ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 603/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili: anularea înștiințării privind respingerea cererii de acordare dobânzi nr. x/29.07.2015 emisă de pârâtă; anularea adresei nr. x/25.09.2015 emisă de pârâtă; obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 7.641.982 RON reprezentând dobânzi de întârziere; obligarea pârâtei la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2884 din 05 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în sensul că a fost anulată Înștiințarea privind respingerea cererii de acordare dobânzi nr. x/29.07.2015 emisă de pârâtă; a fost anulată adresa nr. x/25.09.2015 emisă de pârâtă și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 7.641.982 RON, reprezentând dobânzi de întârziere. De asemenea, instanța a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 350 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa de timbru.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a declarat recurs Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, fiind invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În prealabil, recurenta a arătat că până la data de 31.12.2015 DGAMC s-a aflat în subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, iar începând cu data de 01.01.2016 a dobândit personalitate juridică distinctă și implicit calitate procesuală pasivă proprie.

A prezentat situația de fapt a cauzei și a criticat hotărârea instanței de fond arătând că în mod greșit s-a reținut că organul fiscal nu justifică prelungirea termenelor pentru soluționarea deconturilor. S-a susținut că soluționarea deconturilor de TVA s-a efectuat într-un termen rezonabil, motiv pentru care organul fiscal nu datorează dobânzi pentru sumele rambursate.

Recurenta a arătat că încadrarea reclamantei în categoria contribuabililor cu risc fiscal mare a presupus soluționarea decontului de TVA cu realizarea unui control anticipat și în raport de rezultatele inspecției efectuate constatarea faptului dacă societatea are dreptul la rambursare TVA și cuantumul acesteia. S-a arătat că au fost necesare informații suplimentare privind diferențele în VIES pe trimestrele II-IV 2007 adresate Serviciului Administrarea Veniturilor Statului Persoane Juridice.

Pentru aceste motive s-a susținut că nu poate fi reținut că termenul de 45 de zile a fost depășit din culpa exclusivă a instituției pârâte . De asemenea, s-a arătat că în mod eronat instanța de fond a considerat că informațiile suplimentare solicitate de către organele fiscale nu au fost relevante pentru soluționarea cererii.

S-a invocat nerespectarea de către instanță a prevederilor art. 2 lit. g din Ordinul ANAF nr. 708/2006 privind condițiile și modalitățile de suspendare a inspecției fiscale, în conformitate cu care inspecția fiscală poate fi suspendată când este îndeplinită condiția necesității solicitării unor informații suplimentare din alte state membre ale Uniunii Europene cu privire la operațiunile intracomunitare ale contribuabilului verificat, și pentru acest motiv termenul de soluționare a deconturilor de TVA se prelungește cu perioada cuprinsă între data solicitării informațiilor suplimentare și data primirii informațiilor respective.

Recurenta arată că reclamanta a depus cererea de acordare a dobânzilor aferente rambursărilor de TVA cu depășirea termenului legal pentru anii 2007-2008, fiind înregistrată la sediul recurentei-pârâte sub nr. x/27.12.2012, cerere respinsă prin adresa nr. x/27.08.2014. Ulterior, intimata-reclamantă a solicitat, prin adresa nr. 53278/16.06.2015, emiterea unui act administrativ cu privire la respingerea cererii de acordare a dobânzilor aferente rambursărilor de TVA. Cu privire la această solicitare, recurenta a comunicat răspunsul prin adresa nr. x/16.06.2015, fiind respectate prevederile Cap. 2 pct. 6 alin. (2) din Ordinul nr. 1899/2004 pentru aprobarea procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal.

Recurenta arată că intimata-reclamantă a formulat contestație împotriva înștiințării arătate de respingere a cererii, iar acest act nu se regăsește printre actele administrativ fiscale reglementate expres și limitativ de dispozițiile art. 110 alin. (3) și art. 88 din O.G. nr. 92/2003. Ca urmare, se susține că dreptul de rambursare a TVA nu poate fi efectuat decât după emiterea și comunicarea unei decizii de rambursare, decizie despre care intimata-reclamantă a luat cunoștință odată cu terminarea inspecției fiscale. Astfel, se arată că urmare a inspecției fiscale au fost întocmite decizii de impunere privind obligațiile suplimentare de plată și decizii privind nemodificarea bazei de impunere.

De asemenea, recurenta a criticat obligarea instituției pârâte la plata cheltuielilor de judecată, arătând că organul fiscal a aplicat corect legislația fiscală, astfel încât nu sunt întemeiate pretențiile intimatei-reclamante.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, intimata-reclamantă a solicitat să se constate caracterul nefondat al recursului, să fie menținută soluția instanței de fond și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

S-a arătat că recurenta nu critică modul în care instanța de fond a aplicat prevederile Ordinului nr. 1857/2007 raportate la art. 70 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, ci procedează la reluarea argumentelor expuse în fața instanței de fond, pentru a susține că termenul de 45 de zile pentru soluționarea deconturilor de TVA nu ar fi fost depășit din culpa exclusivă a pârâtei. S-a susținut că argumentele prezentate de recurentă antamează exclusiv chestiuni de netemeinicie, strict în legătură cu o anumită stare de fapt, respectiv dacă prelungirea termenului de 45 de zile a fost sau nu justificată.

II. Procedura de soluționare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 2 noiembrie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 ianuarie 2018 completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu hotărârea atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează:

Principalul argument prezentat de recurentă în susținerea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. îl reprezintă acela că soluționarea deconturilor de TVA s-a realizat în termen rezonabil, nefiind culpa autorității cu privire la soluționarea cu întârziere a cererii depuse de intimată, întrucât a fost necesar un control. De asemenea, se arată că instanța de fond a nesocotit dispozițiile care se referă la suspendarea controlului.

Or, dispozițiile legale ale art. 70 alin. (1) din Codul de procedură fiscală prevăd expres faptul că termenul de soluționare a cererilor este de 45 de zile, termen care este aplicabil deopotrivă rambursărilor cu control ulterior, cât și rambursărilor cu control anticipat, conform metodologiei aprobate prin Ordinul nr. 1857/2007. Altfel spus, în conformitate cu normele în vigoare aplicabile la momentul depunerii deconturilor de TVA menționate în dosar, efectuarea controlului anticipat nu prelungește automat termenul de soluționare a cererilor de rambursare cu durata efectuării controlului.

Termenul prevăzut de lege nu este un termen de recomandare, ci este termenul înăuntrul căruia autoritatea fiscală are obligația de a soluționa cererea depusă de contribuabil, indiferent de constatările necesare și suplimentare dispuse de organul de control.

Așa cum prevăd dispozițiile art. 117 și 124 Codul de procedură fiscală, pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut de lege.

Înalta Curte a statuat în practica sa constantă cu privire la problema acordării dobânzilor că, în raport cu aceste dispozițiile legale și cu jurisprudența CJUE în materie, "motivul pentru care rambursarea excedentului de TVA a intervenit cu întârziere este lipsit de importanță, neexistând vreo diferență pertinentă între o rambursare târzie intervenită din cauza unei soluționări administrative cu depășirea termenelor prevăzute și cea intervenită din cauza unor acte administrative care au exclus în mod nelegal rambursarea și care au fost anulate ulterior printr-o decizie judecătorească".

În speță, cererea de rambursare de TVA a fost soluționată de organul fiscal cu depășirea termenului de 45 de zile prevăzut de legislația națională, astfel că organul fiscal datorează dobânzi de întârziere.

În deplin acord cu instanța de primă jurisdicție, Înalta Curte reține cele statuate de CJUE în cauza C-107/101, în lumina principiului neutralității fiscale, articolul 183 din Directiva 2006/112, care trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale potrivit căreia termenul normal de rambursare a excedentului de taxă pe valoarea adăugată, la expirarea căruia sunt datorate dobânzi de întârziere aferente sumei care trebuie restituită, este prelungit în cazul inițierii unui control fiscal, această prelungire având drept consecință faptul că dobânzile sunt datorate doar de la data finalizării controlului.

Recurenta susține că soluționarea deconturilor ar fi fost suspendată prin adresele nr. x/13.12.2007 și nr. x/19.02.2008 în vederea primirii unor informații de la Serviciul Administrarea Veniturilor Statului Persoane Juridice.

Înalta Curte reține interpretarea corectă de către instanța de fond a prevederilor Cap. I, punctul 4 alin. (3) din Ordinul nr. 1899/2004 în conformitate cu care "termenul de 45 de zile prevăzut pentru soluționarea cererilor de restituire se prelungește cu perioada cuprinsă între data la care s-a comunicat contribuabilului solicitarea de informații suplimentare relevante soluționării acesteia și data înregistrării primirii acestor informații la organul fiscal competent". Astfel, cum rezultă în mod explicit din prevederile Ordinului nr. 1899/2004, această solicitare de informații pentru care se poate prelungi perioada de soluționare a cererii contribuabilului vizează solicitarea adresată contribuabilului și nu unui alt organ administrativ, nefiind culpa contribuabilului pentru necomunicarea informațiilor la nivel intern și deci fără efect suspensiv în curgerea termenului de soluționare a cererilor depuse de contribuabil.

De asemenea, nici critica vizând depunerea de către reclamantă a cererii de acordare de dobânzi aferente rambursărilor de TVA cu depășirea termenului legal pentru anii 2007 și 2008, înregistrată la Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili sub nr. x/27.12.2013, nu poate fi primită de Înalta Curte, care constată că cererea reclamantei a urmat procedurii urmate vizând cererea de acordare a rambursărilor de TVA, cerere respinsă de către autoritatea fiscală.

Cererea de acordre a dobânzilor datorate ca urmare a soluționării cu întârziere a cererilor sale de rambursare este depusă înăuntrul termenului de prescripție, motiv pentru care și această susținere va fi respinsă de Înalta Curte.

Critica adusă de recurentă faptului că înștiințarea emisă de autoritatea fiscală nu reprezintă un act administrativ fiscal, așa cum este definit de dispozițiile legale, nu poate fi primită de instanța de control judiciar, care reține că actul atacat întrunește condițiile prevăzute de lege pentru încadrarea acestuia în categoria unui act administrativ, act ce poate fi supus controlului instanței de contencios administrativ.

Văzând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimată, precum și soluția dată cererii de recurs, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va acorda cheltuieli de judecată, însă cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.. Astfel, instanța de recurs va reduce acordarea cheltuielilor reprezentând onorariu avocațial, având în vedere disproporția evidentă între cuantumul acestuia și activitatea efectiv realizată de avocat în cadrul acestui dosar în stadiul procesual al recursului, precum și având în vedere faptul că recursul a fost soluționat la primul termen de judecată acordat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinței civile nr. 2884 din 05 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta la plata sumei de 5000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata A. S.A., reduse conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 februarie 2018.