ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 636/2014

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Sentința civilă nr. 297 din 27 iunie

2013, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, a admis excepția de nelegalitate formulată de SC

"I.D." SRL - Miercurea Ciuc, în Dosarul nr. 286/258/2013 al

Judecătoriei Miercurea Ciuc, a constatat nelegalitatea dispozițiilor art. 3

alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 și a dispus publicarea hotărârii în M. Of. al

României, Partea I, conform art. 23 din Legea nr. 554/2004.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Pentru soluționarea

cauzei este relevantă jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în

materia excepției de nelegalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr.

977/2003 (Decizia nr. 1202 din 9 aprilie 2004) și jurisprudența Curții

Constituționale (Deciziile nr. 159 din 30 martie 2004, nr. 297 din 6 iulie 2004

și nr. 331 din 18 aprilie 2006) referitoare la noțiunea de beneficiar în sensul

art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările

ulterioare.

Prevederile art. 3

alin. (1) din H.G. nr. 977/2003, prin impunerea obligativității persoanelor

juridice de a plăti o taxă lunară pentru aceste servicii, indiferent dacă sunt

sau nu beneficiare ale acestora, instituie derogări de la dispozițiile art. 40

alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, fapt care nu este posibil întrucât aceste derogări se pot face

numai printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de

bază, această interdicție fiind instituită de art. 4 din Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, care stabilește

ierarhia actelor normative, statuând că actele normative date în executarea

legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și

potrivit normelor care le ordonă.

Prin urmare,

dispozițiile contestate pe calea excepției de nelegalitate sunt cele care impun

obligativitatea plății taxelor, fără niciun fel de distincție, contrar art. 40

alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările

ulterioare.

Astfel fiind, având

în vedere că, potrivit art. 108 alin. (2) din Constituție, hotărârile se emit

pentru organizarea executării legilor, rezultă că prevederile contestate din

H.G. nr. 977/2003 sunt contrare dispozițiilor art. 40 alin. (3) din Legea nr.

41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care fac

distincție în ceea ce privește plata taxelor pentru serviciul public de

radiodifuziune și televiziune între persoanele juridice beneficiare și cele

care nu au calitatea de beneficiar al acestor servicii.

exercitată

Împotriva sentinței

pronunțată de Curtea de apel au declarat recurs Guvernul României și Societatea

Română de Radiodifuziune.

2.1. Recursul

declarat de Guvernul României

Recurentul-pârât

Guvernul României invocă motivele prevăzute de art. 304 pct. 4 și 9 și

dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

Se arată că H.G. nr.

977/2003 a fost emisă în temeiul art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 cu

respectarea normelor de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000,

republicată, întrucât legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire

la calitatea de beneficiar a tuturor persoanelor juridice indiferent dacă

acestea dețin sau nu receptoare radio-tv, astfel că, în accepțiunea legii,

toate persoanele juridice au prezumată calitatea de beneficiar al serviciilor

publice în discuție, astfel că instanța de fond nu putea da o altă interpretare

termenului de beneficiar.

În jurisprudența sa,

Curtea Constituțională a constatat că toate criticile de neconstituționalitate

sunt neîntemeiate în condițiile în care obligația prevăzută de lege este doar

în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de

serviciile publice respective.

Excepțiile de la

plata taxei radio-tv, după caz, sunt expres prevăzute de Legea nr. 41/1994,

republicată, doar în cazul în care acestea și-au suspendat activitatea potrivit

prevederilor legale.

Se invocă dreptul la

informație raportat la prevederile art. 31 alin. (5) din Constituție și Decizia

Curții Constituționale nr. 159/2004, precum și obligația constituțională a

cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice ale statului.

2.2. Recursul

declarat de Societatea Română de Radiodifuziune

Recurenta-pârâtă

invocă motivele prevăzute de art. 304 pct. 4 și 9 și dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ. și arată, în esență, că prevederile art. 3 alin. (2) din H.G. nr.

977/2003 au fost anulate prin Sentința nr. 185 din 27 aprilie 2010 a Curții de

Apel Cluj, irevocabilă prin Decizia nr. 607 din 3 februarie 2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, publicate în M. Of. al României, care au efect

general obligatoriu conform art. 23 din Legea nr. 554/2004.

În consecință, se

solicită admiterea recursului și respingerea excepției de nelegalitate ca

rămasă fără obiect.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza prin

prisma motivelor formulate de recurenți și a prevederilor art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate.

și de drept

Instanța de

contencios administrativ a fost învestită, în temeiul art. 4 din Legea nr.

554/2004, cu excepția de nelegalitate a prevederilor art. 3 alin. (2) din H.G.

nr. 977/2003 în raport cu dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994.

Potrivit art. 40

alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată "Persoanele juridice cu

sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și

reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor

juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de

televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii".

Pentru că în art. 40

alin. (4) al aceluiași act normativ s-a prevăzut că modalitatea de încasare,

cuantumul taxelor, scutirea de la plata acestora se stabilesc prin hotărâre de

guvern, în cazul taxei privind serviciul public de radiodifuziune a fost emisă

H.G. nr. 977/2003.

În art. 3 alin. (2)

din H.G. nr. 977/2003 s-a prevăzut că "Persoanele juridice cu sediul în

România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte

unități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele

din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă

lunară pentru serviciul public de radiodifuziune".

Din coroborarea

textelor invocate rezultă că art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 se referă

la plata taxelor, în calitate de beneficiar al serviciilor de radiodifuziune,

iar art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 impun obligativitatea plății taxei

lunare pentru serviciile de radiodifuziune, indiferent dacă persoanele juridice

sunt sau nu beneficiare ale acestora.

Prin aceasta au fost

încălcate normele de tehnică legislativă, iar potrivit art. 4 din Legea nr.

24/2000, republicată, actele normative date în executarea legii, ordonanțelor

sau a hotărârilor Guvernului, se emit în limitele și potrivit normelor în baza

cărora se dau.

Susținerile

recurenților potrivit cărora legea ar institui o prezumție absolută de

beneficiar a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă acestea dețin sau nu

receptoare radio sunt nefondate.

Chiar Curtea

Constituțională, fiind învestită cu soluționarea unei excepții de

neconstituționalitate a art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, astfel cum a

fost modificat în 2003, a subliniat faptul că taxele se plătesc numai "în

calitate de beneficiari ai acestor servicii".

S-a spus că

"obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice

care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice

respective".

Prin urmare, dacă

prin lege s-a stabilit că taxa pentru serviciile publice de radiodifuziune sau

televiziune va fi plătită numai de beneficiarii acestor servicii, în actul

normativ care transpune această obligație de plată nu se poate impune plata

taxei tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă sunt sau nu beneficiari ale

serviciului respectiv.

Referitor la

invocarea dreptului de informare și corelativ a obligației de plată a taxelor

pentru acoperirea cheltuielilor publice, se constată că susținerile recurentei

Societatea Națională de Radiodifuziune sunt nefondate.

Așa cum a subliniat

și instanța de fond, un drept prevăzut de Constituție nu poate avea corelativ o

obligație de a achita o taxă deși nu beneficiază de un serviciu.

Chiar Legea nr.

500/2002, în art. 2 pct. 40, definește taxa ca fiind "suma plătită de o

persoană fizică sau juridică, de regulă pentru serviciile prestate acesteia de

către un agent economic, o instituție publică sau un serviciu public".

Legiuitorul a ales,

potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 modificată, să stabilească o

obligație de plată a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune numai

pentru cei care sunt beneficiarii acestuia.

Nu în ultimul rând,

Înalta Curte are în vedere faptul că prevederile art. 3 alin. (2) din H.G. nr.

977/2003 au fost anulate prin Sentința nr. 185 din 27 aprilie 2010 a Curții de

Apel Cluj, irevocabilă prin Decizia nr. 607 din 3 februarie 2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, publicate în M. Of. al României, Partea I, nr.

318 din 9 mai 2011, hotărâre judecătorească general obligatorie, conform art.

23 din Legea nr. 554/2004. Caracterul general obligatoriu al hotărârii

respective fundamentează soluția de admitere a excepției de nelegalitate, care,

însă, nu este lipsită de obiect în sensul celor solicitate de recurenta-pârâtă

Societatea Română de Radiodifuziune.

La pronunțarea

prezentei decizii, în realizarea rolului constituțional ce revine Înaltei Curți

de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii în primul rând prin

promovarea unei jurisprudențe unitare, ca modalitate de respectare a

principiului securității juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor

Convenției Europene a Drepturilor Omului, și care constituie unul din

elementele fundamentale ale statului de drept (CEDO, Decizia din 6 decembrie

2007, cererea nr. 30658/05, Beian împotriva României, §39), instanța are în

vedere practica sa anterioară în privința aceleiași excepții de nelegalitate,

reprezentată, cu titlu de exemplu, de Deciziile nr. 2 din 6 ianuarie 2011, nr.

317 din 21 ianuarie 2011, nr. 442 din 26 ianuarie 2011, nr. 773 din 9 februarie

2011, nr. 1623 din 18 martie 2011, nr. 1700 din 23 martie 2011, nr. 2351 din 20

aprilie 2011 și nr. 4755 din 18 octombrie 2011.

al soluției adoptate în recurs

Având în vedere toate

considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și

al art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate,

recursurile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de Societatea Română de Radiodifuziune și de Guvernul României

împotriva Sentinței nr. 297 din 27 iunie 2013 a Curții de Apel Târgu Mureș,

secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 12 februarie 2014.

Procesat de GGC - CL