ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2044/2019

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal la data de 25.01.2016 sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală obligarea acesteia la plata sumei de 3.699.309 RON reprezentând dobândă legală datorată de pârâtă pentru plata cu întârziere a debitului de 9.134.096 RON (perioada 24.09.2010 - 3.07.2013, în total 1011 zile de întârziere).

Prin Sentința civilă nr. 1679 din 20 mai 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală, și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, astfel cum a fost precizată.

Au fost obligate pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 3.507.492,86 RON, reprezentând dobânda fiscală aferentă sumei de 9.134.096 RON (debit principal achitat cu întârziere), dobândă calculată de la data expirării termenului de 45 zile raportat la cererea de restituire nr. x din 24.09.2010 și până la data de 25.06.2013 (data restituirii efective a debitului principal).

Împotriva sentinței civile atacate au formulat recurs pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală, și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ambele recurente criticând hotărârea atacată pentru netemeinicie și nelegalitate, invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta Agenția Națională de Administrare Fiscală a criticat hotărârea instanței de fond în privința respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a ANAF, reiterând excepția în prezenta cale de atac, având în vedere că în cauza prezentă nu este atacat niciun act administrativ emis de această instituție.

A susținut recurenta că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a), art. 2 alin. (1) lit. c) art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 554/2004, părțile unui litigiu de contencios administrativ sunt persoana vătămată și autoritatea publică emitentă a actului administrativ vătămător, pârâta neavând calitate procesuală în cauză, nefiind emitenta actului contestat. Prin urmare, ANAF nu are competența de soluționare a cererii intimatei prin care aceasta a solicitat restituirea sau compensarea sumei de 9.134.096 RON.

A mai susținut recurenta că cererea reclamantei a fost depusă la DGAMC sub nr. x din 24.09.2010, instituție care a și restituit debitul de 9.134.096 RON, instituție care potrivit art. 131 alin. (1), (2), (3) din H.G. nr. 520/2013 privind organizarea și funcționarea A.N.A.F., modificată prin H.G. nr. 816/2015, de la data de 1.01.2016, este instituție cu personalitate juridică.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat și casarea sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii reclamantei, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Recurenta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a susținut că în mod greșit instanța de fond a reținut că instanța de contencios administrativ are plenitudinea de competență de a stabili, în baza probelor administrate, atât dreptul la dobânzi cât și cuantumul lor.

A criticat modul de calcul al instanței asupra cuantumului dobânzilor susținând că instanța nu a avut în vedere efectuarea unei expertize, acest mod de calcul fiind stabilit în mod unilateral de către reclamată nefiind opozabilă DGAMC.

A mai reținut recurenta că potrivit cap. 2 pct. 3 din Anexa nr. 1 la OMF nr. 1899/2004 și art. 117 alin. (1) și (9) din O.G. nr. 92/2003, dobânda se calculează de organul fiscal competent, în speță DGAMC, astfel că momentul de început al cursului dobânzii și zilele de întârziere poate fi stabilit de către instanța de judecată dar în ceea ce privește cuantumul exact, acesta urmează a fi determinat de organul fiscal.

A mai criticat hotărârea instanței de fond întrucât s-a reținut greșit că:

"în perioada cuprinsa intre data depunerii cererii de compensare/restituire și data soluționării acesteia, respectiv 24.09.2010 - 25.06.2013, reclamanta a depus lunar deconturi de TVA cu opțiune de rambursare, solicitând compensarea obligațiilor fiscale declarate în luna cu TVA solicitat la rambursare și aprobat prin decizii de rambursare, nu duce la justificarea întârzierii în soluționarea cererii de restituire, mai ales că obligația de restituire era cunoscută pârâtei".

A mai susținut că reclamanta prin adresa nr. x din 24.09.2010 nu a specificat în mod clar dacă dorește restituirea sumei de 9.134.096 RON, solicitând restituirea sau compensarea cu obligații ulterioare. Prin urmare, organul fiscal a procedat la debitarea prin suprasolvire în contul TVA a sumei de 8.726.724 RON la data de 11.06.2007 și la debitarea prin suprasolvire în contul de dobânzi și penalități TVA a sumei de 407.372 RON la data de 12.06.2007, conform fișei de plătitori.

Instanța de fond nu a avut în vedere că, în perioada 24.09.2010 - 25.06.2013, reclamanta a solicitat compensarea obligațiilor fiscale declarate în luna cu TVA solicitat la rambursare și aprobat prin decizii de rambursare, astfel că obligațiile pretinse a fi datorate au făcut obiectul compensării din sumele reprezentând TVA solicitată la rambursare.

A mai susținut că reclamanta nu are dreptul la dobânzi, întrucât prevederile O.U.G. nr. 8/2014 au intrat în vigoare după data de 28.02.2014, iar decizia de impunere nr. x din 16.05.2007 a fost emisă anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, decizie de impunere care a fost desființată definitiv și irevocabil prin Decizia nr. 1212 din 3.03.2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin urmare, art. III pct. 15 din O.U.G. nr. 8/2014 nu poate retroactiva și implicit nu este aplicabil, instanța de fond omițând dispozițiile art. XXVII alin. (2) din O.U.G. nr. 8/2014, potrivit cărora "dispozițiile art. III pct. 15 din O.U.G. nr. 8/2014 se aplică pentru actele administrative fiscale emise și anulate după data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență".

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate și menținerea hotărârii atacate ca temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând criticile invocate în cererile de recurs, Înalta Curte constată că ambele recursuri nu sunt fondate și se vor respinge pentru următoarele argumente:

Prin Decizia nr. 1212 din 3.03.2010 a Înaltei Curte de Casație și Justiție, a fost admisă în mod irevocabil acțiunea A. S.A. Argeș și s-a dispus anularea Deciziei nr. 212 din 25 iulie 2007 emisă de Agenția Națională de administrare Fiscală, precum și anularea raportului de inspecție fiscală nr. x din 16 mai 2007 și a decizie de impunere nr. x din 16 mai 2007 și a obligat pârâta la restituirea sumei de 9.134.096 RON achitată la bugetul de stat.

Prin adresa înregistrată la DGAMC sub nr. x din 24.09.2010, reclamanta a solicitat restituirea sau compensarea cu alte obligații ulterioare a sumei de 9.134.096 RON.

În data de 25.06.2013, Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a procedat la întocmirea Notei de restituire nr. x din 25.06.2013, prin care s-a dispus restituirea sumei de 8.726.724 RON reprezentând TVA și a sumei de 407.372 RON reprezentând dobânzi și penalități TVA, operațiunile aprobate prin Nota de restituire nr. x din 25.06.2013 fiind înregistrate în data de 2.07.2013.

Prin acțiunea de față formulată în fața instanței de fond, reclamanta a solicitat acordarea dobânzii fiscale aferente sumei de restituit pentru perioada 9.11.2010 - 25.06.2013.

Reclamanta a formulat către pârâta cerere de acordare a dobânzilor în cauză, înregistrată la pârâtă sub nr. x din 8.06.2015, cerere la care pârâta nu a dat niciun răspuns.

A. Cu privire la recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală, Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele argumente:

Obiectul prezentei cauze îl formează acordarea dobânzilor aferente sumei de 9.134.096 RON TVA, plătită cu întârziere către reclamantă.

Nu poate fi primită critica recurentei potrivit căreia cererea reclamantei a fost depusă la DGAMC sub nr. x din 24.09.2010, instituție care a și restituit debitul de 9.134.096 RON și care, potrivit art. 131 alin. (1), (2), (3) din H.G. nr. 520/2013 privind organizarea și funcționarea ANAF, modificată prin H.G. nr. 816/2015, de la data de 1.01.2016, este instituție cu personalitate juridică.

În litigiul principal care a format obiectul dosarului nr. x/2007, în care s-a pronunțat decizia nr. 1212 din 3.03.2010 a Înaltei Curte de Casație și Justiție, obligația de plată către reclamanta S.C. A. S.A. Argeș a sumei de 9.134.096 RON a fost reținută în sarcina singurei pârâte, Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Împrejurarea că DGAMC este instituție cu personalitate juridică de la data de 1.01.2016, prin intrarea în vigoare a H.G. nr. 520/2013 privind organizarea și funcționarea ANAF, modificată prin H.G. nr. 816/2015, nu conduce la împrejurarea că ANAF nu are calitate procesuală pasivă în litigiul cu reclamanta S.C. A. S.A. Argeș, în cadrul căruia se pune problema plății dobânzilor aferente TVA plătită cu întârziere ca urmare a actului administrativ emis de aceasta.

Astfel, Înalta Curte constată că în mod corect, prin încheierea din 15.04.2016, instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a ANAF.

B. Cu privire la recursul declarat de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele argumente:

Cu privire la susținerea pârâtei, legată de faptul că "prin cererea înregistrată la Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili sub nr. x din 24.09.2010, reclamanta nu specifică în mod clar dacă dorește restituirea sumei de 9.136,906 RON, solicitând restituirea sau compensarea cu obligații ulterioare", Înalta Curte reține, în acord cu apărările intimatei-reclamante și cu argumentele instanței de fond, că, potrivit art. 116 și 117 din C. proc. civ. fisc. și Ordinului nr. 1899/2004, compensarea are totdeauna întâietate față de restituire, ca mod de stingere a obligațiilor existente între contribuabili și organul fiscal, iar restituirea se poate dispune doar dacă nu există obligații care sa poată fi, în prealabil, compensate.

Împrejurarea că reclamanta nu ar fi specificat compensarea ori restituirea sumei nu împiedica pârâta să procedeze la soluționarea cererii reclamantei, conform Codului de procedură fiscală, care prevede mai întâi compensarea și abia apoi restituirea, potrivit celor menționate.

Înalta Curte nu poate primi nici critica recurentei potrivit căreia instanța poate stabili doar momentul de început al cursului dobânzii și zilele de întârziere, însă nu și cuantumul exact al dobânzii datorate, deoarece "doar organul fiscal competent poate calcula dobânzile în mod legal și corect".

În materia contenciosului administrativ-fiscal, instanța are competența de a aprecia cu privire la dreptul pretins în raport cu obiectul acțiunii, iar în exercitarea competenței sale, în baza probelor administrate, dispune măsurile care duc la recunoașterea/restabilirea dreptului încălcat, inclusiv stabilirea dreptului la dobânzi și cuantumul acestora.

Nu este întemeiată nici critica recurentei potrivit căreia la modul de calcul asupra cuantumului dobânzilor instanța nu a avut în vedere efectuarea unei expertize, acest mod de calcul fiind stabilit în mod unilateral de către reclamată, nefiind opozabilă DGAMC.

La termenul din 20.05.2016, instanța de fond a luat act de precizarea reclamantei, în sensul art. 204 alin. (2) din Noul C. proc. civ., cu privire la cuantumul pretențiilor în suma de 3.507.492,86 RON și s-a pronunțat și cu privire la utilitatea probei cu expertiză contabilă ce a fost prorogată de la termenul anterior, instanța constatând că, atâta vreme cât modul de calcul al pretențiilor solicitate de către reclamantă poate fi realizat sau contestat și în faza executării silite, în cazul unei admiteri a acțiunii, administrarea acestei probe nu este necesară pentru soluționarea prezentei cauze, prin urmare fiind respinsă proba ca nefiind utilă soluționării cauzei.

Instanța a avut în vedere modul de calcul detaliat al pretențiilor prezentat de reclamantă, potrivit Ordinului nr. 1899/2004: suma de 9.134.096 RON aprobată a fi restituită; momentul de la care se calculează dobânda, ziua imediat următoare expirării termenului de 45 de zile calculat de la data depunerii cererii de restituire nr. x din 24.09.2010, în concret, 9.11.2010; momentul până la care se calculează dobânda, ziua înregistrării, inclusiv, a operațiunii de restituire în conturile bugetare corespunzătoare, în concret 25.06.2013; 960 de zile de întârziere; nivelul dobânzii, 0,04% pentru fiecare zi de întârziere, în temeiul O.U.G. nr. 88/2010, așa cum a fost aprobată cu modificări prin Legea nr. 126/2011 și Legea nr. 46/2011 de aprobare a O.U.G. nr. 39/2010; calculul efectiv - 9.134.096 RON x 960 de zile x 0,04% = 3.507.492,86 RON.

De asemenea, nu poate fi primită nici critica potrivit căreia instanța de fond nu a avut în vedere că, în perioada 24.09.2010 - 25.06.2013, reclamanta a solicitat compensarea obligațiilor fiscale declarate în luna cu TVA solicitat la rambursare și aprobat prin decizii de rambursare, astfel că obligațiile pretinse a fi datorate au făcut obiectul compensării din sumele reprezentând TVA solicitată la rambursare.

Deși s-au efectuat compensări lunare între obligațiile reciproce ale părților, suma de 9.136.906 RON nu a putut face obiectul compensărilor, deoarece TVA pe care reclamanta o avea de recuperat de la stat a fost în fiecare lună mai mare decât toate obligațiile datorate de reclamantă bugetului de stat.

Prin Adresa înregistrată la DGAMC sub nr. x din 24.09.2010, reclamanta a solicitat restituirea sau compensarea cu alte obligații ulterioare a sumei de 9.134.096 RON, ca urmare a anulării actelor administrative fiscale prin care s-a stabilit suma de 9.134.096 RON reprezentând TVA suplimentar și majorări de întârziere. Reclamanta a solicitat acordarea dobânzii fiscale aferente sumei de restituit pentru perioada de la 9.11.2010, ziua imediat următoare expirării termenului de 45 de zile calculat de la data depunerii cererii de restituire nr. x din 24.09.2010, până la 25.06.2013.

Nu este întemeiată nici critica recurentei potrivit căreia reclamanta nu are dreptul la dobânzi, întrucât prevederile O.U.G. nr. 8/2014 au intrat în vigoare după data de 28.02.2014, iar decizia de impunere nr. x din 16.05.2007 a fost emisă anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, decizie de impunere care a fost desființată definitiv și irevocabil prin decizia nr. 1212 din 3.03.2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit art. 124 alin. (11) - forma în vigoare la data de 29.02.2014, introdus prin O.U.G. nr. 8/2014 "În cazul creanțelor contribuabilului rezultate din anularea unui act administrativ fiscal prin care au fost stabilite obligații fiscale de plată și care au fost stinse anterior anulării, contribuabilul este îndreptățit la dobândă începând cu ziua în care a operat stingerea creanței fiscale individualizate în actul administrativ anulat și până în ziua restituirii sau compensării creanței contribuabilului rezultate în urma anulării actului administrativ fiscal. Această prevedere nu se aplică în situația în care contribuabilul a solicitat acordarea de despăgubiri, în condițiile art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și în situația prevăzută la art. 83 alin. (41).", iar dispozițiile art. XXVII alin. (2) din O.U.G. nr. 8/2014 au prevăzut că "se aplică pentru actele administrative fiscale emise și anulate după data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență",

Instanța de fond a reținut în mod corect temeiul de drept. Reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 124 din vechiul Codul de procedură fiscală în vigoare la data de 24.09.2010 (data depunerii cererii de restituire) și ale Ordinului nr. 1899/2004, iar nu dispozițiile art. 124 cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 8/2014. Reclamanta a solicitat acordarea dobânzilor de la data expirării termenului de soluționare de către pârâtă a cererii sale de restituire, respectiv de la data de 9.11.2010.

Potrivit art. 124 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, în forma în vigoare la data de 24.09.2010 "pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut de art. 117 alin. (2) sau la art. 70, după caz. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor.", iar conform art. 70 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, "(1) Cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare."

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru toate aceste considerente în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva Sentinței civile nr. 1679 din 20 mai 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII- de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 aprilie 2019.

GGC - MM