ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 18.10.2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4755/2011

HOTĂRÂRE
18.10.2011
CAMERĂ
contencios
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4755/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

primei instanțe

Prin cererea

înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, reclamanta S.R.T.

a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC D.S. SRL, obligarea acesteia la plata

sumei de 1.665,48 RON reprezentând taxa pentru serviciul public de

radiodifuziune pe perioada iulie 2006-iunie 2009 și penalități de întârziere,

precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că pârâta are obligația plății taxei menționate

în baza H.G. nr. 977/2003 și a Legii nr. 533/2003.

Prin sentința civilă

nr. 288 din 14 ianuarie 2010, Judecătoria sectorului 1 a admis excepția

necompetenței materiale a acestei instanțe, invocată de către pârâta SC D.S.

SRL și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a apreciat că, față de obiectul cererii de chemare în judecată

și temeiul de drept al acțiunii, în speță sunt incidente dispozițiile art. 10

alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În fața Tribunalului

București pârâta SC D.S. SRL a invocat excepția de nelegalitate a art. 3 alin.

(2) din H.G. nr. 977/2003, solicitând sesizarea Curții de Apel București în

vederea soluționării acestei excepții.

Prin încheierea din 8

octombrie 2010, Tribunalul București, secția a IX-a de contencios administrativ

și fiscal, a apreciat incidente dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr.

554/2004 și, în consecință, a dispus sesizarea Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, cu soluționarea excepției de

nelegalitate a art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003.

de Apel

Prin sentința civilă

nr. 1172 din 16 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată excepția de

nelegalitate invocată de către reclamanta SC D.S. SRL.

În motivarea acestei

soluții, instanța de fond, examinând dispozițiile legale criticate, a arătat că

acestea nu încalcă și nici nu modifică (completează),

prin ele însele, art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 sau alte dispoziții

legale.

A mai

apreciat Curtea că faptul că reclamanta S.R.R. emite acte administrative care

aduc atingere prevederilor legale nu poate fi imputat actului normativ emis de

Guvernul României și nici sancționat pe calea excepției de nelegalitate în

condițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, fiind vorba de aplicarea, și nu de

legalitatea hotărârii de guvern

.

exercitată

Împotriva acestei

sentințe a formulat recurs reclamanta SC D.S. SRL, solicitând modificarea

acesteia în sensul admiterii excepției de nelegalitate a art. 3 alin. (2) din H.G.

nr. 977/2003, pentru motive încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 și art.

304¹ C. proc. civ.

Motivele recursului

declarat s-au subsumat, în esență, următoarelor argumente:

din H.G. nr. 977/2003 modifică sensul art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994,

în a cărui aplicare a fost adoptat, eliminând sintagma „beneficiar” și, astfel,

adăugând la lege, cu încălcarea art. 108 din Constituția României și a art. 4

din Legea nr. 24/2000;

plătește, potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, numai ca și

contraprestație pentru serviciile efectiv prestate persoanelor juridice având

calitatea de beneficiari, fiind condiționată de deținerea receptoarelor radio,

orice interpretare contrară fiind nelegală.

formulate în cauză

Prin intâminarea

depusă, intimatul Guvernul României a solicitat respingerea recursului ca

nefondat.

A susținut intimatul

că, în accepțiunea Legii nr. 41/1994 republicată, toate persoanele juridice au

prezumată calitatea de beneficiar al serviciilor publice în discuție, că

dispozițiile art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 au fost emise în aplicarea

și executarea legii, excepțiile de la plata taxei fiind de strictă interpretare

și acceptare și dispuse prin art. 3 alin. (1) din același act normativ.

A mai arătat că

aceeași accepțiune a fost reținută și de Curtea Constituțională în Deciziile

nr. 297/2004 și nr. 331/2006.

Intimatul a mai

apreciat că temeiul existenței S.R.T., S.R.R. și fundamentul plății taxei

radio-tv se regăsesc în prevederile art. 31 din Constituția României.

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând actele și

lucrările dosarului, în raport de argumentele părților și legislația incidentă

în speță, Înalta Curte constată că recursul este fondat și va fi admis, pentru

considerentele ce urmează.

Potrivit art. 40 alin.

(3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române

de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, modificată, persoanele

juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele și subunitățile

fără personalitate juridică ale acestora, precum și reprezentanțele din România

ale persoanelor juridice străine au obligația să plătească o taxă pentru

serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de

televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.

Art. 3 alin. (2) din

H.G. nr. 977/2003 precizează că persoanele juridice cu sediul în România,

inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale

lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România

ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară

pentru serviciul public de radiodifuziune.

În soluționarea

excepției de nelegalitate invocată de recurenta-reclamantă, punctul de plecare

este reprezentat de art. 40 din Legea nr. 500/2002, care cuprinde o definiție

legală a noțiunii de taxă: suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de

regulă pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o

instituție publică sau un serviciu public.

Decizia nr. 159/2004

pronunțată de Curtea Constituțională statuează că taxa instituită de art. 40

din Legea nr. 41/1994 nu este contrară art. 44 alin. (2) din Constituție,

referitor la ocrotirea, în mod egal, a proprietății, indiferent de titular,

întrucât plata serviciului public prestat este obligatorie pentru toți

beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau persoane juridice.

În optica autorității

de contencios constituțional, prevederile normative aflate în discuție nu

contravin principiului constituțional anterior individualizat, câtă vreme

textul în litigiu se interpretează în sensul că obligația de suportare a

acestor taxe revine tuturor persoanelor fizice sau juridice care beneficiază de

aceste servicii.

Astfel, într-o

interpretare gramaticală, art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 instituie

obligativitatea plății taxei numai în sarcina acelor persoane juridice care au

calitatea de beneficiari și anume, a acelor entități în folosul cărora se

realizează acțiunea de informare de către cele două servicii publice.

Înalta Curte

apreciază că interpretarea gramaticală a noțiunii de beneficiar include

persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv serviciul

public de radiodifuziune.

În acest context,

apare evident că sfera de aplicare a scutirii de la plata taxei în discuție, consacrată

de art. 40 din Legea nr. 41/1994, trebuie să acopere toate persoanele fizice sau

juridice care nu au calitatea de beneficiari, în sensul gramatical al acestui

termen.

Totodată, instanța de

control judiciar constată că prezintă relevanță juridică în speță și art. 4 din

Legea nr. 24/2000, care stabilește ierarhia actelor normative.

Potrivit acestui text

legal, actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a

hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă.

Așadar, instituirea

unei norme derogatorii se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel

puțin egal cu cel al reglementării de bază.

În cauză, prevederile

cuprinse în art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003, instituie practic derogări

de la dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, negând dreptul

persoanelor juridice de a beneficia de scutiri, independent de condiția

deținerii sau nu de receptoare radio.

Prin urmare,

interpretarea dată de Guvern denaturează însuși sensul noțiunii de taxă, așa

cum ea este reflectată de art. 40 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice.

Nu poate fi primită

interpretarea realizată de intimatul-pârât Guvernul României, în sensul că, în

mod oficial, legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului

de radio a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, fără a condiționa

aceasta de posesia receptoarelor.

Textul art. 40 din

Legea nr. 41/1994 nu exclude dreptul de scutire a entităților care justifică în

mod obiectiv că nu datorează această taxă, întrucât nu dețin receptoarele

necesare pentru perceperea informației.

Pe de altă parte,

prin Constituția României nu s-a impus plata taxei radio-tv indiferent de

existența calității de beneficiar, iar componentele dreptului la informare

prevăzut de art. 31 alin. (15) trebuie interpretate în favoarea cetățeanului.

În concluzie,

instanța de control judiciar consideră că prin lege s-a stabilit că această

taxă incumbă numai beneficiarilor serviciului public de radiodifuziune, iar

noțiunea de beneficiar este atribuită numai subiectelor care sunt în mod direct

destinatarii acestui serviciu.

Așadar, art. 3 alin.

(2) din H.G. nr. 977/2003 nu aplică în mod corect art. 40 din Legea nr.

41/1994, motiv pentru care excepția de nelegalitate este fondată.

Pentru aceste

considerente, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (2) C. proc. civ., Înalta

Curte va admite recursul formulat și, în consecință, va modifica sentința

recurată în sensul că va admite excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 3

alin. (2) din H.G. nr. 977/2003.

Admite recursul

formulat de către SC D.S. SRL împotriva sentinței civile nr. 1172 din 16

februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Modifică sentința

recurată în sensul că admite excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 3

alin. (2) din H.G. nr. 977/2003.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 octombrie 2011.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2010-03-03
0,97
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1205/2010
Asupra conflictului negativ de competență de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 6.036 din 29 septembrie 2008, Judecătoria sectorului 6 București a respins, ca prematur formulată, acțiun
ÎCCJ 2010-10-21
0,96
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4484/2010
Asupra conflictului negativ de competență de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei. Soluțiile pronunțate de instanțele aflate în conflict 1.1. Prin cererea adresată Judecătoriei Sectorului
ÎCCJ 2010-03-11
0,96
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1422/2010
Asupra conflictului negativ de competență de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea adresată Judecătoriei Sectorului 5 București, reclamanta S.R.R. a chemat în judecată pe pârâta SC M.M. SRL București,
ÎCCJ 2010-07-15
0,96
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3574/2010
Asupra conflictului negativ de competență de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei. Soluțiile pronunțate de instanțele aflate în conflict Prin cererea adresată Judecătoriei sectorului 6 Bu
ÎCCJ 2010-04-16
0,96
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1961/2010
Asupra conflictului negativ de competență de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr.5 786 din 22 septembrie 2008, Judecătoria Sectorului 6 București a admis excepția prematurității și a respins, ca
Sursă