ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3743/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta SC R. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. – D.G.A.M.C., să se dispună următoarele: - în principal, anularea actului administrativ individual nr. 1048989 din 09 martie 2012, emis de A.N.A.F. – D.G.A.M.C.; - obligarea pârâtei A.N.A.F. să restituie suma de 525.434,41 DOLARI S.U.A., reprezentând impozit pe veniturile L.P.D.L. în România, reținut la sursă, astfel cum a decis M.F.P.R. - D.L.I.D. prin adresa nr. 417434 din 23 septembrie 2011 (Anexa 1 la prezenta), precum și suma de 189.071,99 lei, reprezentând majorări de întârziere, dobânzi și penalități ca urmare a reținerii și virării cu întârziere a impozitului reținut conform dispozițiilor A.N.A.F.; - în subsidiar, dacă se va trece motivat peste capătul I de cerere, obligarea pârâtei A.N.A.F.

– D.G.A.M.C. să soluționeze cererea formulată în cadrul procedurii plângerii prealabile din data de 03 aprilie 2012, prin care a solicitat revocarea actului administrativ nr. 1048989 din 09 martie 2012 și plata prin restituire a sumei 525.434,41 DOLARI S.U.A., reprezentând impozit reținut la sursă în mod greșit din veniturile L.P. și a sumei de 189.071,99 lei, reprezentând majorări de întârziere, dobânzi și penalități. Prin sentința civilă nr. 1004 din 14 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a dispus următoarele: - a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere principal și a respins acest capăt ca inadmisibil, - a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC R. SRL, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F.

– D.G.A.M.C., - a obligat pârâta să soluționeze cererea reclamantei formulată în cadrul procedurii plângerii prealabile din data de 03 aprilie 2012, - a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 4,3 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că cererea prin care reclamanta a solicitat ca instanța să dispună compensarea sumelor arătate este inadmisibilă, în raport de dispozițiile imperative ale art. 116 alin. (6) C. proc. fisc. și ale pct. 111.1 din Normele metodologice de aplicare a Codului de procedură fiscală (H.G. nr. 1050/2004), având în vedere că legislația fiscală incidentă dispune că operațiunea de compensare este una administrativă, pentru care competent este organul fiscal, neputându-se solicita direct prin cererea de chemare în judecată ca instanța să dispună compensarea.

Instanța a mai reținut că cererea de restituire a sumelor este inadmisibilă, în raport de dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. f) C. proc. fisc., text care prevede imperativ că, în situația în care contribuabilul are dreptul la restituirea unor sume, stabilite printr-o hotărâre judecătorească sau orice alt titlu, acesta trebuie să se adreseze organului fiscal pentru efectuarea restituirii. Pentru toate aceste considerente, curtea a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere principal și, ca atare, l-a respins ca inadmisibil. În ceea ce privește capătul de cerere subsidiar, instanța a reținut că este fondat, având în vedere că termenul de 45 de zile prevăzut de art. 70 alin. (2) C. proc.

fisc., aplicabil soluționării cererii, a expirat. Astfel, instanța a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să soluționeze cererea reclamantei, formulată în cadrul procedurii plângerii prealabile din data de 03 aprilie 2012, iar, în baza art. 274 C. proc. civ., a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 4,3 lei cheltuieli de judecată. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta A.N.A.F. – D.G.A.M.C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului declarat se arată că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Arată recurenta că, în ceea ce privește capătul de cerere prin care se solicita obligarea instituției pârâte la soluționarea contestației, în cauză nu se poate reține incidența unui refuz nejustificat, deoarece soluționarea contestației administrative formulată de contribuabil poate fi, în conformitate cu dispozițiile art. 70 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, amânată pentru obținerea unor informații relevante în luarea deciziei, iar termenul prevăzut de art. 70 alin. (l) este un termen de recomandare pentru soluționarea cererilor depuse de contribuabili și nu unul de decădere, în acest sens pronunțându-se și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 182/2008 în dosarul nr. 2704/57/2006.

Recurenta precizează faptul că, potrivit dispozițiilor art. 70 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, termenul de soluționare se prelungește cu perioada cuprinsă între data solicitării și data primirii informațiilor solicitate. În opinia recurentei, în cauză nu se poate reține un refuz nejustificat, astfel cum este definit de prevederile art. 2 alin. (l) lit. i) din Legea nr. 554/2004, aplicarea dispozițiilor art. 70 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 fiind justificată tocmai de necesitatea unei analize riguroase a textelor de lege incidente speței și a tuturor aspectelor de fapt. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată. În cauza dedusă judecății, reclamanta SC R. SRL a supus controlului instanței de contencios administrativ, prin capătul 2 al cererii de chemare în judecată, refuzul nejustificat al pârâtei A.N.A.F. – D.G.A.M.C. de a soluționa cererea reclamantei formulată în cadrul procedurii plângerii prealabile, prin care a solicitat revocarea actului administrativ nr. 1048989 din 9 martie 2012 emis de pârâtă.

Pentru ca o acțiune în contencios administrativ având ca obiect obligarea unei autorități publice de a soluționa o cerere adresată acesteia, indiferent de natura acelei cereri, să fie admisibilă, este necesar să existe un refuz nejustificat de soluționare a cererii sau o tăcere a autorității, respectiv lipsa oricărui răspuns. Art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevăd dreptul persoanei care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de către o autoritate publică prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri să se adreseze instanței de contencios administrativ, aceasta putând, conform art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ prin care să soluționeze respectiva cerere.

Astfel, potrivit art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, „se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”. Nesoluționarea în termenul legal a unei cereri este definită de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 drept faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen, iar refuzul nejustificat de a soluționa o cerere este definit de litera i) a aceluiași articol ca fiind exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane.

Conform art. 70 C. proc. fisc., cererile depuse de către contribuabil potrivit acestui cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare [(alin. (1)], iar în situația în care, pentru soluționarea cererii, sunt necesare informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungește cu perioada cuprinsă între data solicitării și data primirii informațiilor solicitate [(alin. (2)]. În raport de prevederile art. 70 alin. (1) C. proc. fisc., potrivit cărora contestația administrativă formulată de reclamantă trebuia soluționată de pârâtă în termen de 45 de zile de la înregistrare și, având în vedere că în cazul de față contestația reclamantei, formulată la data de 3 aprilie 2012, nu a fost soluționată până la data pronunțării sentinței (14 martie 2013), în mod corect a admis instanța de fond capătul de cerere privind obligarea pârâtei la soluționarea acestei plângeri.

Față de pasivitatea autorității pârâte, reclamanta SC R. SRL a efectuat demersuri în vederea valorificării drepturilor sale, iar nesoluționarea contestației formulate de aceasta a generat necesitatea introducerii cererii de chemare în judecată. Argumentele recurentei-pârâte, potrivit cărora termenul de 45 de zile este un termen de recomandare, iar depășirea acestuia a fost cauzată de necesitatea obținerii unor informații suplimentare relevante pentru soluționarea contestației, fiind incidente dispozițiile art. 70 alin. (2) C. proc. fisc., nu pot fi reținute ca o justificare în ceea ce privește lipsa culpei procesuale, deoarece autoritatea pârâtă este ținută de respectarea termenelor prevăzute de dispozițiile legale incidente în cauză și nu a făcut dovada faptului că a solicitat informații relevante pentru soluționarea contestației formulate de reclamantă care să justifice depășirea termenului legal.

Întârzierea soluționării contestației reclamantei este cauzată din culpa pârâtei, care nu a prezentat nici o justificare pentru depășirea termenului de 45 de zile, astfel că ne aflăm în ipoteza nesoluționării în termen legal a unei cereri, ipoteză prevăzută de art. 8 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Prin urmare, în raport de situația de fapt expusă, procesul între părți s-a purtat din vina recurentei-pârâte, căreia îi incumba obligația soluționării contestației formulate de reclamantă. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de nici unul din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta A.N.A.F. – D.G.A.M.C. împotriva sentinței civile nr. 1004 din 14 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 octombrie 2014.