ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3741/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3741/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Sesizarea instanței de fond

Prin cererea adresată

Judecătoriei Miercurea-Ciuc, Societatea română de radiodifuziune a chemat în

judecată pârâta SC M.S. SRL solicitând obligarea acesteia la plata sumei de

370,82 RON reprezentând taxe pentru serviciul public de radiodifuziune.

Pârâta a invocat

excepția de nelegalitate a prevederilor art. 3 alin. (1) și alin. (1

1

)

din H.G. nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune,

în forma modificată prin Hotărârea nr. 1012/2009.

Judecătoria

Miercurea-Ciuc prin încheierea din 06 decembrie 2012, în baza art. 4 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004, a trimis cauza Curții de Apel Târgu Mureș pentru

soluționarea excepției de nelegalitate invocată.

Cauza a fost înregistrată

pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș la 01 februarie 2013, iar Societatea română

de radiodifuziune a formulat cerere de intervenție și a solicitat respingerea excepției

de nelegalitate ca nefondată.

Soluția instanței de fond

Prin sentința nr. 225

din 07 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția de nelegalitate și

constatată nelegalitatea dispozițiilor art. 3 alin. (1) și alin. (1

1

)

din H.G. nr. 977/2003 și s-a dispus publicarea hotărârii în Monitorul Oficial al

României, conform art. 23 din Legea nr. 554/2004.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut că prin decizia nr. 1202 din  09 aprilie 2004,

Înalta Curte a statuat cu privire la nelegalitatea dispozițiilor art. 3 alin.

(1) din H.G. nr. 977/2003, așa cum erau în vigoare la data pronunțării instanței

supreme și că prin decizia nr. 159 din 30 martie 2004, publicată în M. Of. al României,

Partea I, nr. 426/12.05.2004, Curtea Constituțională a decis, cu privire la constituționalitatea

art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare,

prin raportare la art. 44 alin. (1) și (2) din Constituție, privitoare la ocrotirea

în mod egal a proprietății, indiferent de titular, că acestea sunt constituționale,

deoarece "plata serviciului public prestat este obligatorie pentru toți beneficiarii

acestor servicii, persoane fizice sau persoane juridice", prezentând relevanță

considerentele pentru care a fost respinsă excepția.

Ulterior, prin deciziile

nr. 297 din 6 iulie 2004 și nr. 331 din 18 aprilie 2006, Curtea Constituțională,

pronunțându-se și cu privire la constituționalitatea art. 40 alin. (3) din Legea

nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a respins

această excepție cu motivarea că cele statuate prin decizia nr. 159 din 30 martie

2004 își mențin valabilitatea.

Cu ocazia controlului

de constituționalitate, indirect, s-a dat o interpretare textului art. 40 alin.

(3) menționat, arătându-se că acesta nu contravine dispozițiilor constituționale

câtă vreme interpretarea oficială făcută de Parlament în activitatea de legiferare

a vizat noțiunea de beneficiar al acestor servicii publice.

Au fost redate dispozițiile

art. 3 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 977/2003 și cele ale art. 3 alin. (1) și

(2) din H.G. nr. 978/2003.

Din expunerea acestor

dispoziții legale instanța de fond a considerat că prevederile art. 3 alin. (1)

din H.G. nr. 977/2003 și ale art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003, prin impunerea

obligativității persoanelor juridice de a plăti o taxă lunară pentru aceste servicii,

indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale acestora, instituie derogări de la dispozițiile

art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, fapt care nu este posibil întrucât aceste derogări se pot face numai

printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de bază,

această interdicție fiind instituită de art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele

de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările

și completările ulterioare, care stabilește ierarhia actelor normative, statuând

că actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului

se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă.

Prin urmare, dispozițiile

menționate din cele două hotărâri ale Guvernului sunt cele care impun obligativitatea

plății taxelor, fără niciun fel de distincție, contrar art. 40 alin. (3) din Legea

nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Problema care se pune

în speță este de a stabili cum a reglementat legiuitorul român acest domeniu, respectiv

dacă a intenționat să instituie taxa pentru serviciile publice de radiodifuziune

și televiziune în sarcina tuturor persoanelor juridice, indiferent de calitatea

lor de beneficiare ale serviciilor, sau, dimpotrivă, legiuitorul a înțeles să stabilească

această taxă doar ca o contraprestație pentru serviciile furnizate de aceste instituții

doar persoanelor juridice care dețin aparate radio/TV, beneficiind în acest fel

de aceste servicii.

S-a arătat că potrivit

art. 108 alin. (2) din Constituție, hotărârile se emit pentru organizarea executării

legilor și astfel rezultă faptul că cele două H.G. nr. 977/2003 privind taxa pentru

serviciul public de radiodifuziune și, respectiv, H.G. nr. 978/2003 privind taxa

pentru serviciul public de televiziune, nu au aplicat în mod corect în art. 3

alin. (1) dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, care, așa cum s-a menționat, face distincție

în ceea ce privește plata taxelor pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune

între persoanele juridice beneficiare și cele care nu au calitatea de beneficiar

al acestor servicii.

A interpreta în sens contrar,

fără a se face această distincție, înseamnă a impune plata acestor taxe, spre exemplu,

și persoanelor juridice cărora legiuitorul le recunoaște dreptul de a-și suspenda

temporar activitatea sau de a declara că nu desfășoară activitate la sediul social,

or, acest lucru nu este posibil, aducându-se prejudicii acestor persoane juridice,

acestea fiind vătămate practic în drepturile lor.”

În consecință, urmare

a acestor dispoziții, din alineatul precedent, cuprinse în considerentele Deciziei

instanței supreme, H.G. nr. 977/2003, a fost modificată prin H.G. nr. 1012, care

a întregit conținutul art. 3 alin. (3), adăugând: „cu excepția celor care și-au

suspendat activitatea, potrivit prevederilor legale."; și de asemenea, a introdus

noi alineate, între care și (1¹) care prevede că „Pentru a fi exceptate de

la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, persoanele juridice menționate

la alin. (1) au obligația de a depune la sediul Societății Române de Radiodifuziune

o cerere însoțită de certificatul constatator emis de Oficiul Național al Registrului

Comerțului din care rezultă suspendarea activității.”

Această modificare a

H.G. nr. 977/2003 reprezintă, în opinia instanței de fond, o veritabilă adăugire

la Legea nr. 41/1994, pentru că schimbă conținutul ipotezei legale instituite inițial

de autoritatea legislativă, în cuprinsul art. 40 alin. (3).

În raport de prevederile

art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 textul legislativ trebuie să fie formulat

clar, fluent și inteligibil, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce,

or această modificare a art. 3 din H.G. nr. 977/2003 vine tocmai să înlăture echivocul

existent în prevederile art. 40 alin. (3) din Lege.

Aceeași concluzie (a adăugării

la lege, prin hotărâre a Guvernului) se desprinde și din interpretarea sistematică

a dispozițiilor art. 23 alin. (1) și ale art. 24 din Legea nr. 24/2000.

Or, în prezenta cauză,

art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, trebuia să prevadă, pentru acuratețe, și

pentru respectarea Legii nr. 24/2004, alături de formularea cadru, de principiu,

din art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 și excepția instituită prin art. 3

alin. (1

1

) din H.G. nr. 977/2003.

De altfel, art. 4 din

Legea nr. 24/2000 stabilește ierarhia actelor normative, statuând că actele normative

date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în

limitele și potrivit normelor care le ordonă.

Pe de altă parte, prin

interpretarea normelor de drept civil se înțelege operațiunea logică rațională,

de stabilire a conținutului și sensului normelor de drept civil, această competență

revenind chiar Guvernului, ale cărui atribuții sunt strict limitate și decurg din

însăși natura funcției pe care acesta o îndeplinește. Legile fiind adoptate de către

Parlament, Guvernului, ca organ suprem executiv, îi revine numai organizarea executării

legilor, scop în care emite hotărâri tocmai pentru a face o lege cât mai clară și

a o aplica cât mai corect.

O hotărâre a Guvernului

nu poate deci decât să precizeze și să asigure corecta aplicare a legilor, neavând

calitatea de a crea drept.

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs Societatea Română de Radiodifuziune și Guvernul României.

I. În recursul declarat

de Societatea Română de Radiodifuziune s-a arătat că prevederile art. 3 alin.

(1) și (1

1

) din H.G. nr. 977/2003 nu sunt de natură să încalce sau să

modifice prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, fiind menite să organizeze

executarea aplicării acestei norme legale, iar potrivit art. 40 alin. (3) din Legea

nr. 41/1994, legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea

de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă acestea dețin sau

nu receptoare radio.

S-au făcut referire la

considerentele Deciziei nr. 297/2004 a Curții Constituționale care a reținut că

obligația de plată a persoanelor juridice pentru serviciile publice de radio și

televiziune revine acestora „în calitate de beneficiari ai acestor servicii”, aceștia

beneficiind în diferite modalități de serviciile publice respective, dar și la cele

ale Deciziei nr. 159/2004 și nr. 331/2008.

Urmare a deciziei nr.

1202/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, H.G. nr. 977/2009 a fost modificată

prin H.G. nr. 1012 când s-a urmărit corelarea prevederilor normative cu constatările

instanțelor.

Au fost prezentate mai

multe inițiative legislative pentru modificarea art. 40 din Legea nr. 41/1994 referitoare

la exceptarea de la plata taxei pentru serviciul public în radiodifuziune și a taxei

pentru serviciul public de televiziune pentru persoanele juridice care declară pe

propria răspundere că nu dețin receptoare radio sau televiziune dar care au fost

respinse.

II. În recursul declarat

de Guvernul României s-a arătat că hotărârea instanței de fond este nelegală și

netemeinică.

Recurentul consideră că

art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, modificată, instituie în sarcina persoanelor

juridice obligația de a achita taxe pentru serviciul public de radiodifuziune în

calitate de beneficiari ai acestui serviciu și în aplicarea acestui text a fost

emisă H.G. nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune,

iar legiuitorul a prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului de radio și implicit

de televiziune a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, fără a condiționa

aceasta de posesia receptoarelor.

În același sens s-a pronunțat

și Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 159/2004, nr. 297/2004, nr. 331/2006,

atunci când a respins excepția de neconstituționalitate a art. 40 din Legea nr.

41/1994 și când s-a statuat că această obligație cade în sarcina persoanelor juridice

care beneficiază în diferite modalități de serviciile publice respective.

Faptul că art. 40

alin. (3) din Legea nr. 41/1994 nu prevede declarația pe propria răspundere ca mijloc

de exceptare de la plata taxei radio-tv. și lipsa unei prevederi corespunzătoare

în art. 3 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 977/2003 pentru persoanele juridice, duce

la concluzia că în cazul acestora, prezumția legală nu se poate răsturna printr-o

declarație pe proprie răspundere, așa cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice,

deoarece persoanele juridice beneficiază, în diferite modalități de serviciile publice

de radio și televiziune, iar neplata poate exista numai dacă își suspendă activitatea

persoana juridică.

Soluția instanței de recurs

După examinarea motivelor

de recurs invocate, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge

recursul declarat pentru următoarele considerente:

Curtea de Apel Târgu Mureș,

ca instanță de fond a fost sesizată cu excepția de nelegalitate a art. 3 alin.

(1) și (1

1

) din H.G. nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public

de radiodifuziune, astfel cum acestea au fost modificate sau completate prin H.G.

nr. 1012/2009.

Instanța de fond a admis

excepția de nelegalitate invocată iar criticile formulate în motivele de recurs

sunt nefondate.

Potrivit art. 40

alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române

de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune „Persoanele juridice cu sediul

în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora,

precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația

să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul

public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servici”.

Art. 3 alin. (1) din H.G.

nr. 977/2003, astfel cum a fost modificat prin H.G. nr. 1012/2009, prevede că „Persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria

microîntreprinderilor, potrivit prevederilor art. 103 din Legea nr. 571/2003

privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, au obligația să plătească

pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, cu

excepția celor care și-au suspendat activitatea, potrivit prevederilor legale",

iar în art. 3 alin. (1

1

) „Pentru a fi exceptate de la plata taxei pentru

serviciul public de radiodifuziune, persoanele juridice menționate la alin. (1)

au obligația de a depune la sediul Societății Române de Radiodifuziune o cerere

însoțită de certificatul constatator emis de Oficiul Național al Registrului Comerțului

din care rezultă suspendarea activității”.

Recurenții susțin că

art. 3 alin. (1) și alin. (1

1

) din H.G. nr. 977/2003 au fost emise în

aplicarea art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 și nu sunt de natură să modifice

textul legii, însă, așa cum a reținut și instanța de fond, modificările aduse

art. 3 alin. (1) și alin. (1

1

) din H.G. nr. 977/2003 schimbă tocmai înțelesul

obligației stabilite prin lege.

Deși s-au făcut ample

referiri la jurisprudența Curții Constituționale care s-a pronunțat asupra constituționalității

dispozițiilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, recurenții au invocat decizii

din anii 2004, 2006, dar jurisprudența recentă a instanței de control constituțional

nu a fost invocată.

Astfel, prin Decizia

nr. 448 din 29 octombrie 2013 a Curții Constituționale s-a constatat că dispozițiile

art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 sunt constituționale în măsura în care taxa

pentru serviciile publice de radiodifuziune și televiziune se aplică numai persoanelor

juridice care beneficiază de aceste servicii.

În considerentele deciziei,

Curtea Constituțională a constatat că „interpretarea și aplicarea dispozițiilor

de lege criticate în sensul că obligația de plată a taxelor pentru serviciile publice

de radiodifuziune și televiziune incumbă tuturor persoanelor juridice indiferent

dacă acestea sunt sau nu beneficiare ale serviciului public aferent, deci indiferent

dacă există sau nu o contraprestație a instituțiilor publice în cauză, vin să nesocotească

dispozițiile art. 56 alin. (2) din Constituție”.

S-a reținut de asemenea

că „indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituțională

a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituția, menținându-se

astfel prezumția de constituționalitate a textului în această interpretare, atât

instanțele judecătorești, cât și organele administrative trebuie să se conformeze

deciziei Curții și să o aplice ca atare”.

Mai mult, în considerentele

Deciziei nr. 7 din 16 ianuarie 2014 a Curții Constituționale referitoare la excepția

de neconstituționalitate a aceluiași text de lege, s-a statuat că prin Decizia

nr. 448/2013 a instanței de contencios constituțional „a fost stabilită în mod definitiv

și general obligatoriu modalitatea de interpretare constituțională a textului ce

constituie obiectul excepției. De altfel, de la același moment, instanțele judecătorești

vor interpreta și aplica dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 în

toate cauzele pendinte în care acestea sunt incidente, precum și în cauzele în care

a fost invocată excepția de neconstituționalitate; în această ultimă ipoteză dacă

litigiul a fost soluționat, deciziile pronunțate de Curtea Constituțională constituie

temei al revizuirii potrivit art. 322 pct. 10 C. proc. civ. - 1865 sau art. 509

pct. 11 noul C. proc. civ.”.

În condițiile în care

dispozițiile art. 40 alin. (2) din Legea nr. 41/1994 au fost considerate constituționale

numai în măsura în care taxa se aplică numai persoanelor juridice care beneficiază

de aceste servicii, soluția de constatare a nelegalității dispozițiilor art. 3

alin. (1) și (1

1

) din H.G. nr. 977/2003 se impune cu prisosință, mai

ales că interpretarea dată de Curtea Constituțională confirmă modul în care instanțele

de contencios administrativ au interpretat dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea

nr. 41/1994 atunci când au constatat nelegalitatea dispozițiilor din H.G. nr. 977/2003,

atât anterior modificărilor aduse prin H.G. nr. 1012/2009, cât și ulterior, așa

cum este cazul în speță.

Apreciind că soluția instanței

de fond este legală și temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la

art. 20 din Legea nr. 554/2004, vor fi respinse recursurile declarate ca nefondate.

În baza art. 274 C. proc.

civ., recurentele vor fi obligate la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate

de reclamanta Societatea Română de Radiodifuziune și de pârâtul Guvernul României

împotriva sentinței nr. 225 din 7 mai 2013 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția

a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Obligă recurenții la plata

către intimata SC M.S. SRL a sumei de 1.100 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 octombrie 2014.