ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7037/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta SC N.R. SRL în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - D.G.A.M.C. (în continuare, A.N.A.F.) și A.N.A.F. - D.G.S.C.

(în continuare A.N.A.F.) în temeiul prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ cu modificările și completările ulterioare, a solicitat în principal, anularea Deciziei de accesorii în ceea ce privește stabilirea în sarcina societății a sumei de 1.446.056 lei cu titlu de dobânzi și penalități de întârziere aferente debitului principal constând în suma de 4.739.068 lei cu titlu de taxă pe valoarea stabilită suplimentar prin Decizia de impunere nr. 9 din 03 februarie 2011; exonerarea societății de la plata suinei de 1.446.056 lei cu titlu de dobânzi și penalități de întârziere aferente debitului principal constând în suma de 4.739.068 lei cu titlu de taxă pe valoarea stabilită suplimentar prin Decizia de impunere nr. 9 din 03 februarie 2011; obligarea A.N.A.F., în temeiul art. 18 alin. (1) și alin. (5) din Legea nr. 554/2004, la plata de penalități către societate în cuantum de 1.000 lei pentru fiecare zi de întârziere, în situația neîndeplinirii în termen a obligațiilor stabilite de instanță în urma admiterii capetelor de cerere A (1) și (2) de mai sus; iar, în subsidiar, obligarea acesteia la soluționarea Contestației fiscale în termen de 10 de zile de la pronunțarea hotărârii, în temeiul art. 18 alin. (6) din Legea nr. 554/2004; obligarea A.N.A.F., în temeiul art. 18 alin. (1) și alin. (5) din Legea nr. 554/2004,

la plata de penalități către societate în cuantum de 1.000 lei pentru fiecare zi de întârziere în situația neîndeplinirii în termen a obligațiilor stabilite de instanță în urmă admiterii capătului de cerere B (1) de mai sus; obligarea președintelui A.N.A.F., respectiv a conducătorilor autorităților pârâte, în baza art. 18 alin. (6) și art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în situația în care termenul de 10 zile de executare a hotărârii nu este respectat, la plata amenzii de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată. Pârâta A.N.A.F. a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepției inadmisibilității acțiunii pentru capătul 1 și 2 de cerere, iar în situația respingerii acesteia, respingerea ca nefondată a acțiunii pentru celelalte capete de cerere.

La data de 03 septembrie 2012 a fost atașată la dosarul cauzei Decizia nr. 276 din 19 iunie 2012 emisă de către pârâtă privind soluționarea contestației formulată de către reclamantă împotriva Deciziei nr. 1057888 din 12 octombrie 2011 referitoare la obligațiile de plată accesorii, respectiv suma de 1.767.673 lei, contestată în fapt de către reclamantă. Prin sentința civilă nr. 4702 din 2 septembrie 2012 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC N.R. SRL, în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. - D.G.A.M.C. cu sediul în Bucureștiși A.N.A.F. - D.G.S.C., ca rămasă fără obiect și a obligat pârâții la plata către reclamantă a sumei de 1.000 lei, cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc.

civ.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că acțiunea a rămas fără obiect prin emiterea deciziei de soluționare a contestației fiscale care înlătură obligația de plată a accesoriilor menționate în decizia de impunere împotriva căreia reclamanta a formulat această contestație fiscală, cu reanalizarea situației fiscale a reclamantei în această privință, decizia fiind emisă ulterior înregistrării prezentei acțiuni, respectiv la data de 19 iunie 2012, acțiunea fiind introdusă la data de 17 februarie 2012. Pe de altă parte având în vedere data introducerii prezentei acțiuni și data emiterii deciziei de soluționare a contestației fiscale, precum și data înregistrării la organele fiscale din cadrul autorității publice pârâte a contestației fiscale, respectiv 12 octombrie 2011, Curtea de Apel a constatat că se impune reținerea culpei procesuale a pârâtei în soluționarea cererilor formulate de către reclamantă, ulterior comunicării acțiunii, astfel încât în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. a obligat pârâta la plata sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, cu cenzurarea cuantumului acestora prin raportare la stadiul de soluționare a cauzei și data emiterii deciziei de soluționare a contestației fiscale, precum și complexitatea relativ redusă a pricinii. Împotriva acestei hotărâri, pârâta A.N.A.F. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că prin sentința atacată, instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată ca rămasă fără obiect, întrucât s-a emis Decizia de soluționare nr. 276 din 19 iunie 2012 fiind obligată recurenta la plata sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, întrucât decizia de soluționare a fost emisă după introducerea cererii de chemare în judecată.

Pentru a decide astfel, instanța de fond a reținut că în temeiul art. 274 C. proc. civ., pârâtele trebuie obligate la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat. Recurenta consideră că pentru reținerea cheltuielilor de judecată în sarcina A.N.A.F., trebuie ca partea care a pierdut procesul să se afle în culpă procesuală sau, prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, să fi determinat aceste cheltuieli. O altă condiție care trebuie îndeplinită pentru a acordarea cheltuielilor de judecată, este ca partea care le solicită să fi câștigat în mod irevocabil procesul, condiție care, de asemenea, nu este îndeplinită. În subsidiar, recurenta solicită aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., potrivit căruia onorariile avocațiale pot fi micșorate în situația în care se constată ca sunt nepotrivite față de valoarea pricinii ori munca îndeplinită, susținând cp în acest sens s-a pronunțat Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 401 din 14 iulie 2005 și nr. 493 din 29 mai 2007, prin care a arătat că este prerogativa instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse. Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Hotărârea Curții de apel, de admitere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, este temeinică și legală, dispozițiile art. 274 C. proc. civ. fiind aplicate în mod corect. Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ. judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxele de procedură și impozitul proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a tăcut. Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3) al aceluiași articol, să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenții, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele de timbru și de procedură, plata experților, onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfășurare a judecății. Pentru ca aceste cheltuieli să fie acordate de către instanță, partea care a câștigat procesul trebuie să dovedească că le-a făcut. Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamanta a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susținerea intereselor în fața instanței de fond. De altfel, instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., cenzurând cuantumul cheltuielilor de judecată. Înalta Curte constată că textul de lege a fost interpretat corect, fiind respectat principiul de drept potrivit căruia legalitatea sentinței implică respectarea întocmai a dispozițiilor procesuale și justa aplicare a legii materiale cu ocazia judecării pricinii respective. Natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părții care a câștigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții. Cheltuielile de judecată pornesc de la principiul independenței procesuale a fiecărei părți. Astfel, se poate vorbi și de o altă natură juridică a cheltuielilor de judecată, și anume aceea de sancțiune, menirea lor fiind înlăturarea procesivității excesive a unor justițiabili.

Dispozițiile art. 274 C. proc. civ., fără a menționa in terminis, induce o prezumție de culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat pornirea procesului de către partea adversă și implicit efectuarea unor cheltuieli de judecată. Din punct de vedere al formei de manifestare, culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul instanței a unei cereri, acțiuni ce se dovedește a fi neîntemeiată, fie susținerea unor apărări neîntemeiate (care echivalează cu zădărnicirea încercării reclamatului de a obține solicitările formulate în cererea de chemare în judecată). În general, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea câștigătoare.

Din acest punct de vedere este irelevantă buna-credință a părții care a pierdut procesul. Înalta Curte constată că instanța de fond a respectat criteriile de acordare a cheltuielilor de judecată stabilite de dispozițiile legale, doctrină și jurisprudență. În jurisprudența C.E.D.O. s-a stabilit cu valoare de principiu regula conform căreia partea care a câștigat procesul va putea obține rambursarea unor cheltuieli doar în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. Tot jurisprudența C.E.D.O. a stabilit că pentru a se putea da curs solicitării de restituire a cheltuielilor de judecată, trebuie îndeplinite în mod cumulativ următoarele trăsături: caracterul real și caracterul necesar.

Se poate observa că, atât condițiile impuse de legislația națională, cât și cele impuse de jurisprudența C.E.D.O. sunt întrunite în litigiul de față, condiții ce au fost avute în vedere de prima instanță atunci când a admis acordarea cheltuielilor de judecată. Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta A.N.A.F. împotriva sentinței civile nr. 4702 din 3 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2013.