ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4755/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Procedura în fața primei instanțe Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, reclamanta S.R.T. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC D.S. SRL, obligarea acesteia la plata sumei de 1.665,48 RON reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune pe perioada iulie 2006-iunie 2009 și penalități de întârziere, precum și la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că pârâta are obligația plății taxei menționate în baza H.G. nr. 977/2003 și a Legii nr. 533/2003. Prin sentința civilă nr. 288 din 14 ianuarie 2010, Judecătoria sectorului 1 a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, invocată de către pârâta SC D.S.

SRL și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția de contencios administrativ și fiscal. Pentru a hotărî astfel, instanța a apreciat că, față de obiectul cererii de chemare în judecată și temeiul de drept al acțiunii, în speță sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. În fața Tribunalului București pârâta SC D.S. SRL a invocat excepția de nelegalitate a art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003, solicitând sesizarea Curții de Apel București în vederea soluționării acestei excepții. Prin încheierea din 8 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, a apreciat incidente dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și, în consecință, a dispus sesizarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, cu soluționarea excepției de nelegalitate a art. 3 alin. (2) din H.G.

nr. 977/2003. 2. Hotărârea Curții de Apel Prin sentința civilă nr. 1172 din 16 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată excepția de nelegalitate invocată de către reclamanta SC D.S. SRL. În motivarea acestei soluții, instanța de fond, examinând dispozițiile legale criticate, a arătat că acestea nu încalcă și nici nu modifică (completează), prin ele însele, art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 sau alte dispoziții legale. A mai apreciat Curtea că faptul că reclamanta S.R.R. emite acte administrative care aduc atingere prevederilor legale nu poate fi imputat actului normativ emis de Guvernul României și nici sancționat pe calea excepției de nelegalitate în condițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, fiind vorba de aplicarea, și nu de legalitatea hotărârii de guvern . 3. Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta SC D.S.

SRL, solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii excepției de nelegalitate a art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003, pentru motive încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304¹ C. proc. civ. Motivele recursului declarat s-au subsumat, în esență, următoarelor argumente: 1. Art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 modifică sensul art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, în a cărui aplicare a fost adoptat, eliminând sintagma „beneficiar” și, astfel, adăugând la lege, cu încălcarea art. 108 din Constituția României și a art. 4 din Legea nr. 24/2000; 2. Taxa imputată se plătește, potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, numai ca și contraprestație pentru serviciile efectiv prestate persoanelor juridice având calitatea de beneficiari, fiind condiționată de deținerea receptoarelor radio, orice interpretare contrară fiind nelegală.

4. Apărările formulate în cauză Prin intâminarea depusă, intimatul Guvernul României a solicitat respingerea recursului ca nefondat. A susținut intimatul că, în accepțiunea Legii nr. 41/1994 republicată, toate persoanele juridice au prezumată calitatea de beneficiar al serviciilor publice în discuție, că dispozițiile art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 au fost emise în aplicarea și executarea legii, excepțiile de la plata taxei fiind de strictă interpretare și acceptare și dispuse prin art. 3 alin. (1) din același act normativ. A mai arătat că aceeași accepțiune a fost reținută și de Curtea Constituțională în Deciziile nr. 297/2004 și nr. 331/2006. Intimatul a mai apreciat că temeiul existenței S.R.T., S.R.R.

și fundamentul plății taxei radio-tv se regăsesc în prevederile art. 31 din Constituția României. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând actele și lucrările dosarului, în raport de argumentele părților și legislația incidentă în speță, Înalta Curte constată că recursul este fondat și va fi admis, pentru considerentele ce urmează. Potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, modificată, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele și subunitățile fără personalitate juridică ale acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.

Art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 precizează că persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune. În soluționarea excepției de nelegalitate invocată de recurenta-reclamantă, punctul de plecare este reprezentat de art. 40 din Legea nr. 500/2002, care cuprinde o definiție legală a noțiunii de taxă: suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituție publică sau un serviciu public.

Decizia nr. 159/2004 pronunțată de Curtea Constituțională statuează că taxa instituită de art. 40 din Legea nr. 41/1994 nu este contrară art. 44 alin. (2) din Constituție, referitor la ocrotirea, în mod egal, a proprietății, indiferent de titular, întrucât plata serviciului public prestat este obligatorie pentru toți beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau persoane juridice. În optica autorității de contencios constituțional, prevederile normative aflate în discuție nu contravin principiului constituțional anterior individualizat, câtă vreme textul în litigiu se interpretează în sensul că obligația de suportare a acestor taxe revine tuturor persoanelor fizice sau juridice care beneficiază de aceste servicii.

Astfel, într-o interpretare gramaticală, art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 instituie obligativitatea plății taxei numai în sarcina acelor persoane juridice care au calitatea de beneficiari și anume, a acelor entități în folosul cărora se realizează acțiunea de informare de către cele două servicii publice. Înalta Curte apreciază că interpretarea gramaticală a noțiunii de beneficiar include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv serviciul public de radiodifuziune. În acest context, apare evident că sfera de aplicare a scutirii de la plata taxei în discuție, consacrată de art. 40 din Legea nr. 41/1994, trebuie să acopere toate persoanele fizice sau juridice care nu au calitatea de beneficiari, în sensul gramatical al acestui termen.

Totodată, instanța de control judiciar constată că prezintă relevanță juridică în speță și art. 4 din Legea nr. 24/2000, care stabilește ierarhia actelor normative. Potrivit acestui text legal, actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă. Așadar, instituirea unei norme derogatorii se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de bază. În cauză, prevederile cuprinse în art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003, instituie practic derogări de la dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, negând dreptul persoanelor juridice de a beneficia de scutiri, independent de condiția deținerii sau nu de receptoare radio.

Prin urmare, interpretarea dată de Guvern denaturează însuși sensul noțiunii de taxă, așa cum ea este reflectată de art. 40 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice. Nu poate fi primită interpretarea realizată de intimatul-pârât Guvernul României, în sensul că, în mod oficial, legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului de radio a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, fără a condiționa aceasta de posesia receptoarelor. Textul art. 40 din Legea nr. 41/1994 nu exclude dreptul de scutire a entităților care justifică în mod obiectiv că nu datorează această taxă, întrucât nu dețin receptoarele necesare pentru perceperea informației. Pe de altă parte, prin Constituția României nu s-a impus plata taxei radio-tv indiferent de existența calității de beneficiar, iar componentele dreptului la informare prevăzut de art. 31 alin. (15) trebuie interpretate în favoarea cetățeanului.

În concluzie, instanța de control judiciar consideră că prin lege s-a stabilit că această taxă incumbă numai beneficiarilor serviciului public de radiodifuziune, iar noțiunea de beneficiar este atribuită numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestui serviciu. Așadar, art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 nu aplică în mod corect art. 40 din Legea nr. 41/1994, motiv pentru care excepția de nelegalitate este fondată. Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat și, în consecință, va modifica sentința recurată în sensul că va admite excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul formulat de către SC D.S. SRL împotriva sentinței civile nr. 1172 din 16 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința recurată în sensul că admite excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 octombrie 2011.