ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4755/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4755/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
Procedura în fața
primei instanțe
Prin cererea
înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, reclamanta S.R.T.
a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC D.S. SRL, obligarea acesteia la plata
sumei de 1.665,48 RON reprezentând taxa pentru serviciul public de
radiodifuziune pe perioada iulie 2006-iunie 2009 și penalități de întârziere,
precum și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea
acțiunii, reclamanta a arătat că pârâta are obligația plății taxei menționate
în baza H.G. nr. 977/2003 și a Legii nr. 533/2003.
Prin sentința civilă
nr. 288 din 14 ianuarie 2010, Judecătoria sectorului 1 a admis excepția
necompetenței materiale a acestei instanțe, invocată de către pârâta SC D.S.
SRL și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea
Tribunalului București, secția de contencios administrativ și fiscal.
Pentru a hotărî
astfel, instanța a apreciat că, față de obiectul cererii de chemare în judecată
și temeiul de drept al acțiunii, în speță sunt incidente dispozițiile art. 10
alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
În fața Tribunalului
București pârâta SC D.S. SRL a invocat excepția de nelegalitate a art. 3 alin.
(2) din H.G. nr. 977/2003, solicitând sesizarea Curții de Apel București în
vederea soluționării acestei excepții.
Prin încheierea din 8
octombrie 2010, Tribunalul București, secția a IX-a de contencios administrativ
și fiscal, a apreciat incidente dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr.
554/2004 și, în consecință, a dispus sesizarea Curții de Apel București, secția
a VIII-a contencios administrativ și fiscal, cu soluționarea excepției de
nelegalitate a art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003.
Hotărârea Curții
de Apel
Prin sentința civilă
nr. 1172 din 16 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a
contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată excepția de
nelegalitate invocată de către reclamanta SC D.S. SRL.
În motivarea acestei
soluții, instanța de fond, examinând dispozițiile legale criticate, a arătat că
acestea nu încalcă și nici nu modifică (completează),
prin ele însele, art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 sau alte dispoziții
legale.
A mai
apreciat Curtea că faptul că reclamanta S.R.R. emite acte administrative care
aduc atingere prevederilor legale nu poate fi imputat actului normativ emis de
Guvernul României și nici sancționat pe calea excepției de nelegalitate în
condițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, fiind vorba de aplicarea, și nu de
legalitatea hotărârii de guvern
.
Calea de atac
exercitată
Împotriva acestei
sentințe a formulat recurs reclamanta SC D.S. SRL, solicitând modificarea
acesteia în sensul admiterii excepției de nelegalitate a art. 3 alin. (2) din H.G.
nr. 977/2003, pentru motive încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 și art.
304¹ C. proc. civ.
Motivele recursului
declarat s-au subsumat, în esență, următoarelor argumente:
Art. 3 alin. (2)
din H.G. nr. 977/2003 modifică sensul art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994,
în a cărui aplicare a fost adoptat, eliminând sintagma „beneficiar” și, astfel,
adăugând la lege, cu încălcarea art. 108 din Constituția României și a art. 4
din Legea nr. 24/2000;
Taxa imputată se
plătește, potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, numai ca și
contraprestație pentru serviciile efectiv prestate persoanelor juridice având
calitatea de beneficiari, fiind condiționată de deținerea receptoarelor radio,
orice interpretare contrară fiind nelegală.
Apărările
formulate în cauză
Prin intâminarea
depusă, intimatul Guvernul României a solicitat respingerea recursului ca
nefondat.
A susținut intimatul
că, în accepțiunea Legii nr. 41/1994 republicată, toate persoanele juridice au
prezumată calitatea de beneficiar al serviciilor publice în discuție, că
dispozițiile art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 au fost emise în aplicarea
și executarea legii, excepțiile de la plata taxei fiind de strictă interpretare
și acceptare și dispuse prin art. 3 alin. (1) din același act normativ.
A mai arătat că
aceeași accepțiune a fost reținută și de Curtea Constituțională în Deciziile
nr. 297/2004 și nr. 331/2006.
Intimatul a mai
apreciat că temeiul existenței S.R.T., S.R.R. și fundamentul plății taxei
radio-tv se regăsesc în prevederile art. 31 din Constituția României.
II. Considerentele
Înaltei Curți asupra recursului
Examinând actele și
lucrările dosarului, în raport de argumentele părților și legislația incidentă
în speță, Înalta Curte constată că recursul este fondat și va fi admis, pentru
considerentele ce urmează.
Potrivit art. 40 alin.
(3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române
de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, modificată, persoanele
juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele și subunitățile
fără personalitate juridică ale acestora, precum și reprezentanțele din România
ale persoanelor juridice străine au obligația să plătească o taxă pentru
serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de
televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Art. 3 alin. (2) din
H.G. nr. 977/2003 precizează că persoanele juridice cu sediul în România,
inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale
lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România
ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară
pentru serviciul public de radiodifuziune.
În soluționarea
excepției de nelegalitate invocată de recurenta-reclamantă, punctul de plecare
este reprezentat de art. 40 din Legea nr. 500/2002, care cuprinde o definiție
legală a noțiunii de taxă: suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de
regulă pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o
instituție publică sau un serviciu public.
Decizia nr. 159/2004
pronunțată de Curtea Constituțională statuează că taxa instituită de art. 40
din Legea nr. 41/1994 nu este contrară art. 44 alin. (2) din Constituție,
referitor la ocrotirea, în mod egal, a proprietății, indiferent de titular,
întrucât plata serviciului public prestat este obligatorie pentru toți
beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau persoane juridice.
În optica autorității
de contencios constituțional, prevederile normative aflate în discuție nu
contravin principiului constituțional anterior individualizat, câtă vreme
textul în litigiu se interpretează în sensul că obligația de suportare a
acestor taxe revine tuturor persoanelor fizice sau juridice care beneficiază de
aceste servicii.
Astfel, într-o
interpretare gramaticală, art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 instituie
obligativitatea plății taxei numai în sarcina acelor persoane juridice care au
calitatea de beneficiari și anume, a acelor entități în folosul cărora se
realizează acțiunea de informare de către cele două servicii publice.
Înalta Curte
apreciază că interpretarea gramaticală a noțiunii de beneficiar include
persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv serviciul
public de radiodifuziune.
În acest context,
apare evident că sfera de aplicare a scutirii de la plata taxei în discuție, consacrată
de art. 40 din Legea nr. 41/1994, trebuie să acopere toate persoanele fizice sau
juridice care nu au calitatea de beneficiari, în sensul gramatical al acestui
termen.
Totodată, instanța de
control judiciar constată că prezintă relevanță juridică în speță și art. 4 din
Legea nr. 24/2000, care stabilește ierarhia actelor normative.
Potrivit acestui text
legal, actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a
hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă.
Așadar, instituirea
unei norme derogatorii se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel
puțin egal cu cel al reglementării de bază.
În cauză, prevederile
cuprinse în art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003, instituie practic derogări
de la dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, negând dreptul
persoanelor juridice de a beneficia de scutiri, independent de condiția
deținerii sau nu de receptoare radio.
Prin urmare,
interpretarea dată de Guvern denaturează însuși sensul noțiunii de taxă, așa
cum ea este reflectată de art. 40 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice.
Nu poate fi primită
interpretarea realizată de intimatul-pârât Guvernul României, în sensul că, în
mod oficial, legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului
de radio a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, fără a condiționa
aceasta de posesia receptoarelor.
Textul art. 40 din
Legea nr. 41/1994 nu exclude dreptul de scutire a entităților care justifică în
mod obiectiv că nu datorează această taxă, întrucât nu dețin receptoarele
necesare pentru perceperea informației.
Pe de altă parte,
prin Constituția României nu s-a impus plata taxei radio-tv indiferent de
existența calității de beneficiar, iar componentele dreptului la informare
prevăzut de art. 31 alin. (15) trebuie interpretate în favoarea cetățeanului.
În concluzie,
instanța de control judiciar consideră că prin lege s-a stabilit că această
taxă incumbă numai beneficiarilor serviciului public de radiodifuziune, iar
noțiunea de beneficiar este atribuită numai subiectelor care sunt în mod direct
destinatarii acestui serviciu.
Așadar, art. 3 alin.
(2) din H.G. nr. 977/2003 nu aplică în mod corect art. 40 din Legea nr.
41/1994, motiv pentru care excepția de nelegalitate este fondată.
Pentru aceste
considerente, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (2) C. proc. civ., Înalta
Curte va admite recursul formulat și, în consecință, va modifica sentința
recurată în sensul că va admite excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 3
alin. (2) din H.G. nr. 977/2003.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul
formulat de către SC D.S. SRL împotriva sentinței civile nr. 1172 din 16
februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal.
Modifică sentința
recurată în sensul că admite excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 3
alin. (2) din H.G. nr. 977/2003.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 18 octombrie 2011.