intervenție

accesorie.

Prin hotărârea recurată

s-a dispus anularea cererii de intervenție principală ca netimbrată în temeiul

art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.

Mai mult, deși erau formulate

două cereri de intervenție, era necesar să fie calificată intervenția potrivit dispozițiilor

legale cu toate consecințele ce decurg din acestea.

Se poate observa că prin

cererea de intervenție, S.R.R., nu solicită nimic pentru ea, respectiv nu se invocă

realizarea sau conservarea unui drept al său, ci alături de pârâtul Guvernul României

prin apărările pe care le face tinde ca soluția în proces să se dea în favoarea

părții pentru care a intervenit.

În aceste condiții dacă

instanța califica cererea de intervenție accesorie, este de observat că aceasta

nu intra sub incidența Legii nr. 146/1997, nefiind o cerere de chemare în judecată

ca intervenție principală, ci o simplă apărare formulată în fața primei instanțe.

Este de observat că indiferent

că este vorba de o intervenție principală sau una accesorie, în conformitate cu

art. 17 C. proc. civ., instanța sesizată avea obligația de a se pronunța asupra

lor.

Neprocedând în această

modalitate prima instanță nu s-a pronunțat asupra tuturor cererilor cu care a fost

sesizată, cu atât mai mult cu cât intervenția accesorie - fiind o apărare se judecă

întotdeauna împreună cu cererea principală, motiv pentru care în conformitate cu

prevederile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., urmează a fi admise recursurile formulate

de pârâtă și intervenient, casată hotărârea și trimisă cauza spre rejudecare la

aceeași instanță, ocazie cu care vor fi avute în vedere aspectele invocate de cele

două recurente, prin motivele ce vizau nelegalitatea conform art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., asupra fondului litigiului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de Guvernul României și S.R.R. împotriva sentinței nr. 64 din 16 februarie 2009

a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată

și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 22 octombrie 2009.