ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1433/2015

Decizia nr. 1433/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată și înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/33/2013, reclamantele SC A. SRL și SC B. SRL au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

- anularea adreselor de răspuns din 31 mai 2013 emise de către pârâtă, prin care aceasta a apreciat ca fiind legală facturarea taxei pentru serviciul public de radiodifuziune de către SC D. SA și a refuzat scutirea de la plata taxei radio-tv a reclamantelor;

- obligarea pârâtei la recunoașterea aplicabilității Deciziei nr. 2102 din data de 09 aprilie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/33/2008 și publicată în M. Of., partea I, nr. 691 din 14 octombrie 2009, în ceea ce le privește pe cele două societăți reclamante;

- anularea înștiințării de plată din 22 martie 2013 emisă de pârâtă, prin care aceasta a adus la cunoștința SC B. SRL că figurează în evidențe cu un debit în sumă de 453,48 lei, reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune și penalități de întârziere și i-a pus acesteia în vedere să o achite.

Prin sentința civilă nr. 459/2013 din 23 septembrie 2013, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de către reclamantele SC A. SRL și SC B. SRL, împotriva pârâtei C.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantele SC A. SRL și SC B. SRL, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat se arată că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material în domeniu, neținând cont de hotărârile definitive pronunțate de instanța supremă și care, prin publicarea acestora în M. Of., dobândesc opozabilitate erga omnes față de persoanele juridice care se găsesc în situații similare.

Astfel, arată recurentele, raportat la considerentele și dispozitivul hotărârii judecătorești pronunțată de Curtea de Apel Cluj la data de 11 decembrie 2008 în Dosar nr. x/33/2008, hotărâre rămasă definitivă și irevocabilă prin respingerea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a recursurilor declarate împotriva acesteia, respectiva hotărâre este general obligatorie, fiind aplicabilă și recurentelor din cauza de față.

Mai arată recurentele că, în raport de prevederile art. 23 din Legea nr. 554/2004, precum și de faptul că prin sentința anterior menționată au fost anulate prevederile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003 și prevederile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003, acestea nu mai au aplicabilitate de la data publicării hotărârii judecătorești în M. Of., respectiv de la data de 14 octombrie 2009, față de nicio persoană juridică care nu deține mijloace tehnice de recepționare a informației radio-tv, respectiv aceste prevederi anulate nu se mai aplică nici față de cele două recurente.

Apreciază recurentele că, astfel, cererile de scutire de la plata taxei radio-tv în ceea ce le privește sunt întemeiate și au un suport legal, fiind îndeplinite în acest sens condițiile pentru scutirea de la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune.

Subliniază recurentele că, în condițiile în care prevederile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003 și ale art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003 au fost anulate ca fiind nelegale, hotărârea definitivă prin care s-a dispus anularea, respectiv decizia nr. 2102/09 aprilie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, produce efecte cu privire la toate persoanele juridice care nu au calitatea de beneficiare ale acestor servicii, începând cu data publicării deciziei în M. Of., respectiv 14 octombrie 2009.

Or, în condițiile în care recurentele nu dețin receptoare radio-tv și, prin urmare, nu au calitatea de beneficiare ale serviciului public de radiodifuziune, acestea nu pot fi obligate la plata unor servicii de care nu beneficiază.

Apreciază recurentele că impunerea taxei radio-tv în alte condiții decât celor care beneficiază în mod efectiv de serviciile pârâtei ar constitui un abuz de drept din partea Statului Român.

În opinia recurentelor, instituirea și încasarea taxelor de către Statul Român nu poate avea la bază prezumția calității de beneficiar, ci în contrapartida plății unei taxe trebuie să existe prestarea unui serviciu concret, în cauză din partea pârâtei.

Precizează recurentele că și în prezent această taxă radio-tv, care s-a dovedit a fi nelegală în condițiile în care persoana juridică nu deține mijloace tehnice de recepționare radio-tv, cum este cazul recurentelor, este în continuare impusă, fiind ignorată nelegalitatea prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003 și a prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003, acestora fiindu-le impuse și penalități pentru respectivele sume care practic nu sunt datorate.

Arată recurentele că, deoarece nu au calitatea de beneficiari ai serviciilor de radiodifuziune și televiziune prestate de către pârâtă, trebuie să se constate vis-a-vis de acestea aplicabilitatea prevederilor art. 22 din Legea nr. 554/2004, raportat la Decizia nr. 2102 din data de 09 aprilie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/33/2008 și publicată în M. Of. partea I. nr. 691 din 14 octombrie 2009, în sensul că începând cu data publicării deciziei amintite în M. Of. taxa de radiodifuziune și taxa de televiziune sunt nelegale și nu au aplicabilitate în ceea ce le privește pe recurente.

Mai arată recurentele că prevederile cuprinse în H.G. nr. 977/2003, astfel cum au fost completate și modificate prin H.G. nr. 1012 din 09 septembrie 2009, au fost anulate prin sentința nr. 185 din 27 aprilie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Cluj și rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 607 din 03 februarie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care au fost respinse recursurile declarate de Guvernul României și de către C., publicată în M. Of. nr. 318 din data de 09 mai 2011, dată de la care își produce efectele.

Subliniază recurentele că instanța, la pronunțarea sentinței prin care au fost anulate prevederile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003 și ale art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003 a avut în vedere, între altele, și faptul că nu se poate susține că plata taxei radio de către persoanele juridice reprezintă în fapt o aplicare a dispozițiilor constituționale care garantează dreptul la informare al cetățenilor prin asigurarea surselor de finanțare și a principalelor mijloace de informare, radio și televiziune publică, astfel că dreptul constituțional la informare nu poate fi transformat într-o obligație.

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în sensul și pentru considerentele în continuare arătate.

Prin înștiințarea de plată din 22 martie 2013, C. a adus la cunoștința reclamantei SC B. SRL că figurează în evidențele sale cu un debit în sumă de 453,48 lei, reprezentând taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și penalități, conform facturilor remise către societatea respectivă de către furnizorul de energie electrică pentru codul de client, plată ce urma a se efectua în termen de 5 zile de la primirea înștiințării respective.

Urmare a înștiințării de plată din 22 martie 2013, atât SC B. SRL, cât și SC A. SRL au formulat, la data de 16 mai 2013, cereri de scutire de la plata taxei radio-tv, cereri adresate Societății Române de Radiodifuziune și care au făcut referire la Decizia nr. 2102 din 09 aprilie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosar nr. x/33/2008, decizie publicată în M. Of.

Prin adresele din 31 mai 2013, C. a răspuns celor două societăți referitor la cererile de scutire de la plata taxei radio-tv, arătând că aceste cereri sunt neîntemeiate, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de legiuitor pentru scutirea acestora de la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune.

Prin cererea de chemare în judecată care face obiectul prezentului dosar, cele două societăți reclamante au solicitat atât anularea înștiințării de plată a C. din 22 martie 2013, cât și a adreselor din 31 mai 2013 și din 31 mai 2013, cu consecința obligării pârâtei C. la recunoașterea aplicabilității Deciziei nr. 2102 din 09 aprilie 2009, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în ceea ce le privește pe reclamante.

Prin sentința recurată, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de către reclamantele SC A. SRL și SC B. SRL, împotriva pârâtei C., apreciind că cele două societăți au obligația legală de a plăti taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, deoarece ulterior pronunțării Deciziei civile nr. 2102 din 09 aprilie 2009 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care s-au anulat prevederile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003, decizie publicată în M. Of. nr. 691 din 14 octombrie 2009, Guvernul României a emis o nouă hotărâre, nr. 1012 din 09 septembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 695 din 15 octombrie 2009, prin care s-au modificat prevederile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003, articolul respectiv având forma care se păstrează și în prezent.

Curtea de apel a reținut că, în raport de prevederile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003, astfel cum a fost modificat, coroborat cu prevederile art. 3 alin. (2) din același act normativ și prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, societățile reclamante au obligația legală de a plăti taxa pentru serviciul public de radiodifuziune.

Curtea a apreciat că toate persoanele juridice, inclusiv microîntreprinderile, au prezumată calitatea de beneficiar în accepțiunea art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, neputându-se da în cazul de față o altă interpretare termenului de beneficiar, față de cea pe care a avut-o în vedere legiuitorul la momentul adoptării legii.

Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat sentința recurată raportându-se la o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în anul 2009, anterior Deciziei nr. 2102 din 09 aprilie 2009 invocată de reclamante, respectiv Decizia nr. 1930 din 02 aprilie 2009, prin care s-a statuat că „în cazul persoanelor juridice, în mod evident, legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între cele care dețin și cele care nu dețin receptoare radio sau tv, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar .obligativitatea plății acestor două taxe", precum și la o decizie a Curții Constituționale din anul 2004, respectiv Decizia nr. 297/2004, apreciind că aceasta din urmă a clarificat problema obligativității plății taxei, indiferent de deținerea sau nu de receptoare, stabilind că prevederile art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/1994 nu contravin cu nimic celor prevăzute de art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994.

Înalta Curte constată, de asemenea, că în considerentele sentinței atacate instanța de fond a menționat aspecte legate de rațiunea plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de faptul că fundamentul plății acestei taxe își găsește reglementarea constituțională în art. 31 alin. (5) din Constituția României cu referire la dreptul la informare al cetățenilor, concluzionând că o desființare a acestor taxe înseamnă lipsirea statului de principala resursă financiară pentru suportarea cheltuielii publice aferente concretizării dreptului de informare a cetățeanului și deci afectarea acestui drept, al oricărui cetățean, persoană fizică sau juridică.

În temeiul acestor considerente și al celor două decizii invocate, Curtea a reținut obligativitatea societăților reclamante în ceea ce privește plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, precum și legalitatea documentelor a căror anulare s-a solicitat în prezenta cauză.

În raport de aspectele învederate anterior și de considerentele expuse de către instanța de fond, Înalta Curte apreciază că hotărârea recurată este nemotivată, nerespectându-se prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., devenind astfel incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

Se poate aprecia că textul legal anterior enunțat consacră principiul motivării hotărârilor, pentru a se asigura o bună administrare a justiției și pentru a se putea exercita controlul judiciar.

Motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, o hotărâre care nu evocă reținerile ei constituind o dispoziție arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil, aceasta fiind și rațiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia se poate dispune casarea unei hotărâri atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Așa cum s-a precizat mai sus, hotărârea instanței de fond nu este motivată, iar în lipsa motivării și în situația în care instanța a făcut doar o scurtă trimitere la decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție sau ale Curții Constituționale din anii 2004, 2009, Înalta Curte nu poate exercita controlul legalității hotărârii, potrivit argumentelor ce se vor enunța în continuare.

Căile de atac se exercită de partea nemulțumită de hotărârea unei instanțe și reprezintă mijlocul procesual prin care se realizează pe calea justiției protecția dreptului subiectiv sau al interesului și ele se constituie ca un remediu pentru eventualele erori ce se pot strecura într-o hotărâre.

În situația în care hotărârea nu este motivată, instanța de control judiciar nu poate să analizeze dacă hotărârea primei instanțe este legală, pentru că hotărârii îi lipsesc elementele esențiale.

Legiuitorul a stabilit în sarcina judecătorului obligația legală de a motiva în fapt și în drept hotărârea, întrucât în hotărâre trebuie să se explice părților, atât în fapt, cât și în drept, care au fost rațiunile care au condus la adoptarea soluției.

În lipsa motivării, nici părțile nu sunt în măsură să analizeze legalitatea hotărârii judecătorești și nici instanța de control nu poate să exercite controlul judiciar în limitele stabilite de lege.

În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin nemotivarea hotărârii se aduce atingere prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind procesul echitabil, așa cum a fost consolidat textul în practica Curții Europene a Drepturilor Omului.

În acest sens, arătăm că potrivit jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil este înfrântă atunci când o instanță a motivat pe scurt hotărârea, fără a examina în mod real problemele esențiale care au fost supuse spre analiză.

Astfel, conform jurisprudenței instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.

Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Deoarece Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, dreptul aflat în discuție nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În cauza de față, în mod cert judecătorul fondului nu a realizat o analiză efectivă a cauzei supuse judecății.

Cu alte cuvinte, motivarea reprezintă un element esențial al unei hotărâri judecătorești, iar lipsa acesteia atrage casarea ei. Scopul motivării este acela de a fundamenta și explica măsurile adoptate de instanță în cadrul dispozitivului.

În speță, instanța de fond nu a realizat o motivare suficientă a soluției pronunțate, astfel că Înalta Curte este în imposibilitate să-și exercite controlul judiciar cu privire la fondul cauzei.

Instanța de control judiciar consideră că, într-adevăr, hotărârea recurată nu îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., deoarece prima instanță nu a expus în mod corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale, cu privire la legalitatea și temeinicia actelor atacate.

Mai precis, instanța nu a analizat situația factuală existentă în speță, în raport cu probele administrate în cauză de către părți.

Față de considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivul de recurs privind nemotivarea hotărârii în fapt și în drept este întemeiat, ceea ce va conduce la casarea sentinței cu trimitere.

Soluția casării cu trimitere are o justificare nu doar teoretică, ci și practică: ea este impusă de faptul că altminteri s-ar încălca efectiv dreptul părților la cele două grade de jurisdicție.

Este firesc ca instanța de trimitere să administreze toate probele impuse de o completă cercetare a fondului cauzei, ceea ce presupune existența tuturor elementelor de rezolvare a fondului litigiului.

Altfel spus, dacă s-ar aplica o altă soluție procedurală, ar însemna ca instanța de recurs să verifice pentru prima oară fondul dreptului, iar părțile să mai aibă la dispoziție doar cele două căi extraordinare de atac de retractare - contestația în anulare și revizuirea, care pot fi exercitate numai pentru motive limitativ prevăzute de Codul de procedură civilă.

Totodată, în raport de obiectul acțiunii, Înalta Curte constată că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora: ”(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.”

Înalta Curte apreciază că instanța de fond nu a stăruit prin toate mijloacele legale în vederea stabilirii situației de fapt, nesocotind astfel dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la rolul activ al judecătorilor.

Procedând în acest mod, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul, instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, care urmează a fi casată cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare.

Cu ocazia rejudecării, instanța de fond urmează, așadar, să valorifice toate apărările și susținerile părților, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită.

De asemenea, instanța urmează să dispună suplimentarea probatoriului cu probele apreciate ca fiind necesare și utile cauzei, inclusiv să solicite ca reclamantele să facă dovada că nu beneficiază de servicii de radiodifuziune pentru a li se aplica dispozițiile

art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003, astfel cum a fost modificat, coroborat cu prevederile art. 3 alin. (2) din același act normativ și prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994.

De asemenea, având în vedere capătul de cerere având ca obiect anularea înștiințării de plată din 22 martie 2013

, prin care pârâta C. a adus la cunoștința reclamantei SC B. SRL că figurează în evidențele sale cu un debit în sumă de 453,48 lei, reprezentând taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și penalități

, Curtea de Apel urmează a pune în discuția părților competența sa în soluționarea acestui capăt de cerere, respectiv pentru a lămuri dacă înștiințările de plată pot fi anulate în contencios administrativ.

Înalta Curte constată, totodată, că, în motivarea sentinței recurate, instanța de fond a invocat o decizie din anul 2004 a Curții Constituționale, dar nu a invocat jurisprudența recentă a instanței de control constituțional.

Astfel, prin Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013 a Curții Constituționale s-a constatat că dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 sunt constituționale în măsura în care taxa pentru serviciile publice de radiodifuziune și televiziune se aplică numai persoanelor juridice care beneficiază de aceste servicii.

În considerentele deciziei, Curtea Constituțională a constatat că „interpretarea și aplicarea dispozițiilor de lege criticate în sensul că obligația de plată a taxelor pentru serviciile publice de radiodifuziune și televiziune incumbă tuturor persoanelor juridice indiferent dacă acestea sunt sau nu beneficiare ale serviciului public aferent, deci indiferent dacă există sau nu o contraprestație a instituțiilor publice în cauză, vin să nesocotească dispozițiile art. 56 alin. (2) din Constituție”.

S-a reținut, de asemenea, că „indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituțională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituția, menținându-se astfel prezumția de constituționalitate a textului în această interpretare, atât instanțele judecătorești, cât și organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curții și să o aplice ca atare”.

Mai mult, în considerentele Deciziei nr. 7 din 16 ianuarie 2014 a Curții Constituționale, referitoare la excepția de neconstituționalitate a aceluiași text de lege, s-a statuat că prin Decizia nr. 448/2013 a instanței de contencios constituțional „a fost stabilită în mod definitiv și general obligatoriu modalitatea de interpretare constituțională a textului ce constituie obiectul excepției. De altfel, de la același moment, instanțele judecătorești vor interpreta și aplica dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 în toate cauzele pendinte în care acestea sunt incidente, precum și în cauzele în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate; în această ultimă ipoteză dacă litigiul a fost soluționat, deciziile pronunțate de Curtea Constituțională constituie temei al revizuirii potrivit art. 322 pct. 10 C. proc. civ. - 1865 sau art. 509 pct. 11 N.C.P.C.”

În condițiile în care dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 au fost considerate constituționale doar în măsura în care taxa se aplică numai persoanelor juridice care beneficiază de aceste servicii, soluția de constatare a nelegalității dispozițiilor art. 3 alin. (1) și 1

1

din H.G. nr. 977/2003 se impune cu prisosință, mai ales că interpretarea dată de Curtea Constituțională confirmă modul în care instanțele de contencios administrativ au interpretat dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 atunci când au constatat nelegalitatea dispozițiilor din H.G. nr. 977/2003, atât anterior modificărilor aduse prin H.G. nr. 1012/2009, cât și ulterior.

În consecință pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 497 din N.C.P.C., coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, care va face aplicarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., respectiv va proceda la completarea probatoriului, în sensul celor anterior precizate.

La rejudecare, Curtea de Apel va analiza toate apărările și susținerile părților, precum și toate înscrisurile noi depuse la dosar în fața instanței de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantele SC A. SRL și SC B. SRL împotriva sentinței civile nr. 459/2013 din 23 septembrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 martie 2015.