ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 636/2014

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 297 din 27 iunie 2013, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția de nelegalitate formulată de SC "I.D." SRL - Miercurea Ciuc, în Dosarul nr. 286/258/2013 al Judecătoriei Miercurea Ciuc, a constatat nelegalitatea dispozițiilor art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 și a dispus publicarea hotărârii în M. Of. al României, Partea I, conform art. 23 din Legea nr. 554/2004. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Pentru soluționarea cauzei este relevantă jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia excepției de nelegalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din H.G.

nr. 977/2003 (Decizia nr. 1202 din 9 aprilie 2004) și jurisprudența Curții Constituționale (Deciziile nr. 159 din 30 martie 2004, nr. 297 din 6 iulie 2004 și nr. 331 din 18 aprilie 2006) referitoare la noțiunea de beneficiar în sensul art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Prevederile art. 3 alin. (1) din H.G.

nr. 977/2003, prin impunerea obligativității persoanelor juridice de a plăti o taxă lunară pentru aceste servicii, indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale acestora, instituie derogări de la dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, fapt care nu este posibil întrucât aceste derogări se pot face numai printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de bază, această interdicție fiind instituită de art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care stabilește ierarhia actelor normative, statuând că actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă.

Prin urmare, dispozițiile contestate pe calea excepției de nelegalitate sunt cele care impun obligativitatea plății taxelor, fără niciun fel de distincție, contrar art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Astfel fiind, având în vedere că, potrivit art. 108 alin. (2) din Constituție, hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor, rezultă că prevederile contestate din H.G. nr. 977/2003 sunt contrare dispozițiilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care fac distincție în ceea ce privește plata taxelor pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune între persoanele juridice beneficiare și cele care nu au calitatea de beneficiar al acestor servicii.

2. Calea de atac exercitată Împotriva sentinței pronunțată de Curtea de apel au declarat recurs Guvernul României și Societatea Română de Radiodifuziune. 2.1. Recursul declarat de Guvernul României Recurentul-pârât Guvernul României invocă motivele prevăzute de art. 304 pct. 4 și 9 și dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. Se arată că H.G. nr. 977/2003 a fost emisă în temeiul art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 cu respectarea normelor de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, republicată, întrucât legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar a tuturor persoanelor juridice indiferent dacă acestea dețin sau nu receptoare radio-tv, astfel că, în accepțiunea legii, toate persoanele juridice au prezumată calitatea de beneficiar al serviciilor publice în discuție, astfel că instanța de fond nu putea da o altă interpretare termenului de beneficiar.

În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a constatat că toate criticile de neconstituționalitate sunt neîntemeiate în condițiile în care obligația prevăzută de lege este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective. Excepțiile de la plata taxei radio-tv, după caz, sunt expres prevăzute de Legea nr. 41/1994, republicată, doar în cazul în care acestea și-au suspendat activitatea potrivit prevederilor legale. Se invocă dreptul la informație raportat la prevederile art. 31 alin. (5) din Constituție și Decizia Curții Constituționale nr. 159/2004, precum și obligația constituțională a cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice ale statului.

2.2. Recursul declarat de Societatea Română de Radiodifuziune Recurenta-pârâtă invocă motivele prevăzute de art. 304 pct. 4 și 9 și dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. și arată, în esență, că prevederile art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 au fost anulate prin Sentința nr. 185 din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel Cluj, irevocabilă prin Decizia nr. 607 din 3 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicate în M. Of. al României, care au efect general obligatoriu conform art. 23 din Legea nr. 554/2004. În consecință, se solicită admiterea recursului și respingerea excepției de nelegalitate ca rămasă fără obiect. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma motivelor formulate de recurenți și a prevederilor art. 304 și art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate. 1. Argumente de fapt și de drept Instanța de contencios administrativ a fost învestită, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, cu excepția de nelegalitate a prevederilor art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 în raport cu dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994. Potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată "Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii". Pentru că în art. 40 alin. (4) al aceluiași act normativ s-a prevăzut că modalitatea de încasare, cuantumul taxelor, scutirea de la plata acestora se stabilesc prin hotărâre de guvern, în cazul taxei privind serviciul public de radiodifuziune a fost emisă H.G.

nr. 977/2003. În art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 s-a prevăzut că "Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte unități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune". Din coroborarea textelor invocate rezultă că art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 se referă la plata taxelor, în calitate de beneficiar al serviciilor de radiodifuziune, iar art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 impun obligativitatea plății taxei lunare pentru serviciile de radiodifuziune, indiferent dacă persoanele juridice sunt sau nu beneficiare ale acestora.

Prin aceasta au fost încălcate normele de tehnică legislativă, iar potrivit art. 4 din Legea nr. 24/2000, republicată, actele normative date în executarea legii, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului, se emit în limitele și potrivit normelor în baza cărora se dau. Susținerile recurenților potrivit cărora legea ar institui o prezumție absolută de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă acestea dețin sau nu receptoare radio sunt nefondate.

Chiar Curtea Constituțională, fiind învestită cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate a art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, astfel cum a fost modificat în 2003, a subliniat faptul că taxele se plătesc numai "în calitate de beneficiari ai acestor servicii". S-a spus că "obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective". Prin urmare, dacă prin lege s-a stabilit că taxa pentru serviciile publice de radiodifuziune sau televiziune va fi plătită numai de beneficiarii acestor servicii, în actul normativ care transpune această obligație de plată nu se poate impune plata taxei tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă sunt sau nu beneficiari ale serviciului respectiv.

Referitor la invocarea dreptului de informare și corelativ a obligației de plată a taxelor pentru acoperirea cheltuielilor publice, se constată că susținerile recurentei Societatea Națională de Radiodifuziune sunt nefondate. Așa cum a subliniat și instanța de fond, un drept prevăzut de Constituție nu poate avea corelativ o obligație de a achita o taxă deși nu beneficiază de un serviciu. Chiar Legea nr. 500/2002, în art. 2 pct. 40, definește taxa ca fiind "suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituție publică sau un serviciu public". Legiuitorul a ales, potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 modificată, să stabilească o obligație de plată a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune numai pentru cei care sunt beneficiarii acestuia.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte are în vedere faptul că prevederile art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 au fost anulate prin Sentința nr. 185 din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel Cluj, irevocabilă prin Decizia nr. 607 din 3 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicate în M. Of. al României, Partea I, nr. 318 din 9 mai 2011, hotărâre judecătorească general obligatorie, conform art. 23 din Legea nr. 554/2004. Caracterul general obligatoriu al hotărârii respective fundamentează soluția de admitere a excepției de nelegalitate, care, însă, nu este lipsită de obiect în sensul celor solicitate de recurenta-pârâtă Societatea Română de Radiodifuziune.

La pronunțarea prezentei decizii, în realizarea rolului constituțional ce revine Înaltei Curți de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii în primul rând prin promovarea unei jurisprudențe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securității juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (CEDO, Decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. 30658/05, Beian împotriva României, §39), instanța are în vedere practica sa anterioară în privința aceleiași excepții de nelegalitate, reprezentată, cu titlu de exemplu, de Deciziile nr. 2 din 6 ianuarie 2011, nr. 317 din 21 ianuarie 2011, nr. 442 din 26 ianuarie 2011, nr. 773 din 9 februarie 2011, nr. 1623 din 18 martie 2011, nr. 1700 din 23 martie 2011, nr. 2351 din 20 aprilie 2011 și nr. 4755 din 18 octombrie 2011. 2. Temeiul de drept al soluției adoptate în recurs Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și al art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de Societatea Română de Radiodifuziune și de Guvernul României împotriva Sentinței nr. 297 din 27 iunie 2013 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 februarie 2014. Procesat de GGC - CL