ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7037/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea formulată, reclamanta SC N.R. SRL în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F.

- D.G.A.M.C. (în continuare, A.N.A.F.) și A.N.A.F. - D.G.S.C. (în continuare A.N.A.F.)

în temeiul prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ cu modificările și completările ulterioare, a solicitat în

principal, anularea Deciziei de accesorii în ceea ce privește stabilirea în

sarcina societății a sumei de 1.446.056 lei cu titlu de dobânzi și penalități

de întârziere aferente debitului principal constând în suma de 4.739.068 lei cu

titlu de taxă pe valoarea stabilită suplimentar prin Decizia de impunere nr. 9

din 03 februarie 2011; exonerarea societății de la plata suinei de 1.446.056

lei cu titlu de dobânzi și penalități de întârziere aferente debitului

principal constând în suma de 4.739.068 lei cu titlu de taxă pe valoarea

stabilită suplimentar prin Decizia de impunere nr. 9 din 03 februarie 2011;

obligarea A.N.A.F., în temeiul art. 18 alin. (1) și alin. (5) din Legea nr. 554/2004,

la plata de penalități către societate în cuantum de 1.000 lei pentru fiecare

zi de întârziere, în situația neîndeplinirii în termen a obligațiilor stabilite

de instanță în urma admiterii capetelor de cerere A (1) și (2) de mai sus; iar,

în subsidiar, obligarea acesteia la soluționarea Contestației fiscale în termen

de 10 de zile de la pronunțarea hotărârii, în temeiul art. 18 alin. (6) din

Legea nr. 554/2004; obligarea A.N.A.F., în temeiul art. 18 alin. (1) și alin. (5)

din Legea nr. 554/2004, la plata de penalități către societate în cuantum de

1.000 lei pentru fiecare zi de întârziere în situația neîndeplinirii în termen

a obligațiilor stabilite de instanță în urmă admiterii capătului de cerere B (1)

de mai sus; obligarea președintelui A.N.A.F., respectiv a conducătorilor

autorităților pârâte, în baza art. 18 alin. (6) și art. 24 alin. (2) din Legea nr.

554/2004, în situația în care termenul de 10 zile de executare a hotărârii nu

este respectat, la plata amenzii de 20% din salariul minim brut pe economie pe

zi de întârziere, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de

judecată.

Pârâta

A.N.A.F. a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepției

inadmisibilității acțiunii pentru capătul 1 și 2 de cerere, iar în

situația respingerii acesteia, respingerea ca nefondată a acțiunii pentru

celelalte capete de cerere.

La

data de 03 septembrie 2012 a fost atașată la dosarul cauzei Decizia nr. 276 din

19 iunie 2012 emisă de către pârâtă privind soluționarea contestației formulată

de către reclamantă împotriva Deciziei nr. 1057888 din 12 octombrie 2011

referitoare la obligațiile de plată accesorii, respectiv suma de 1.767.673 lei,

contestată în fapt de către reclamantă.

Prin sentința civilă nr.

4702 din 2 septembrie 2012 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC N.R. SRL,

în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. - D.G.A.M.C. cu sediul în Bucureștiși

A.N.A.F. - D.G.S.C., ca rămasă fără obiect și a obligat pârâții la plata către

reclamantă a sumei de 1.000 lei, cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin.

(3) C. proc. civ.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța de fond a reținut că acțiunea a rămas fără obiect

prin emiterea deciziei de soluționare a contestației fiscale care înlătură

obligația de plată a accesoriilor menționate în decizia de impunere împotriva

căreia reclamanta a formulat această contestație fiscală, cu reanalizarea

situației fiscale a reclamantei în această privință, decizia fiind emisă

ulterior înregistrării prezentei acțiuni, respectiv la data de 19 iunie 2012,

acțiunea fiind introdusă la data de 17 februarie 2012.

Pe de altă parte

având în vedere data introducerii prezentei acțiuni și data emiterii deciziei

de soluționare a contestației fiscale, precum și data înregistrării la organele

fiscale din cadrul autorității publice pârâte a contestației fiscale, respectiv

12 octombrie 2011, Curtea de Apel a constatat că se impune reținerea culpei

procesuale a pârâtei în soluționarea cererilor formulate de către reclamantă,

ulterior comunicării acțiunii, astfel încât în temeiul art. 274 alin. (3) C.

proc. civ. a obligat pârâta la plata sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli

de judecată, cu cenzurarea cuantumului acestora prin raportare la stadiul de

soluționare a cauzei și data emiterii deciziei de soluționare a contestației

fiscale, precum și complexitatea relativ redusă a pricinii.

Împotriva acestei

hotărâri, pârâta A.N.A.F. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În motivarea recursului

se arată că prin sentința atacată, instanța de fond a respins cererea de chemare

în judecată ca rămasă fără obiect, întrucât s-a emis Decizia de soluționare nr.

276 din 19 iunie 2012 fiind obligată recurenta la plata sumei de 1.000 lei cu

titlu de cheltuieli de judecată, întrucât decizia de soluționare a fost emisă

după introducerea cererii de chemare în judecată.

Pentru a decide

astfel, instanța de fond a reținut că în temeiul art. 274 C. proc. civ., pârâtele

trebuie obligate la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de

avocat.

Recurenta consideră

că pentru reținerea cheltuielilor de judecată în sarcina A.N.A.F., trebuie ca

partea care a pierdut procesul să se afle în culpă procesuală sau, prin

atitudinea sa în cursul derulării procesului, să fi determinat aceste

cheltuieli.

O altă condiție care

trebuie îndeplinită pentru a acordarea cheltuielilor de judecată, este ca

partea care le solicită să fi câștigat în mod irevocabil procesul, condiție

care, de asemenea, nu este îndeplinită.

În subsidiar, recurenta

solicită aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia onorariile

avocațiale pot fi micșorate în situația în care se constată ca sunt nepotrivite

față de valoarea pricinii ori munca îndeplinită, susținând cp în acest sens s-a

pronunțat Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 401 din 14 iulie 2005

și nr. 493 din 29 mai 2007, prin care a arătat că este prerogativa

instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată,

cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale

cu amplitudinea și complexitatea activității depuse.

Examinând cauza și

sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile

legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la

această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Hotărârea Curții de

apel, de admitere a cererii de acordare a cheltuielilor

de judecată, este

temeinică și legală, dispozițiile art. 274 C. proc. civ. fiind aplicate în mod corect.

Potrivit art. 274 alin.

(1) C. proc. civ. judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxele de

procedură și impozitul proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor,

precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că

le-a tăcut. Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3) al aceluiași

articol, să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele

prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat

că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca

îndeplinită de avocat.

Prin urmare, pentru ca

o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle

în culpă procesuală, adică să cadă în pretenții, în sensul art. 274 alin. (1) C.

proc. civ.

Astfel, cheltuielile

de judecată vor cuprinde taxele de timbru și de procedură, plata experților,

onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna

desfășurare a judecății.

Pentru ca aceste

cheltuieli să fie acordate de către instanță, partea care a câștigat procesul

trebuie să dovedească că le-a făcut.

Din actele și

lucrările dosarului rezultă că reclamanta a făcut dovada cheltuielilor de

judecată ocazionate cu susținerea intereselor în fața instanței de fond.

De altfel, instanța

de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.,

cenzurând cuantumul cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte constată

că textul de lege a fost interpretat corect, fiind respectat principiul de

drept potrivit căruia legalitatea sentinței implică respectarea întocmai a

dispozițiilor procesuale și justa aplicare a legii materiale cu ocazia

judecării pricinii respective.

Natura juridică

a cheltuielilor de

judecată este aceea de despăgubire acordată părții care a câștigat procesul

pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părții care a căzut în

pretenții.

Cheltuielile de

judecată pornesc de la principiul independenței procesuale a fiecărei părți.

Astfel, se poate vorbi și de o altă natură juridică a cheltuielilor de

judecată, și anume aceea de sancțiune, menirea lor fiind înlăturarea

procesivității excesive a unor justițiabili.

Dispozițiile art. 274

C. proc. civ., fără a menționa in terminis, induce o prezumție de culpă

procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat pornirea

procesului de către partea adversă și implicit efectuarea unor cheltuieli de

judecată.

Din punct de vedere

al formei de manifestare, culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul

instanței a unei cereri, acțiuni ce se dovedește a fi neîntemeiată, fie

susținerea unor apărări neîntemeiate (care echivalează cu zădărnicirea încercării

reclamatului de a obține solicitările formulate în cererea de chemare în

judecată).

În general, partea

din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să

suporte cheltuielile făcute,

justificat, de partea câștigătoare. Din acest punct de vedere este irelevantă

buna-credință a părții care a pierdut procesul.

Înalta Curte constată

că instanța de fond a respectat criteriile de acordare a cheltuielilor de

judecată stabilite de dispozițiile legale, doctrină și jurisprudență.

În jurisprudența C.E.D.O.

s-a stabilit cu valoare de principiu regula conform căreia partea care a

câștigat procesul va putea obține rambursarea unor cheltuieli doar în măsura în

care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. Tot

jurisprudența C.E.D.O. a stabilit că pentru a se putea da curs solicitării de

restituire a cheltuielilor de judecată, trebuie îndeplinite în mod cumulativ

următoarele trăsături: caracterul real și caracterul necesar.

Se poate observa că,

atât condițiile impuse de legislația națională, cât și cele impuse de jurisprudența

C.E.D.O. sunt întrunite în litigiul de față, condiții ce au fost avute în

vedere de prima instanță atunci când a admis acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate

și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și

legală.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta A.N.A.F. împotriva sentinței civile nr. 4702 din 3

septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2013.