Decizia nr. 5941/2009 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — contestație împotriva sentinței nr. 767/2008 a Curții de Apel Cluj

Obiectul acțiunii Prin acțiunea formulată pe calea contenciosului administrativ, reclamanta SC W.C. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, anularea prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, precum și a prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune. Reclamanta a arătat că prevederile atacate sunt neconforme cu dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 și cu cele ale Legii nr. 500/2002, întrucât instituie obligația de a plăti taxele respective pentru toate societățile comerciale cu sediul în România, inclusiv pentru cele care nu dețin la sediu aparate sau echipamente care să le permită accesarea acestor servicii ori pentru cele care nu desfășoară activitate. A fost invocată Decizia nr. 297 din 06 iulie 2004 a Curții Constituționale, care a reținut că obligația de a plăti taxele respective revine doar persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice menționate.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 767/2008 din 11 decembrie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea reclamantei SC W.C. SRL , dispunându-se anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003 și ale art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003. De asemenea, prima instanță a respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de Societatea Română de Radiodifuziune. Instanța de fond a reținut că dispozițiile interne prevăd că plata taxei menționate incumbă numai beneficiarilor celor două servicii publice, noțiunea de beneficiar fiind atribuită, atât în interpretarea oficială, cât și în interpretarea gramaticală , logică și sistematică, numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii, prevederile atacate nefăcând o aplicare corectă a prevederilor Legii nr. 41/1994.

Procedura derulată în recurs împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel Cluj a declarat recurs Guvernul României, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Totodată sentința instanței de fond a fost atacată cu recurs și de Societatea Română de Radiodifuziune, care a invocat prevederile art. 304 1 C. proc. civ. Prin decizia nr. 2103 din 09 aprilie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondat, recursul declarat de Guvernul României împotriva sentinței civile nr. 767/2008 din 11 decembrie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Prin aceeași decizie, a fost anulat, ca netimbrat, recursul declarat de Societatea Română de Radiodifuziune împotriva sentinței menționate. Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut următoarele: Procedând la judecarea recursurilor, Înalta Curte a constatat că intervenienta Societatea Română de Radiodifuziune nu și-a îndeplinit obligația legală de achitare a taxei de timbru și a timbrului judiciar și , în temeiul dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 146/1997 și în O.G. nr. 32/1995, a anulat recursul declarat, ca netimbrat. Cu privire la recursul declarat de Guvernul României, Înalta Curte a apreciat că acesta este nefondat, nefiind îndeplinită ipoteza prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, pornindu-se de la interpretarea dată noțiunii de „beneficiar”, s-a apreciat că prima instanță a reținut în mod corect, în litera și spiritul legii, că obligația de plată a taxelor în discuție revine doar persoanelor juridice care beneficiază de serviciile publice respective. Totodată, s-a avut în vedere dreptul de opțiune al fiecărei persoane fizice sau juridice de a beneficia de serviciile publice de radiodifuziune și televiziune, neputându-se accepta transformarea acestui drept într-o obligație. Din analiza textelor celor două hotărâri de Guvern, s-a concluzionat că acestea reprezintă derogări de la dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, care nu pot fi acceptate a fi făcute prin reglementări de nivel ierarhic inferior. Instanța de recurs a mai apreciat că, în susținerea legalității textelor în discuție, nu pot fi prezentate drept argumente legislația și practica europeană în domeniu, considerându-se că acestea vizează, în principal, participarea statului la finanțarea serviciilor publice arătate și nu modalitățile transpuse legislativ prin care se realizează în concret finanțarea. Instanța de recurs a concluzionat că prin cele două hotărâri de Guvern nu s-au aplicat în mod corect dispozițiile Legii nr. 41/1994, care fac distincție în privința plății taxelor între persoanele juridice beneficiare și cele care nu au calitatea de beneficiar al serviciilor de radiodifuziune și televiziune.

Contestațiile în anulare formulate împotriva deciziei de recurs Împotriva deciziei pronunțate în recurs au formulat contestații în anulare recurenții Guvernul României și Societatea Română de Radiodifuziune. 4.1. Contestatorul Guvernul României a invocat omisiunea instanței de recurs de a se pronunța asupra tuturor motivelor invocate prin cererile de recurs. În acest sens, contestatorul a făcut referire la practica europeană în materie și la normele comunitare care erau de natură să influențeze în mod decisiv soluționarea pricinii, dând măsura abordării unitare și a stării de spirit la nivel european cu privire la necesitatea finanțării de către statele membre a serviciilor publice de radiodifuziune și televiziune, și anume Protocolul de la Amsterdam, anexă a Tratatului CE și Rezoluția Parlamentului European din 25 septembrie 2008. Contestatorul a arătat că instanța de recurs a refuzat să analizeze aceste argumente, înlăturându-le în mod lapidar, a abordat în mod superficial problematica dedusă judecății, a interpretat și aplicat greșit legea, pornind de la situații particulare către o concluzie generală și a nesocotit practica deja existentă a instanțelor de contencios administrativ. 4.2. Contestatoarea Societatea Română de Radiodifuziune și-a întemeiat în drept cererea pe prevederile art. 318 C. proc. civ., arătând că decizia contestată este rezultatul unei grave erori materiale care s-a soldat cu anularea recursului său ca netimbrat și, pe cale de consecință, instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra motivelor de recurs invocate de această parte. În detalierea contestației în anulare, Societatea Română de Radiodifuziune a arătat că taxa pentru serviciul public de radiodifuziune reglementată de Legea nr. 41/1994 este un venit public, ceea ce atrage incidența prevederilor art. 17 din Legea nr. 146/1997, referitoare la scutirea de taxa judiciară de timbru. În altă ordine de idei, contestatoarea a arătat că instanța de recurs a omis faptul că intervenția pe care a formulat-o în litigiu avea caracter accesoriu și nu intra sub incidența prevederilor Legii nr. 146/1997, pentru că nu cuprindea pretenții proprii, ci numai apărări formulate în interesul uneia dintre părțile aflate în proces. Această împrejurare conduce și ea către concluzia că anularea recursului ca netimbrat este rezultatul unei grave erori materiale care a viciat profund legalitatea deciziei contestate.

Apărările intimatei Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata SC W.C. SRL a solicitat respingerea contestațiilor în anulare în principal ca inadmisibile și în subsidiar ca nefondate, arătând, în esență, că această cale de atac extraordinară nu este un mijloc de reformare a hotărârii și că motivele invocate de cei doi contestatori nu se circumscriu prevederilor art. 318 C. proc. civ. II. Considerentele Înaltei Curți asupra contestațiilor în anulare 1. Argumentele referitoare la contestația Guvernului României Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, nedevolutivă, ale cărei motive sunt expres și limitativ prevăzute de art. 317 și art. 318 C. proc. civ. Potrivit art. 318 C. proc. civ., în afara contestației în anulare obișnuite, reglementate de art. 317 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. Din conținutul deciziei contestate rezultă că instanța de control judiciar a analizat toate motivele de recurs invocate de parte, găsindu-le nefondate. Neexaminarea în detaliu a fiecărui argument indicat în dezvoltarea unui motiv de recurs sau gruparea argumentelor și cercetarea lor printr-un considerent comun, exprimat sintetic, nu pot fi considerate omisiuni de cercetare a unui motiv de recurs, în sensul art. 318 C. proc. civ. Cât privește pretinsa necercetare a motivului de recurs referitor la practica europeană și la normele comunitare în materie, contrar susținerilor contestatorului, în decizia de recurs au fost analizate pe larg argumentele privind sursele de finanțare a activității posturilor publice în domeniul audiovizualului, prevederile Protocolului de la Amsterdam și ale Rezoluției din 25 septembrie 2008 a Parlamentului European, răspunsul dat petiției de Comisia de Petiții a Parlamentului European și modul în care legiuitorul român a înțeles să reglementeze acest domeniu, în cadrul marjei de apreciere naționale. Prin urmare, motivul invocat de contestatorul Guvernul României este vădit nefondat. 2. Argumentele referitoare la contestația Societății Române de Radiodifuziune Noțiunea de „greșeală materială” la care se referă art. 318 teza I C. proc. civ. vizează aspecte formale ale judecății, constând în confundarea unor date sau elemente materiale evidente ori în neobservarea unui act de procedură, care nu a fost supus niciunei analize. Pe calea contestației în anulare nu pot fi remediate greșeli de judecată constând în aprecierea eronată a probelor ori interpretarea și aplicarea greșită a legii. Din considerentele deciziei contestate rezultă că instanța a considerat că recurenta Societatea Română de Radiodifuziune avea obligația achitării taxei de timbru și a timbrului judiciar potrivit dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 146/1997 și ale O.G. nr. 34/2001, astfel că sancțiunea anulării recursului ca netimbrat a fost rezultatul unei analize a incidenței prevederilor legale menționate, iar nu efect al unei greșeli materiale în sensul celor precizate mai sus. Admiterea excepției dirimante a netimbrării recursului a împiedicat, în mod firesc, analizarea motivelor de recurs formulate de Societatea Română de Radiodifuziune, astfel că nu poate fi reținută o omisiune, din greșeală, a cercetării unui motiv de recurs, potrivit art. 318 teza a II-a C. proc. civ. 3. Soluția pronunțată asupra contestațiilor în anulare Având în vedere toate considerentele expuse și ținând seama de prevederile art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestațiile în anulare ca nefondate.