ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4015/2015

Decizia nr. 4015/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Societatea Română de Radiodifuziune, anularea înștiințării de plată din 29 noiembrie 2013, având ca obiect suma de 110 RON, reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune pentru perioada ianuarie-noiembrie 2013.

Prin sentința civilă nr. 1796 din 5 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Societatea Română de Televiziune și a anulat înștiințarea de plată din 29 noiembrie 2013, emisă de către pârâtă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Societatea Română de Radiodifuziune, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ.

Prin cererea de recurs formulată, pârâta Societatea Română de Radiodifuziune arată, în esență, că prin sentința atacată instanța de fond a admis cererea de chemare în judecată, raportând soluția dată la interpretarea eronată a dispozițiilor Legii nr. 41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că a considerat că „pârâta a impus reclamantei obligația de plată a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune aferent perioadei ianuarie-noiembrie 2013, fără a face dovada împrejurării că societatea a fost beneficiară a unor astfel de servicii, mai ales în condițiile în care reclamanta a susținut constant că nu desfășoară activitate la sediul social".

Arată recurenta că în mod greșit instanța a reținut că prin decizia nr. 607 din 03 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost desființată obligativitatea achitării taxei radio pentru cei care nu beneficiază de serviciul public de radiodifuziune, obiectul dosarului în care s-a pronunțat decizia menționată constând în anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003, pe motiv că adaugă la prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994.

Subliniază recurenta că anularea articolelor atacate nu duce la încetarea aplicării prevederilor din Legea nr. 41/1994, mai ales când însăși instanța superioară face mențiune despre faptul că prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 au fost considerate constituționale prin decizii repetate ale Curții Constituționale.

Apreciază recurenta că achitarea taxei pentru serviciul public de radiodifuziune rămâne în continuare obligatorie în condițiile menționate de Legea nr. 41/1994, pentru persoanele juridice, în calitate de beneficiari ai acestor servicii, calitate care reiese din dispozițiile legale, Societatea Română de Radiodifuziune fiind un serviciu public de interes național.

Precizează recurenta că, dacă pentru persoanele fizice există posibilitatea de a fi exonerate de la plata taxei radio pe baza unei simple declarații pe proprie răspundere că nu deține receptor radio, pentru persoanele juridice nu este prevăzută această posibilitate.

Astfel că instanța de judecată nu poate crea, abroga sau modifica o normă juridică, devenind astfel un legislator pozitiv și nici nu poate, prin interpretarea normelor juridice, să adauge consecințe contrare legii, întrucât ar fi încălcate prevederile art. 61 alin. (1) din Constituție, care stabilește că unica autoritate legiuitoare este Parlamentul României.

Arată recurenta că, dacă legiuitorul ar fi dorit ca această taxă să fie achitată doar de către cei cu privire la care se poate stabili calitatea de deținător receptor, cum apreciază instanța de fond, legiuitorul ar fi reglementat și în cazul persoanelor juridice posibilitatea de a se scuti de această obligație printr-o declarație pe proprie răspundere, astfel cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice.

Recurenta invocă decizia nr. 1930 din 02 aprilie 2009, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat deja pe noțiunea de beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice, având în vedere totodată Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004. Astfel, în interpretarea acestei sintagme, recurenta arată că trebuie să se aibă în vedere rațiunile/motivările Curții Constituționale care au condus la luarea Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2004, dar mai ales criticile invocate la textul de lege, critici înlăturate de Curtea Constituțională prin respingerea excepției de neconstituționalitate a art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994.

Apreciază recurenta că, prin pronunțarea deciziei, Curtea Constituțională a clarificat problema obligativității plății taxei, indiferent de deținerea sau nu de receptoare radio.

Referitor la faptul că la sediul social nu se desfășoară activitate și că reclamanta nu poate beneficia în locația respectivă de cele două servicii, recurenta arătă că este practic imposibilă dovedirea nedeținerii nici unui receptor radio tv, în condițiile în care tehnica prezentului permite conectarea prin internet chiar și de la un telefon mobil, care asigură recepționarea undelor radio tv prin orice rețea wireless.

Legat de rațiunea plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de care ar trebui să țină seama instanța de judecată la pronunțarea hotărârii, recurenta menționează faptul că, din punct de vedere constituțional, în sistemul de drept românesc rațiunea existenței Societății Române de Radiodifuziune, ca și fundamentul plății taxei radio, își găsește reglementarea constituțională în art. 31 alin. (5) din Constituția României, care stabilește, printre drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la informare.

Subliniază recurenta că obligația statului de a asigura prin mijloace adecvate dreptul la informare al cetățenilor implică o cheltuială publică, inclusiv cu organizarea și funcționarea serviciilor publice de radio și televiziune menționate la art. 31 alin. (5) din Constituție, iar, din această perspectivă, art. 56 alin. (1) din Constituție instituie obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin taxe și impozite.

În acest context, apreciază recurenta, fundamentul plății taxei radio de către persoanele fizice și juridice este reprezentat, în mod esențial, de obligația constituțională a cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice ale statului (cheltuiala privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune, rezultând din obligația constituțională a statului de a informa corect pe cetățeni, dar și din cea de a asigura și de a stimula accesul la cultură), o desființare a acestor taxe însemnând, în opinia recurentei, lipsirea statului de principala resursă financiară pentru suportarea cheltuielii publice aferente concretizării dreptului de informare a cetățeanului și deci afectarea acestui drept al oricărui cetățean, persoană fizică sau juridică (fiind cunoscut faptul că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, și persoana juridică este considerată cetățean).

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Recurenta a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când „hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”.

În fapt, prin înștiințarea de plată din 29 noiembrie 2013, pârâta Societatea Română de Radioteleviziune a comunicat reclamantei că, potrivit Legii nr. 41/1994 și H.G. nr. 977/2003, are obligația de a achita suma de 110 RON, reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune aferentă perioadei ianuarie-noiembrie 2013, somând-o să achite suma datorată în termen de 10 zile de la primirea înștiințării.

Reclamanta a formulat plângere prealabilă, prin care a solicitat revocarea înștiințării, susținând că nu este beneficiar al serviciului public de radiodifuziune, iar pârâta a răspuns negativ prin adresa din 15 octombrie 2014, motivând că a prestat efectiv serviciile de radio, conform obligației ce-i incumbă în virtutea art. 4 din Legea nr. 41/1994, și că nu are importanță faptul că societatea nu desfășoară activitate la sediul social, atâta timp cât este activă fiscal, fiind încadrată în categoria de plătitori taxă radio „microîntreprindere”.

Prin sentința recurată, instanța de fond a admis acțiunea și a anulat înștiințarea de plată din 29 noiembrie 2013 emisă de către pârâtă, reținând, pe de o parte, că pârâta nu a dovedit că societatea reclamantă a fost beneficiara serviciului public de radiodifuziune, având în vedere că aceasta nu a defășurat activitate la sediul social în perioada de referință, iar, pe de altă parte, că noțiunea de „beneficiar” include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv cele două servicii publice, iar particularul în favoarea căruia s-a instituit dreptul nu poate fi obligat să susțină prin contribuția personală activitatea unui serviciu public și nu este admisibil ca dreptul său constituțional la informare să fie transformat indirect într-o obligație.

Potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune: „Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii”.

În cuprinsul art. 40 alin. (4) al aceluiași act normativ s-a prevăzut că modalitatea de încasare, cuantumul taxelor, scutirea de la plata acestora, se stabilesc prin hotărâre de guvern, iar în cazul taxei privind serviciul public de radiodifuziune a fost emisă H.G. nr. 977/2003.

Art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003, astfel cum a fost modificat prin H.G. nr. 1012/2009, prevede că: „Persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor, potrivit prevederilor art. 103 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, au obligația să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, cu excepția celor care și-au suspendat activitatea, potrivit prevederilor legale", iar potrivit art. 3 alin. (11): „Pentru a fi exceptate de la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, persoanele juridice menționate la alin. (1) au obligația de a depune la sediul Societății Române de Radiodifuziune o cerere însoțită de certificatul constatator emis de Oficiul Național al Registrului Comerțului din care rezultă suspendarea activității”.

Înalta Curte constată că în motivele de recurs recurenta s-a raportat la o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în anul 2009, respectiv decizia nr. 1930 din 02 aprilie 2009, prin care s-a statuat că „în cazul persoanelor juridice, în mod evident, legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între cele care dețin și cele care nu dețin receptoare radio sau TV, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar (...) obligativitatea plății acestor două taxe", precum și la o decizie a Curții Constituționale din anul 2004, respectiv Decizia nr. 297/2004, apreciind că aceasta din urmă a clarificat problema obligativității plății taxei, indiferent de deținerea sau nu de receptoare, stabilind că prevederile art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/1994 nu contravin cu nimic celor prevăzute de art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994.

Înalta Curte constată, de asemenea, că în motivele de recurs s-au menționat aspecte legate de rațiunea plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de faptul că fundamentul plății acestei taxe își găsește reglementarea constituțională în art. 31 alin. (5) din Constituția României cu referire la dreptul la informare al cetățenilor, concluzionând că o desființare a acestor taxe înseamnă lipsirea statului de principala resursă financiară pentru suportarea cheltuielii publice aferente concretizării dreptului de informare a cetățeanului și deci afectarea acestui drept al oricărui cetățean, persoană fizică sau juridică.

Deși s-au făcut ample referiri la jurisprudența Curții Constituționale care s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, recurenta a invocat decizii din anii 2004-2009, dar jurisprudența recentă a instanței de control constituțional nu a fost invocată.

Astfel, prin Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013 a Curții Constituționale s-a constatat că dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 sunt constituționale în măsura în care taxa pentru serviciile publice de radiodifuziune și televiziune se aplică numai persoanelor juridice care beneficiază de aceste servicii.

În considerentele deciziei, Curtea Constituțională a constatat că „interpretarea și aplicarea dispozițiilor de lege criticate în sensul că obligația de plată a taxelor pentru serviciile publice de radiodifuziune și televiziune incumbă tuturor persoanelor juridice indiferent dacă acestea sunt sau nu beneficiare ale serviciului public aferent, deci indiferent dacă există sau nu o contraprestație a instituțiilor publice în cauză, vin să nesocotească dispozițiile art. 56 alin. (2) din Constituție”.

S-a reținut, de asemenea, că „indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituțională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituția, menținându-se astfel prezumția de constituționalitate a textului în această interpretare, atât instanțele judecătorești, cât și organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curții și să o aplice ca atare”.

Mai mult, în considerentele Deciziei nr. 7 din 16 ianuarie 2014 a Curții Constituționale, referitoare la excepția de neconstituționalitate a aceluiași text de lege, s-a statuat că prin Decizia nr. 448/2013 a instanței de contencios constituțional „a fost stabilită în mod definitiv și general obligatoriu modalitatea de interpretare constituțională a textului ce constituie obiectul excepției. De altfel, de la același moment, instanțele judecătorești vor interpreta și aplica dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 în toate cauzele pendinte în care acestea sunt incidente, precum și în cauzele în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate; în această ultimă ipoteză dacă litigiul a fost soluționat, deciziile pronunțate de Curtea Constituțională constituie temei al revizuirii potrivit art. 322 pct. 10 C. proc. civ. – 1865 sau art. 509 pct. 11 noul C. proc. civ.”.

În condițiile în care dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 au fost considerate constituționale doar în măsura în care taxa se aplică numai persoanelor juridice care beneficiază de aceste servicii, soluția de anulare a înștiințării de plată se impune cu prisosință, mai ales că interpretarea dată de Curtea Constituțională confirmă modul în care instanțele de contencios administrativ au interpretat dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 atunci când au constatat nelegalitatea dispozițiilor din H.G. nr. 977/2003, atât anterior modificărilor aduse prin H.G. nr. 1012/2009, cât și ulterior.

Susținerile recurentei, potrivit cărora legea ar institui o prezumție absolută de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă acestea dețin sau nu receptoare radio, sunt nefondate.

Corect a reținut instanța de fond că, învestită cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate a art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, astfel cum a fost modificat în 2003, Curtea Constituțională a subliniat faptul că taxele se plătesc numai „în calitate de beneficiari ai acestor servicii”, reținând că „obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective”.

Prin urmare, dacă prin lege s-a stabilit că taxa pentru serviciile publice de radiodifuziune sau televiziune va fi plătită numai de beneficiarii acestor servicii, în actul normativ care transpune această obligație de plată nu se poate impune plata taxei tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale serviciului respectiv.

Referitor la invocarea dreptului de informare și, corelativ, a obligației de plată a taxelor pentru acoperirea cheltuielilor publice, se constată că susținerile recurentei sunt nefondate pentru că un drept prevăzut de Constituție nu poate avea corelativ o obligație de a achita o taxă deși nu se beneficiază de un serviciu.

Chiar Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, în art. 2 pct. 40, definește taxa ca fiind „suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituție publică sau un serviciu public”.

Legiuitorul a ales, potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, modificată, să stabilească o obligație de plată a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune numai pentru cei care sunt beneficiarii acestuia.

Astfel, în mod corect a reținut Curtea de Apel că pârâta a impus reclamantei obligația de achitare a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune aferente perioadei ianuarie-noiembrie 2013 fără a face dovada împrejurării că societatea a fost beneficiară a unor astfel de servicii, mai ales în condițiile în care reclamanta a susținut constant că nu desfășoară activitate la sediul social, împrejurare confirmată prin certificatul constatator emis la data de 22 ianuarie 2014 de către Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București.

În mod corect a apreciat Curtea de Apel că a accepta că taxa ar fi datorată de orice persoană juridică, indiferent dacă aceasta beneficiază sau nu de serviciul public de radiodifuziune/televiziune, echivalează cu o îmbogățire fără just temei pentru prestatorul de servicii, care poate taxa și persoane juridice în favoarea cărora nu prestează niciun fel de serviciu, cum este cazul reclamantei.

Din analiza considerentelor sentinței instanței de fond, Înalta Curte constată că prima instanță a argumentat soluția pronunțată, inclusiv prin raportare la dispozițiile legale incidente și la argumentele reținute de Curtea Constituțională, dând eficiență și interpretărilor date anterior de instanțele de contencios administrativ prin hotărâri judecătorești irevocabile, publicate în Monitorul Oficial al României, potrivit cărora art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare instituie obligativitatea plății taxei numai în sarcina acelor persoane juridice care au calitatea de beneficiari și anume acelor entități în folosul cărora se realizează acțiunea de informare de către cele două servicii publice.

În concluzie, din perspectiva controlului de constituționalitate, prezintă relevanță considerentele reținute de Curtea Constituțională în sensul că dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 sunt constituționale câtă vreme textul în discuție se interpretează în sensul că obligația de suportare a acestor taxe revine tuturor persoanelor fizice sau juridice care beneficiază efectiv de aceste servicii.

Cum în cauză nu s-a făcut dovada că societatea reclamantă beneficiază efectiv de serviciul public prestat de Societatea Română de Radiodifuziune, coroborat cu lipsa de temei legal al obligației de plată, față de anularea art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003, rezultă că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei-pârâte sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 496 alin. (1) noul C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtă ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Societatea Română de Radiodifuziune împotriva sentinței civile nr. 1796 din 5 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 decembrie 2015.