ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1437/2018
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1437/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
Cadrul procesual
Prin cererea de chemare în judecată adresată Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 26.02.2015, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală -Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, Agenția Națională de Administrare Fiscală -Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, Agenția Națională de Administrare Fiscală- Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili- Direcția Generală Juridică, anularea Deciziei de soluționare nr. 248/26.08.2014 prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației formulate de reclamantă, prin care s-a solicitat anularea Deciziei de impunere nr. x din 31.01.2014 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 31.01.2014; obligarea organului de soluționare a contestației la soluționarea în fond a contestației fiscale în termen de 10 zile de la comunicarea hotărârii, în temeiul art. 18 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, în ceea ce privește anularea Deciziei de impunere și a Raportului de inspecție fiscală; obligarea organului de soluționare la plata de penalități către reclamantă, în cuantum de 1000 RON, pentru fiecare zi de întârziere, în temeiul art. 18 alin. (1) și alin. (5) din Legea nr. 554/2004, în situația neîndeplinirii în termen a obligațiilor stabilite de instanță în urma admiterii capetelor de cerere de mai sus, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
Soluția instanței de fond
Prin sentința civilă nr. 2659 din 20 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă acțiunea reclamantei A. S.R.L., ca neîntemeiată.
Cererea de recurs
Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., fiind invocat, în susținerea căii de atac formulate, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Recurenta-reclamantă a susținut greșita aplicare a prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a din Codul de procedură fiscală, întrucât Decizia atacată a fost emisă cu nerespectarea dispozițiilor arătate.
S-a precizat că din analiza textului de lege invocat rezultă condițiile pe care le-a avut în vedere legiuitorul atunci când a acordat posibilitatea suspendării soluționării contestației administrative de către organul fiscal.
S-a arătat că măsura suspendării soluționării contestației administrativ-fiscale nu poate fi legală, decât atunci când ne regăsim în prezența unei sesizări penale întocmite de către organele care au verificat contribuabilul și în același timp a unei decizii motivate a organului de soluționare, în sensul demonstrării fără putință de tăgadă a interdependenței existente între soluționarea contestației și stabilirea caracterului infracțional al faptelor pentru care a fost întocmită sesizarea penală.
Recurenta susține că instanța de fond în mod greșit a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condițiile necesare pentru a se dispune suspendarea contestației fiscale.
Astfel, s-a susținut că deși organul fiscal are dreptul de a sesiza organele penale în condițiile prevăzute de lege, acest aspect nu poate conduce automat la măsura suspendării soluționării contestației administrative.
Totodată, recurenta susține că sunt nelegale considerentele instanței de fond prin raportare la faptul că organul de soluționare a contestației nu este dependent de soluția organului penal, aaspect confirmat de altfel chiar de către organul fiscal de verificare. De aceea se susține că nu există o interdependență între contestația administrativă și soluția organelor penale în condițiile în care organul fiscal de verificare are toate elementele necesare soluționării acestei contestații administrative. Astfel, verificările suplimentare ce ar putea fi realizate de către organul penal, în mod evident nu au vreo înrâurire asupra soluției ce se poate da în contestația administrativă, care vizează chestiuni fiscale asupra cărora organul fiscal de verificare s-a pronunțat deja.
Recurenta critică teza reținută de instanța de fond cu privire la presupusele probleme fiscale pentru care s-a dispus formularea sesizării penale. Dimpotrivă, pentru fiecare aspect pentru care recurentei i-au fost impuse obligații suplimentare de plată, societatea a pus la dispoziția organului fiscal de verificare toate documentele justificative necesare/solicitate care probează legalitatea operațiunilor.
Astefl, s-a arătat că prin decizia de soluționare ce face obiectul prezentei acțiuni în anulare a fost suspendată contestația recurentei-reclamante împotriva respingerii dreptului de deducere a TVA cu privire la anumite achiziții efectuate de societate, în sumă de 2.460.475 RON și împotriva stabilirii de obligații fiscale accesorii în cuantum de 479.563 RON.
Apărările intimatelor
Atât intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală, cât și intimata Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili au formulat la dosarul de recurs concluzii scise. ANAF a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond ca legală, fiind dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile, iar DGAMC a solicitat să se constate lipsa calității procesuale pasive a acestei instituții, în ceea ce privește capătul de cerere prin care s-a solicitat anularea deciziei nr. 248/26.08.2014, având în vedere faptul că nu este emitentul actului administrativ contestat.
II. Decizia instanței de recurs
Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu hotărârea atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va admite recursul pentru considerentele ce urmează:
Argumentele de fapt și de drept relevante
Criticile formulate de recurenta-reclamantă subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., umrează a fi primite de această instanță, constatând că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a din Codul de procedură fiscală.
Astfel, Înalta Curte reține că prin cererea de chemare în judecată recurenta-reclamantă a supus analizei instanței decizia de suspendare a soluționării contestației formulate de reclamantă împotriva respingerii dreptului de deducere a TVA, cu privire la anumite achiziții efectuate, în sumă de 2.460.475 RON și împotriva stabilirii de obligații fiscale accesorii în cuantum de 479.563 RON.
Suspendarea soluționării contestației administrative a fost fundamentată legal pe dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a din Codul de procedură fiscală.
În conformitate cu prevederile mai sus indicate, organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea contestației atunci când: organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.
Înalta Curte în temeiul rolului activ prevăzut de dispozițiile art. 22 din C. proc. civ. a procedat la întocmirea unei adrese către Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov, pentru a se comunica stadiul soluționării dosarului penal nr. x/2014 aflat la acest organ de cercetare penală.
La dosarul de recurs au fost depuse înscrisuri cu privire la soluția dată în dosarul menționat, acestea fiind atașate la dosar.
Astfel, din conținutul acestora rezultă că prin Ordonanța nr. 157/P/2014 din data de 22.02.2017 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov s-a dispus clasarea cauzei privind plângerea penală formulată de ANAF-Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b, c) și art. 8 din Legea nr. 241/2005.
Împotriva acestei soluții a formulat plângere ANAF, care a fost respinsă ca neîntemeiată, prin Ordonanța nr. 32/II-2/2017 din 03.04.2017 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov.
Fără a mai purcede la analizarea condițiilor prevăzute de textul de lege aplicabil, respectiv a dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a din Codul de procedură fiscală, Înalta Curte reține că în cauza dedusă judecății motivul care a determinat suspendarea soluționării contestației administrative nu mai subzistă, întrucât cercetările penale, în curs la data emterii deciziei atacate, au fost finalizate prin Ordonanța nr. 157/P/2014 din 22.02.2017 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov.
În aceste condiții, organul fiscal este dator să soluționeze contestația administrativă depusă de recurenta-reclamantă cu privire la respingerea dreptului de deducere a TVA și împotriva stabilirii de obligații fiscale accesorii recurentei-reclamante. Nu este de neglijat nici faptul că recurenta-reclamantă a solicitat organului fiscal reluarea procedurii administrative ca urmare a soluționării laturii penale, fiind incidente dispozițiile art. 184 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, iar organul fiscal, prin adresa din 3.10.2017, depusă la dosarul de recurs, a comunicat recurentei că va proceda la reluarea soluționării contestației, în conformitate cu prevederile art. 277 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, lucru care nu s-a întâmplat până la acest moment.
Cât privește capătul de cerere având ca obiect obligarea autorității fiscale la plata unor penalități în situația nerespectării obligației de soluționare a contestației administrative, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că acesta nu este întemeiat.
Aceasta întrucât în contextul particular al speței nu se impune stabilirea în sarcina intimatei-pârâte a unui mijloc de constrângere suplimentar, dat fiind și că în cazul neexecutării obligației, recurenta-reclamantă are la dispoziție procedura prevăzută de art. 24 alin. (2) și urm. din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Totodată, având în vedere cererea de cheltuieli de judecată solicitate de recurentă, constând în onorariu avocațial în sumă totală de 7.863,56 RON, văzând soluția dată, va admite în parte cheltuielile de judecată solicitate, în temeiul art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., obligând intimata la plata sumei de 5.000 RON, prin raportare la complexitatea cauzei și munca efectiv desfășurată de avocat în stadiul procesual al recursului.
Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 394 coroborate cu art. 494 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa sentința atacată și, rejudecând, va admite în parte acțiunea reclamantei, va anula decizia atacată și va obliga pârâta să soluționeze pe fond contestația administrativă formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere.
Instanța va respinge cererea de acordare a penalităților și va acorda cheltuieli de judecată reduse conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2659 din 20 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința atacată și, rejudecând:
Admite în parte acțiunea.
Anulează Decizia nr. 248/26.08.2014 emisă de ANAF-DGSC.
Obligă ANAF-DGSC să soluționeze pe fond contestația administrativă formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. F/MC 873 din 31.01.2014 emisă de ANAF-DGAMC, în termen de 30 de zile de la data pronunțării prezentei decizii.
Respinge cererea de acordare a penalităților.
Obligă intimata ANAF-DGSC la plata sumei de 5000 RON către recurenta A. S.R.L., reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, reduse conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 martie 2018.