ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 636/2014
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 636/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra recursurilor
de față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
Hotărârea instanței de fond
Prin Sentința civilă nr. 297 din 27 iunie
2013, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios
administrativ și fiscal, a admis excepția de nelegalitate formulată de SC
"I.D." SRL - Miercurea Ciuc, în Dosarul nr. 286/258/2013 al
Judecătoriei Miercurea Ciuc, a constatat nelegalitatea dispozițiilor art. 3
alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 și a dispus publicarea hotărârii în M. Of. al
României, Partea I, conform art. 23 din Legea nr. 554/2004.
Pentru a pronunța
această hotărâre, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:
Pentru soluționarea
cauzei este relevantă jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în
materia excepției de nelegalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr.
977/2003 (Decizia nr. 1202 din 9 aprilie 2004) și jurisprudența Curții
Constituționale (Deciziile nr. 159 din 30 martie 2004, nr. 297 din 6 iulie 2004
și nr. 331 din 18 aprilie 2006) referitoare la noțiunea de beneficiar în sensul
art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările
ulterioare.
Prevederile art. 3
alin. (1) din H.G. nr. 977/2003, prin impunerea obligativității persoanelor
juridice de a plăti o taxă lunară pentru aceste servicii, indiferent dacă sunt
sau nu beneficiare ale acestora, instituie derogări de la dispozițiile art. 40
alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările
ulterioare, fapt care nu este posibil întrucât aceste derogări se pot face
numai printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de
bază, această interdicție fiind instituită de art. 4 din Legea nr. 24/2000
privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,
republicată, cu modificările și completările ulterioare, care stabilește
ierarhia actelor normative, statuând că actele normative date în executarea
legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și
potrivit normelor care le ordonă.
Prin urmare,
dispozițiile contestate pe calea excepției de nelegalitate sunt cele care impun
obligativitatea plății taxelor, fără niciun fel de distincție, contrar art. 40
alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările
ulterioare.
Astfel fiind, având
în vedere că, potrivit art. 108 alin. (2) din Constituție, hotărârile se emit
pentru organizarea executării legilor, rezultă că prevederile contestate din
H.G. nr. 977/2003 sunt contrare dispozițiilor art. 40 alin. (3) din Legea nr.
41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care fac
distincție în ceea ce privește plata taxelor pentru serviciul public de
radiodifuziune și televiziune între persoanele juridice beneficiare și cele
care nu au calitatea de beneficiar al acestor servicii.
Calea de atac
exercitată
Împotriva sentinței
pronunțată de Curtea de apel au declarat recurs Guvernul României și Societatea
Română de Radiodifuziune.
2.1. Recursul
declarat de Guvernul României
Recurentul-pârât
Guvernul României invocă motivele prevăzute de art. 304 pct. 4 și 9 și
dispozițiile art. 304
1
C. proc. civ.
Se arată că H.G. nr.
977/2003 a fost emisă în temeiul art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 cu
respectarea normelor de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000,
republicată, întrucât legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire
la calitatea de beneficiar a tuturor persoanelor juridice indiferent dacă
acestea dețin sau nu receptoare radio-tv, astfel că, în accepțiunea legii,
toate persoanele juridice au prezumată calitatea de beneficiar al serviciilor
publice în discuție, astfel că instanța de fond nu putea da o altă interpretare
termenului de beneficiar.
În jurisprudența sa,
Curtea Constituțională a constatat că toate criticile de neconstituționalitate
sunt neîntemeiate în condițiile în care obligația prevăzută de lege este doar
în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de
serviciile publice respective.
Excepțiile de la
plata taxei radio-tv, după caz, sunt expres prevăzute de Legea nr. 41/1994,
republicată, doar în cazul în care acestea și-au suspendat activitatea potrivit
prevederilor legale.
Se invocă dreptul la
informație raportat la prevederile art. 31 alin. (5) din Constituție și Decizia
Curții Constituționale nr. 159/2004, precum și obligația constituțională a
cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice ale statului.
2.2. Recursul
declarat de Societatea Română de Radiodifuziune
Recurenta-pârâtă
invocă motivele prevăzute de art. 304 pct. 4 și 9 și dispozițiile art. 304
1
C. proc. civ. și arată, în esență, că prevederile art. 3 alin. (2) din H.G. nr.
977/2003 au fost anulate prin Sentința nr. 185 din 27 aprilie 2010 a Curții de
Apel Cluj, irevocabilă prin Decizia nr. 607 din 3 februarie 2011 a Înaltei
Curți de Casație și Justiție, publicate în M. Of. al României, care au efect
general obligatoriu conform art. 23 din Legea nr. 554/2004.
În consecință, se
solicită admiterea recursului și respingerea excepției de nelegalitate ca
rămasă fără obiect.
II. Considerentele
Înaltei Curți asupra recursului
Examinând cauza prin
prisma motivelor formulate de recurenți și a prevederilor art. 304 și art. 304
1
C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate.
Argumente de fapt
și de drept
Instanța de
contencios administrativ a fost învestită, în temeiul art. 4 din Legea nr.
554/2004, cu excepția de nelegalitate a prevederilor art. 3 alin. (2) din H.G.
nr. 977/2003 în raport cu dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994.
Potrivit art. 40
alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată "Persoanele juridice cu
sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și
reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor
juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de
televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii".
Pentru că în art. 40
alin. (4) al aceluiași act normativ s-a prevăzut că modalitatea de încasare,
cuantumul taxelor, scutirea de la plata acestora se stabilesc prin hotărâre de
guvern, în cazul taxei privind serviciul public de radiodifuziune a fost emisă
H.G. nr. 977/2003.
În art. 3 alin. (2)
din H.G. nr. 977/2003 s-a prevăzut că "Persoanele juridice cu sediul în
România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte
unități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele
din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă
lunară pentru serviciul public de radiodifuziune".
Din coroborarea
textelor invocate rezultă că art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 se referă
la plata taxelor, în calitate de beneficiar al serviciilor de radiodifuziune,
iar art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 impun obligativitatea plății taxei
lunare pentru serviciile de radiodifuziune, indiferent dacă persoanele juridice
sunt sau nu beneficiare ale acestora.
Prin aceasta au fost
încălcate normele de tehnică legislativă, iar potrivit art. 4 din Legea nr.
24/2000, republicată, actele normative date în executarea legii, ordonanțelor
sau a hotărârilor Guvernului, se emit în limitele și potrivit normelor în baza
cărora se dau.
Susținerile
recurenților potrivit cărora legea ar institui o prezumție absolută de
beneficiar a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă acestea dețin sau nu
receptoare radio sunt nefondate.
Chiar Curtea
Constituțională, fiind învestită cu soluționarea unei excepții de
neconstituționalitate a art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, astfel cum a
fost modificat în 2003, a subliniat faptul că taxele se plătesc numai "în
calitate de beneficiari ai acestor servicii".
S-a spus că
"obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice
care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice
respective".
Prin urmare, dacă
prin lege s-a stabilit că taxa pentru serviciile publice de radiodifuziune sau
televiziune va fi plătită numai de beneficiarii acestor servicii, în actul
normativ care transpune această obligație de plată nu se poate impune plata
taxei tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă sunt sau nu beneficiari ale
serviciului respectiv.
Referitor la
invocarea dreptului de informare și corelativ a obligației de plată a taxelor
pentru acoperirea cheltuielilor publice, se constată că susținerile recurentei
Societatea Națională de Radiodifuziune sunt nefondate.
Așa cum a subliniat
și instanța de fond, un drept prevăzut de Constituție nu poate avea corelativ o
obligație de a achita o taxă deși nu beneficiază de un serviciu.
Chiar Legea nr.
500/2002, în art. 2 pct. 40, definește taxa ca fiind "suma plătită de o
persoană fizică sau juridică, de regulă pentru serviciile prestate acesteia de
către un agent economic, o instituție publică sau un serviciu public".
Legiuitorul a ales,
potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 modificată, să stabilească o
obligație de plată a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune numai
pentru cei care sunt beneficiarii acestuia.
Nu în ultimul rând,
Înalta Curte are în vedere faptul că prevederile art. 3 alin. (2) din H.G. nr.
977/2003 au fost anulate prin Sentința nr. 185 din 27 aprilie 2010 a Curții de
Apel Cluj, irevocabilă prin Decizia nr. 607 din 3 februarie 2011 a Înaltei
Curți de Casație și Justiție, publicate în M. Of. al României, Partea I, nr.
318 din 9 mai 2011, hotărâre judecătorească general obligatorie, conform art.
23 din Legea nr. 554/2004. Caracterul general obligatoriu al hotărârii
respective fundamentează soluția de admitere a excepției de nelegalitate, care,
însă, nu este lipsită de obiect în sensul celor solicitate de recurenta-pârâtă
Societatea Română de Radiodifuziune.
La pronunțarea
prezentei decizii, în realizarea rolului constituțional ce revine Înaltei Curți
de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii în primul rând prin
promovarea unei jurisprudențe unitare, ca modalitate de respectare a
principiului securității juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor
Convenției Europene a Drepturilor Omului, și care constituie unul din
elementele fundamentale ale statului de drept (CEDO, Decizia din 6 decembrie
2007, cererea nr. 30658/05, Beian împotriva României, §39), instanța are în
vedere practica sa anterioară în privința aceleiași excepții de nelegalitate,
reprezentată, cu titlu de exemplu, de Deciziile nr. 2 din 6 ianuarie 2011, nr.
317 din 21 ianuarie 2011, nr. 442 din 26 ianuarie 2011, nr. 773 din 9 februarie
2011, nr. 1623 din 18 martie 2011, nr. 1700 din 23 martie 2011, nr. 2351 din 20
aprilie 2011 și nr. 4755 din 18 octombrie 2011.
Temeiul de drept
al soluției adoptate în recurs
Având în vedere toate
considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și
al art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate,
recursurile declarate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile
declarate de Societatea Română de Radiodifuziune și de Guvernul României
împotriva Sentinței nr. 297 din 27 iunie 2013 a Curții de Apel Târgu Mureș,
secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi, 12 februarie 2014.
Procesat de GGC - CL