ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5941/2009

Asupra contestațiilor

în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea formulată

pe calea contenciosului administrativ, reclamanta SC W.C. SRL a solicitat, în contradictoriu

cu pârâtul Guvernul României, anularea prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G.

nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, precum și a

prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003 privind taxa pentru serviciul

public de televiziune.

Reclamanta a arătat că

prevederile atacate sunt neconforme cu dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea

nr. 41/1994 și cu cele ale Legii nr. 500/2002, întrucât instituie obligația de a

plăti taxele respective pentru toate societățile comerciale cu sediul în România,

inclusiv pentru cele care nu dețin la sediu aparate sau echipamente care să le permită

accesarea acestor servicii ori pentru cele care nu desfășoară activitate.

A fost invocată Decizia

nr. 297 din 06 iulie 2004 a Curții Constituționale, care a reținut că obligația

de a plăti taxele respective revine doar persoanelor juridice care beneficiază,

în diferite modalități, de serviciile publice menționate.

Prin sentința civilă

nr. 767/2008 din 11 decembrie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea reclamantei SC W.C. SRL

, dispunându-se anularea

prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003 și ale art. 3

alin. (1) din H.G. nr. 978/2003.

De asemenea, prima instanță

a respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de Societatea Română

de Radiodifuziune.

Instanța de fond a reținut

că dispozițiile interne prevăd că plata taxei menționate incumbă numai beneficiarilor

celor două servicii publice, noțiunea de beneficiar fiind atribuită, atât în interpretarea

oficială, cât și în interpretarea gramaticală

, logică și sistematică, numai subiectelor

care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii, prevederile atacate nefăcând

o aplicare corectă a prevederilor Legii nr. 41/1994.

în recurs

împotriva sentinței pronunțate

de Curtea de Apel Cluj a declarat recurs Guvernul României, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie și invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Totodată sentința

instanței de fond a fost atacată cu recurs și de Societatea Română de Radiodifuziune,

care a invocat prevederile art. 304

1

C. proc. civ.

Prin decizia nr. 2103

din 09 aprilie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, a respins, ca nefondat, recursul declarat de Guvernul României împotriva

sentinței civile nr. 767/2008 din 11 decembrie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Prin aceeași decizie,

a fost anulat, ca netimbrat, recursul declarat de Societatea Română de Radiodifuziune

împotriva

sentinței

menționate.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de recurs a reținut următoarele:

Procedând la judecarea

recursurilor, Înalta Curte a constatat că intervenienta Societatea Română de Radiodifuziune

nu și-a îndeplinit obligația legală de achitare a taxei de timbru și a timbrului

judiciar și

,

în temeiul dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 146/1997 și în O.G. nr. 32/1995,

a anulat recursul declarat, ca netimbrat.

Cu privire la recursul

declarat de Guvernul României, Înalta Curte a apreciat că acesta este nefondat,

nefiind îndeplinită ipoteza prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, pornindu-se de

la interpretarea dată noțiunii de „beneficiar”, s-a apreciat că prima instanță a

reținut în mod corect, în litera și spiritul legii, că obligația de plată a taxelor

în discuție revine doar persoanelor juridice care beneficiază de serviciile publice

respective.

Totodată, s-a avut în

vedere dreptul de opțiune al fiecărei persoane fizice sau juridice de a beneficia

de serviciile publice de radiodifuziune și televiziune, neputându-se accepta transformarea

acestui drept într-o obligație.

Din analiza textelor celor

două hotărâri de Guvern, s-a concluzionat că acestea reprezintă derogări de la dispozițiile

art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, care nu pot fi acceptate a fi făcute prin

reglementări de nivel ierarhic inferior.

Instanța de recurs a mai

apreciat că, în susținerea legalității textelor în discuție, nu pot fi prezentate

drept argumente legislația și practica europeană în domeniu, considerându-se că

acestea vizează, în principal, participarea statului la finanțarea serviciilor publice

arătate și nu modalitățile transpuse legislativ prin care se realizează în concret

finanțarea.

Instanța de recurs a concluzionat

că prin cele două hotărâri de Guvern nu s-au aplicat în mod corect dispozițiile

Legii nr. 41/1994, care fac distincție în privința plății taxelor între persoanele

juridice beneficiare și cele care nu au calitatea de beneficiar al serviciilor de

radiodifuziune și televiziune.

formulate împotriva deciziei de recurs

Împotriva deciziei pronunțate

în recurs au formulat contestații în anulare recurenții Guvernul României și Societatea

Română de Radiodifuziune.

4.1. Contestatorul Guvernul

României a invocat omisiunea instanței de recurs de a se pronunța asupra tuturor

motivelor invocate prin cererile de recurs.

În acest sens, contestatorul

a făcut referire la practica europeană în materie și la normele comunitare care

erau de natură să influențeze în mod decisiv soluționarea pricinii, dând măsura

abordării unitare și a stării de spirit la nivel european cu privire la necesitatea

finanțării de către statele membre a serviciilor publice de radiodifuziune și televiziune,

și anume Protocolul de la Amsterdam, anexă a Tratatului CE și Rezoluția Parlamentului

European din 25 septembrie 2008.

Contestatorul a arătat

că instanța de recurs a refuzat să analizeze aceste argumente, înlăturându-le în

mod lapidar, a abordat în mod superficial problematica dedusă judecății, a interpretat

și aplicat greșit legea, pornind de la situații particulare către o concluzie generală

și a nesocotit practica deja existentă a instanțelor de contencios administrativ.

4.2. Contestatoarea Societatea

Română de Radiodifuziune și-a întemeiat în drept cererea pe prevederile art. 318

C. proc. civ., arătând că decizia contestată este rezultatul unei grave erori materiale

care s-a soldat cu anularea recursului său ca netimbrat și, pe cale de consecință,

instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra motivelor de recurs invocate de această

parte.

În detalierea contestației

în anulare, Societatea Română de Radiodifuziune a arătat că taxa pentru serviciul

public de radiodifuziune reglementată de Legea nr. 41/1994 este un venit public,

ceea ce atrage incidența prevederilor art. 17 din Legea nr. 146/1997, referitoare

la scutirea de taxa judiciară de timbru.

În altă ordine de idei,

contestatoarea a arătat că instanța de recurs a omis faptul că intervenția pe care

a formulat-o în litigiu avea caracter accesoriu și nu intra sub incidența prevederilor

Legii nr. 146/1997, pentru că nu cuprindea pretenții proprii, ci numai apărări formulate

în interesul uneia dintre părțile aflate în proces. Această împrejurare conduce

și ea către concluzia că anularea recursului ca netimbrat este rezultatul unei grave

erori materiale care a viciat profund legalitatea deciziei contestate.

Prin întâmpinarea depusă

la dosar, intimata SC W.C. SRL a solicitat respingerea contestațiilor în anulare

în principal ca inadmisibile și în subsidiar ca nefondate, arătând, în esență, că

această cale de atac extraordinară nu este un mijloc de reformare a hotărârii și

că motivele invocate de cei doi contestatori nu se circumscriu prevederilor

art. 318 C. proc. civ.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra contestațiilor în anulare

la contestația Guvernului României

Contestația în anulare

este o cale de atac extraordinară, de retractare, nedevolutivă, ale cărei motive

sunt expres și limitativ prevăzute de art. 317 și art. 318 C. proc. civ.

Potrivit art. 318 C.

proc. civ., în afara contestației în anulare obișnuite, reglementate de art. 317

C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație

când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând

recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul

dintre motivele de modificare sau de casare.

Din conținutul deciziei

contestate rezultă că instanța de control judiciar a analizat toate motivele de

recurs invocate de parte, găsindu-le nefondate. Neexaminarea în detaliu a fiecărui

argument indicat în dezvoltarea unui motiv de recurs sau gruparea argumentelor și

cercetarea lor printr-un considerent comun, exprimat sintetic, nu pot fi considerate

omisiuni de cercetare a unui motiv de recurs, în sensul art. 318 C. proc. civ.

Cât privește pretinsa

necercetare a motivului de recurs referitor la practica europeană și la normele

comunitare în materie, contrar susținerilor contestatorului, în decizia de recurs

au fost analizate pe larg argumentele privind sursele de finanțare a activității

posturilor publice în domeniul audiovizualului, prevederile Protocolului de la Amsterdam

și ale Rezoluției din 25 septembrie 2008 a Parlamentului European, răspunsul dat

petiției de Comisia de Petiții a Parlamentului European și modul în care legiuitorul

român a înțeles să reglementeze acest domeniu, în cadrul marjei de apreciere naționale.

Prin urmare, motivul invocat

de contestatorul Guvernul României este vădit nefondat.

la contestația Societății Române de Radiodifuziune

Noțiunea de „greșeală

materială” la care se referă art. 318 teza I C. proc. civ. vizează aspecte formale

ale judecății, constând în confundarea unor date sau elemente materiale evidente

ori în neobservarea unui act de procedură, care nu a fost supus niciunei analize.

Pe calea contestației în anulare nu pot fi remediate greșeli de judecată constând

în aprecierea eronată a probelor ori interpretarea și aplicarea greșită a legii.

Din considerentele deciziei

contestate rezultă că instanța a considerat că recurenta Societatea Română de Radiodifuziune

avea obligația achitării taxei de timbru și a timbrului judiciar potrivit dispozițiilor

art. 11 din Legea nr. 146/1997 și ale O.G. nr. 34/2001, astfel că sancțiunea anulării

recursului ca netimbrat a fost rezultatul unei analize a incidenței prevederilor

legale menționate, iar nu efect al unei greșeli materiale în sensul celor precizate

mai sus.

Admiterea excepției dirimante

a netimbrării recursului a împiedicat, în mod firesc, analizarea motivelor de recurs

formulate de Societatea Română de Radiodifuziune, astfel că nu poate fi reținută

o omisiune, din greșeală, a cercetării unui motiv de recurs, potrivit art. 318 teza

a II-a C. proc. civ.

asupra contestațiilor în anulare

Având în vedere toate

considerentele expuse și ținând seama de prevederile art. 320 C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge contestațiile în anulare ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestațiile

în anulare formulate de Guvernul României și Societatea Română de Radiodifuziune

împotriva deciziei nr. 2103 din 09 aprilie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 18 decembrie 2009.