ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3743/2014

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

formulată, reclamanta SC R. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F.

– D.G.A.M.C., să se dispună următoarele:

- în principal, anularea

actului administrativ individual nr. 1048989 din 09 martie 2012, emis de A.N.A.F.

– D.G.A.M.C.;

- obligarea pârâtei A.N.A.F.

să restituie suma de 525.434,41 DOLARI S.U.A., reprezentând impozit pe

veniturile L.P.D.L. în România, reținut la sursă, astfel cum a decis M.F.P.R. -

D.L.I.D. prin adresa nr. 417434 din 23 septembrie 2011 (Anexa 1 la prezenta),

precum și suma de 189.071,99 lei, reprezentând majorări de întârziere, dobânzi și

penalități ca urmare a reținerii și virării cu întârziere a impozitului reținut

conform dispozițiilor A.N.A.F.;

- în subsidiar, dacă

se va trece motivat peste capătul I de cerere, obligarea pârâtei A.N.A.F. – D.G.A.M.C.

să soluționeze cererea formulată în cadrul procedurii plângerii prealabile din

data de 03 aprilie 2012, prin care a solicitat revocarea actului administrativ nr.

1048989 din 09 martie 2012 și plata prin restituire a sumei 525.434,41 DOLARI

S.U.A., reprezentând impozit reținut la sursă în mod greșit din veniturile L.P.

și a sumei de 189.071,99 lei, reprezentând majorări de întârziere, dobânzi și

penalități.

Prin sentința civilă nr.

1004 din 14 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a dispus următoarele:

- a admis excepția

inadmisibilității capătului de cerere principal și a respins acest capăt ca

inadmisibil,

- a admis în parte

acțiunea formulată de reclamanta SC R. SRL, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F.

– D.G.A.M.C.,

- a obligat pârâta să

soluționeze cererea reclamantei formulată în cadrul procedurii plângerii prealabile

din data de 03 aprilie  2012,

- a obligat pârâta să

plătească reclamantei suma de 4,3 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că cererea prin

care reclamanta a solicitat ca instanța să dispună compensarea sumelor arătate

este inadmisibilă, în raport de dispozițiile imperative ale art. 116 alin. (6) C.

proc. fisc. și ale pct. 111.1 din Normele metodologice de aplicare a Codului de

procedură fiscală (H.G. nr. 1050/2004), având în vedere că legislația fiscală

incidentă dispune că operațiunea de compensare este una administrativă, pentru

care competent este organul fiscal, neputându-se solicita direct prin cererea

de chemare în judecată ca instanța să dispună compensarea.

Instanța a mai reținut

că cererea de restituire a sumelor este inadmisibilă, în raport de dispozițiile

art. 117 alin. (1) lit. f) C. proc. fisc., text care prevede imperativ că, în

situația în care contribuabilul are dreptul la restituirea unor sume, stabilite

printr-o hotărâre judecătorească sau orice alt titlu, acesta trebuie să se

adreseze organului fiscal pentru efectuarea restituirii.

Pentru toate aceste

considerente, curtea a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere

principal și, ca atare, l-a respins ca inadmisibil.

În ceea ce privește

capătul de cerere subsidiar, instanța a reținut că este fondat, având în vedere

că termenul de 45 de zile prevăzut de art. 70 alin. (2) C. proc. fisc.,

aplicabil soluționării cererii, a expirat.

Astfel, instanța a

admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să soluționeze cererea reclamantei,

formulată în cadrul procedurii plângerii prealabile din data de 03 aprilie 2012,

iar, în baza art. 274 C. proc. civ., a obligat pârâta să plătească reclamantei

suma de 4,3 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâta A.N.A.F. – D.G.A.M.C., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea

recursului declarat se arată că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea

greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Arată recurenta că, în

ceea ce privește capătul de cerere prin care se solicita obligarea instituției pârâte

la soluționarea contestației, în cauză nu se poate reține incidența unui refuz

nejustificat, deoarece soluționarea contestației administrative formulată de

contribuabil poate fi, în conformitate cu dispozițiile art. 70 alin. (2) din O.G.

nr. 92/2003, amânată pentru obținerea unor informații relevante în luarea

deciziei, iar termenul prevăzut de art. 70 alin. (l) este un termen de

recomandare pentru soluționarea cererilor depuse de contribuabili și nu unul de

decădere, în acest sens pronunțându-se și Înalta Curte de Casație și Justiție

prin decizia nr. 182/2008 în dosarul nr. 2704/57/2006.

Recurenta precizează

faptul că, potrivit dispozițiilor art. 70 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003

privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, termenul de soluționare se prelungește cu perioada

cuprinsă între data solicitării și data primirii informațiilor solicitate.

În opinia recurentei,

în cauză nu se poate reține un refuz nejustificat, astfel cum este definit de

prevederile art. 2 alin. (l) lit. i) din Legea nr. 554/2004, aplicarea

dispozițiilor art. 70 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 fiind justificată tocmai

de necesitatea unei analize riguroase a textelor de lege incidente speței și a

tuturor aspectelor de fapt.

Examinând

cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum

și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța

de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art.

304 sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării

hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de

materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică

adecvată.

În cauza dedusă

judecății, reclamanta SC R. SRL a supus controlului instanței de contencios

administrativ, prin capătul 2 al cererii de chemare în judecată, refuzul

nejustificat al pârâtei A.N.A.F. – D.G.A.M.C. de a soluționa cererea

reclamantei formulată în cadrul procedurii plângerii prealabile, prin care a

solicitat revocarea actului administrativ nr. 1048989 din 9 martie 2012 emis de

pârâtă.

Pentru ca o acțiune

în contencios administrativ având ca obiect obligarea unei autorități publice

de a soluționa o cerere adresată acesteia, indiferent de natura acelei cereri,

să fie admisibilă, este necesar să existe un refuz nejustificat de soluționare

a cererii sau o tăcere a autorității, respectiv lipsa oricărui răspuns.

Art. 1 alin. (1) și art.

8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevăd dreptul persoanei care se consideră

vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de către o autoritate

publică prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri să se adreseze

instanței de contencios administrativ, aceasta putând, conform art. 18 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004 să oblige autoritatea publică să emită un act

administrativ prin care să soluționeze respectiva cerere.

Astfel,

potrivit art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, „se poate adresa

instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un

drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul

nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare

a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea

dreptului sau interesului legitim”.

Nesoluționarea în

termenul legal a unei cereri este definită de art. 2 alin. (1) lit. h) din

Legea nr. 554/2004 drept faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30

de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen,

iar refuzul nejustificat de a soluționa o cerere este definit de litera i) a

aceluiași articol ca fiind exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței

de a nu rezolva cererea unei persoane.

Conform art. 70 C.

proc. fisc., cererile depuse de către contribuabil potrivit acestui cod se

soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare

[(alin. (1)], iar în situația în care, pentru soluționarea cererii, sunt

necesare informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen

se prelungește cu perioada cuprinsă între data solicitării și data primirii

informațiilor solicitate [(alin. (2)].

În raport de

prevederile art. 70 alin. (1) C. proc. fisc., potrivit cărora contestația

administrativă formulată de reclamantă trebuia soluționată de pârâtă în termen

de 45 de zile de la înregistrare și, având în vedere că în cazul de față

contestația reclamantei, formulată la data de 3 aprilie 2012, nu a fost

soluționată până la data pronunțării sentinței (14 martie 2013), în mod corect

a admis instanța de fond capătul de cerere privind obligarea pârâtei la

soluționarea acestei plângeri.

Față de pasivitatea autorității

pârâte, reclamanta SC R. SRL a efectuat demersuri în vederea valorificării

drepturilor sale, iar nesoluționarea contestației formulate de aceasta a

generat necesitatea introducerii cererii de chemare în judecată.

Argumentele

recurentei-pârâte, potrivit cărora termenul de 45 de zile este un termen de

recomandare, iar depășirea acestuia a fost cauzată de necesitatea obținerii

unor informații suplimentare relevante pentru soluționarea contestației, fiind

incidente dispozițiile art. 70 alin. (2) C. proc. fisc., nu pot fi reținute ca

o justificare în ceea ce privește lipsa culpei procesuale, deoarece autoritatea

pârâtă este ținută de respectarea termenelor prevăzute de dispozițiile legale

incidente în cauză și nu a făcut dovada faptului că a solicitat informații

relevante pentru soluționarea contestației formulate de reclamantă care să justifice

depășirea termenului legal.

Întârzierea

soluționării contestației reclamantei este cauzată din culpa pârâtei, care nu a

prezentat nici o justificare pentru depășirea termenului de 45 de zile, astfel

că ne aflăm în ipoteza nesoluționării în termen legal a unei cereri, ipoteză

prevăzută de art. 8 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare.

Prin urmare, în

raport de situația de fapt expusă, procesul între părți s-a purtat din vina

recurentei-pârâte, căreia îi incumba obligația soluționării contestației

formulate de reclamantă.

Astfel

fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt

neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este

temeinică și legală.

Pentru

considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este

afectată de nici unul din motivele de casare sau modificare în sensul

dispozițiilor art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., astfel încât, în

temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin.

(3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va

respinge recursul formulat de reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de pârâta A.N.A.F. – D.G.A.M.C. împotriva sentinței civile nr.

1004 din 14 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 10 octombrie 2014.