ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1602/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/31.08.2015 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/31.08.2015 cu privire la dobânzi/majorări de întârziere și penalități de întârziere în sumă totală de 5.795.135 RON, până la pronunțarea instanței de fond și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 2690 din 20.10.2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/31.08.2015 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/31.08.2015, cu privire la dobânzi/penalități de întârziere în sumă totală de 5.795.135 RON până la pronunțarea instanței de fond.

Împotriva sentinței nr. 2690 din 20.10.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice-Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

În motivarea recursului se arată că hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.)

Instanța de fond a admis acțiunea formulată de intimata-reclamantă motivat de faptul că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Recurentul critică sentința pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, pentru suspendarea actului administrativ, condiții care trebuie îndeplinite cumulativ.

În ceea ce privește existența unui caz bine justificat, arată că intimata-reclamanta, nu a făcut dovada că această condiție este îndeplinită.

În opinia recurentului, intimata-reclamanta nu a probat, ci numai a susținut nelegalitatea vădită a actului administrativ a cărui suspendare o solicită, nereușind să răstoarne prezumția de legalitate de care se bucură actele administrative.

Câtă vreme în legătură cu legalitatea actului administrativ a cărui suspendare s-a dispus nu s-a pronunțat încă nici o instanță de judecată, acesta este legal, beneficiind de prezumția de legalitate și veridicitate.

Astfel, obligațiile fiscale stabilite în sarcina intimatei-reclamante prin actul administrativ atacat, reprezintă creanțe certe, lichide și exigibile, putând fi executate de organele fiscale.

De asemenea, Decizia de impunere nr. x/31.08.2015 emisă de ANAF-DGAMC a cărei suspendare s-a dispus, este temeinică și legală, fiind întocmită în conformitate cu dispozițiile art. 88 lit. c) și ale art. 119 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Recurentul consideră că, în cauză, nu poate fi vorba despre o pagubă iminentă, afirmațiile reclamantei referitoare la răsfrângerea efectelor executării actului administrativ asupra activității sale nu pot fi primite, având în vedere în principal, cifra de afaceri a intimatei - reclamante (284.340.438 RON) și în secundar, faptul că suntem în prezența unor obligații față de bugetul de stat, obligații care pot fi menținute de instanță la momentul judecării legalității actului administrativ.

În susținerea recursului este invocată jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Constituționale.

Intimata S.C. A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea de ședință din data de 08.02.2018, recursul a fost admis în principiu.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a constatat că, în cauză, motivul de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu este întemeiat, și că instanța de fond a făcut, prin sentința pronunțată, prin raportare la circumstanțele de fapt ale litigiului, o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Decizia de impunere nr. x/31.08.2015 emisă în baza Raportului de inspecție fiscala nr. x/31.08.2015 au fost stabilite în sarcina reclamantei obligații fiscale în sumă de 5.604.825 RON reprezentând TVA, pentru perioada 01.10.2008-30.11.2012; 4.209.133 RON, reprezentând dobânzi/majorări de întârziere, pentru perioada 25.11.2008-30.11.2015 și penalități de întârziere in suma totala de 5.795.135 RON, pentru perioada 01.07.2010-30.07.2015.

Împotriva actului administrativ, intimata a formulat contestație administrativă înregistrată la ANAF sub nr. x/2015, în temeiul prevederilor art. 205 din Codul de procedură fiscală și art. 7 din Legea nr. 554/2004, invocând mai multe motive de nelegalitate, la care s-a făcut trimitere în cererea de suspendare de față.

Înalta Curte are în vedere prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, potrivit cărora:

"în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond".

Suspendarea actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există, iar suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

La modul concret, conform legislației naționale, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă.

Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate și oportunitate ale actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în anulare.

Pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a analiza, pe fond conținutul actului administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței dreptului.

Înalta Curte apreciază că, în cauză, prin actele depuse, intimata-reclamantă a prezentat suficiente elemente care să conducă la existența unor îndoieli serioase în ceea ce privește legalitatea actului administrativ contestat.

Intimata-reclamantă a invocat, atât în contestația administrativă, cât și în fața instanței de judecată, aspecte de nelegalitate, ce țin de nerespectarea procedurii de inspecție fiscală, invocând lipsa avizului de inspecție fiscală, obligatoriu în cazul soluționării prin decizie a deconturilor de TVA cu opțiunea de rambursare cu control ulterior, nerespectarea principiului aplicării neretroactive a legislației fiscale române, incompatibilitatea unei asemenea situații cu principiul securității juridice, nerespectarea legislației privind dreptul organului fiscal de a stabili și determina obligații fiscale datorate în termenul de prescripție al acestui drept, respectiv nemotivarea constatărilor de către organul de inspecție fiscală, conform prevederilor art. 43 alin. (2) lit. e) și f) din Codul de procedură fiscală.

Intimata-reclamantă a invocat și aspecte de netemeinicie a deciziei de impunere, în ceea ce privește neacordarea dreptului de deducere a cheltuielilor cu materiile prime și utilitățile consumate în procesul de producție, conform normelor proprii aprobate de conducerea executivă, pentru suma de 24.630.710 RON și TVA suplimentar de plată în sumă de 1.849.099 RON, calculate asupra așa-zisei depășiri a normelor proprii de consum aprobate, sumă pentru care au fost calculate accesorii, în sumă de 2.557.389 RON, fără a prezenta în constatările transmise care au fost indiciile obiective identificate ce au stat la baza ignorării normelor proprii de consum fundamentate și aprobate de conducerea societății.

De asemenea, s-a invocat calificarea eronată a unor prestări de servicii, și nerecunoașterea nelegală a cheltuielilor aferente ca fiind deductibile, în ceea ce privește facturile emise în perioada noiembrie 2011 - decembrie 2012 de societatea B., respectiv a serviciilor de audit financiar pentru situațiile financiare ajustate la politicile contabile ale grupului, reținând eronat situația de fapt și că nu au fost în scopul veniturilor impozabile și nu au adus beneficii economice societății verificate.

Deci, există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond, a conținutului și legalității actului administrativ contestat.

De asemenea, instanța de control judiciar consideră că și cerința pagubei iminente ce s-ar produce reclamantei în cazul executării imediate este îndeplinită în cauză.

Conform art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Așadar, paguba iminentă presupune o anumită urgență pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.

Se poate aprecia că există urgență atunci când executarea actului administrativ aduce o atingere gravă și imediată unui interes public, situației reclamantului sau intereselor pe care acesta înțelege să le apere.

Soluția suspendării actului administrativ până la pronunțarea instanței se circumscrie noțiunii de protecție provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicțională, fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor autorităților administrative prin care se impun particularilor o serie de obligații.

Suspendarea pronunțată de instanță nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea justiției pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor jurisdicționale.

În acest sens, susținerile societății potrivit cărora prejudiciul material viitor și previzibil pe care l-ar suporta prin executarea sumelor, îl constituie imposibilitatea de funcționare a societății, imposibilitatea onorării obligațiilor curente de plată considerabile conform situațiilor financiare anexate, reprezentate de cheltuieli de personal, cheltuieli de aprovizionare cu materii prime și prestări servicii ale altor furnizori, având în vedere cuantumul foarte ridicat al sumei, respectiv 5.795.135 RON, îndeplinesc cealaltă condiție, respectiv paguba iminentă .

Înalta constată că intimata-reclamantă a achitat debitul principal, iar suportarea și a accesoriilor la acesta reprezintă într-adevăr un efort financiar care, în condițiile în care s-ar constata că stabilirea obligației fiscale principale de către organele fiscale este eronată, ar determina producerea unui prejudiciu material viitor și previzibil greu de reparat, fapt care poate duce chiar la întreruperea temporara a activității.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinței nr. 2690 din 20 octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 aprilie 2018.