ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3677/2019

Ședința publică din data de 27 iunie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 23.11.2015 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 64/26.08.2015 emise de D.G.A.M.C., prin care s-a respins contestația nr. x/16.09.2013; anularea Deciziei nr. x/09.08.2013, de respingere a cererii de acordare dobânzi nr. x/17.04.2013; recunoașterea dreptului de a beneficia de dobânzi de întârziere în cuantum total de 3.233.360,26 RON, aferente restituirii cu o întârziere de 1.711 zile a sumei de 2.749.456 RON; obligarea DGAMC la achitarea efectiva către reclamantă a sumei de 3.233.360,26 RON, cu titlu de dobânzi de întârziere.

Prin sentința civilă nr. 1927 din 07 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili; s-a anulat Decizia nr. 64/26.08.2015 și Decizia nr. x/09.08.2013, emise de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.229.236,07 RON reprezentând dobânda fiscală pentru restituirea cu întârziere a sumei de 2.749.456 RON, precum și la plata către reclamantă a sumei de 3000 RON, cheltuieli de judecată constând în onorariu de expert.

Împotriva sentinței civile nr. 1927 din 07 iunie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și respingerea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului arată că hotărârea recurată nu este motivată, conform dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., respectiv în ceea ce privește soluția de anulare a Deciziei nr. 64/26.08.2015 prin care a fost respinsă ca neîntemeiată contestația reclamantei împotriva adresei nr. x/2013 de respingere a cererii privind acordarea dobânzilor în cuantum de 3.233.360,26 RON pentru soluționarea cu depășirea termenului legal a cererii de restituire a accizei. Astfel, susține că instanța nu arată argumentele proprii care i-au format convingerea că în cauză sunt îndeplinite condițiile legale pentru a se putea dispune anularea Deciziei nr. 64/26.08.2015 și nici motivele pentru care a înlăturat argumentele sale din întâmpinarea formulată.

În acest sens invocă motivarea Curții Europene a Drepturilor Omului din Cauza Albina împotriva României și Cauza Gheorghe împotriva României și respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, apreciind că nemotivarea are și conotații ce vizează nelegalitatea hotărârii atacate, întrucât este nesocotită obligația legală a judecătorului de a proceda la motivarea hotărârii.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arată că în mod eronat a reținut instanța de fond că organul fiscal putea și trebuia să soluționeze cererea de restituire a accizelor în termen de 45 de zile de la data înregistrării acesteia, câtă vreme din interpretarea dispozițiilor pct. 98.1 alin. (5) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare ale Legii nr. 571/2003 reiese restituirea nu se poate face decât ulterior efectuării verificării îndeplinirii condițiilor legale de către autoritatea vamală competentă și stabilirii de către aceeași autoritate a cuantumului accizelor ce se cuvin a fi restituite.

Precizează că societatea reclamantă nu a contestat procesul-verbal și decizia de restituire a accizelor în ceea ce privește durata efectuării inspecției fiscale.

Recurenta-pârâtă consideră că în mod justificat a fost depășit termenul de 45 de zile de la înregistrarea cererii, în condițiile în care cererea reclamantei a necesitat efectuarea unui control de către o altă autoritate - ANV și, înainte de finalizarea inspecției fiscale de către organul vamal, nu se putea restitui reclamantei de către D.G.A.M.C. suma achitată cu titlu de acciză. Consideră că organul fiscal s-a aflat în ipoteza prevăzută de art. 70 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, când, pentru soluționarea cererii erau necesare informații suplimentare ce presupuneau efectuarea unei inspecții fiscale de către organele vamale teritoriale, astfel că termenul de soluționare s-a prelungit cu perioada cuprinsă între data solicitării și data primirii informațiilor.

Susține că în ceea ce privește cererile de restituire accize, recurenta-pârâtă nu are competențe legale pentru a decide asupra sumelor ce se cuvin a fi restituite contribuabilului, această competență fiind exclusiv a organelor vamale, respectiv singurele operațiuni pe care le poate întreprinde organul fiscal sunt de a primi cererea de restituire, de a o înainta spre competentă soluționare organelor vamale și de a dispune restituire efectivă în baza deciziei de restituire, aplicând prevederile art. 117 din O.G. nr. 92/2003, organelor vamale revenindu-le dreptul de analiză și dreptul de a decide asupra sumelor de restituit.

Menționează că rațiunea pentru care legiutorul a prevăzut că restituirea efectivă se va face de către organele fiscale este aceea de a se putea face eventuale compensări ale sumelor de restituit cu eventualele sume restante datorate de contribuabil, întrucât organul vamal nu are acces la situația fiscală a acestuia.

Consideră că nu poate fi reținută motivarea instanței de fond că organul vamal este în subordinea ANAF și este condus de un vicepreședinte al ANAF, câtă vreme fiecare instituție fiscală are atribuții proprii și este responsabilă numai de actele prevăzute de lege în competența sa și, mai mult, Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili nu are competențe de control asupra A.N.V., astfel că nu poate fi invocată vreo lipsă de diligență din partea sa.

Mai arată că reclamanta nu a contestat decizia prin care s-a aprobat suma de restituit pentru neincluderea dobânzii, deși avea posibilitatea de a formula cererea de acordare dobânzi încă de la momentul la care au expirat cele 45 de zile, dar nu a depus o astfel de cerere la organul fiscal în perioada efectuării inspecției fiscale ori după emiterea deciziei de restituire sau la momentul la care a fost virată suma rambursată. Mai mult, reclamanta a acceptat plata făcută de organul fiscal la data de 10.07.2013.

De asemenea, susține că în mod eronat instanța de fond a obligat DGAMC la acordarea dobânzilor solicitate prin cererea nr. x/09.08.2013, pentru restituirea cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de accize, având în vedere că potrivit Cap. 2 pct. 3 din Anexa nr. 1 la OMFP nr. 1899/2004 dobânda se calculează de către organul fiscal competent, care va lua în considerare momentul de început al cursului dobânzii, zilele de întârziere și cuantumul acestora. Mai arată că potrivit prevederilor art. 117 alin. (1) și (9) din O.G. nr. 92/2003, în forma în vigoare la data introducerii acțiunii, coroborate cu cele ale O.M.F.R. nr. 1899/2004, se reglementează o procedură specială, prin care contribuabilii pot solicita restituirea unor sume și acordarea dobânzilor conform art. 124 din O.G. nr. 92/2003 prin formularea unei cereri la organul fiscal competent.

Astfel, solicită admiterea excepției inadmisibilității și respingerea cererii reclamantei, prin care a solicitat acordarea de dobânzi pentru restituirea cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de accize, ca inadmisibilă.

Cu privire la obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3000 RON, arată că în mod neîntemeiat, instanța de fond a considerat ca sunt întrunite condițiile art. 453 C. proc. civ., sens în care solicită respingerea acesteia, având în vedere că organele fiscale au aplica corect legislația în materie.

În subsidiar, solicită aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în sensul diminuării onorariilor solicitate, raportat la complexitatea cauzei și activitățile depuse.

Intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției inadmisibilității capătului de cerere prin care a solicitat acordarea dobânzilor de întârziere în cuantum de 3.229.236,07 RON și respingerea ca nefondat a recursului pârâtei.

Arată că recurenta-pârâtă a încălcat art. 478 alin. (2), coroborat cu art. 494 C. proc. civ., conform căruia în calea de atac părțile nu se vor putea folosi de alte motive și mijloace de apărare decât cele invocate la prima instanță. Or, DGAMC a invocat pentru prima data în recurs excepția inadmisibilității capătului de cerere prin care reclamanta a solicitat acordarea de dobânzi de întârziere în cuantum de 3.229.236,07 RON. Mai arată că, raportat la dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 52 din Constituție, precum și la Decizia nr. 1239/18.11.2008 a Curții Constituționale, pe calea acțiunii în contencios administrativ, reclamanta este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului.

Consideră că instanța de contencios administrativ și fiscal poate să stabilească momentul de început al cursului dobânzii și zilele de întârziere, precum și cuantumul exact al dobânzilor cuvenite societății pentru restituirea sumelor cu nerespectarea termenului legal de 45 de zile de la data depunerii cererii de restituire.

Invocă jurisprudența în materie și autoritatea de lucru judecat a acestor hotărâri judecătorești, apreciind că nu a existat niciun motiv întemeiat pentru depășirea termenului legal de soluționare a cererii de restituire a accizelor de către DGAMC, cu atât mai mult cu cât pentru a opera prelungirea termenului de 45 de zile de soluționare, se impunea solicitarea unor informații suplimentare, necesare solutionării cererii.

Astfel, potrivit Capitolului 1 Secțiunea a 2-a lit. A) pct. 4 din Ordinul nr. 420/2007 privind aprobarea Procedurii de restituire a accizelor, cererea de restituire se soluționează în termenul prevăzut de art. 70 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, respectiv în termen de 45 de zile de la înregistrarea acesteia, în acest termen fiind inclusă și durata inspecției fiscale, așa cum rezult din dispozitiile Capitolului 1 Sectiunea a 2-a lit. C) pct. 3 din același ordin.

Precizează că nu rezultă din niciun text de lege că pentru a putea solicita obligarea autorității fiscale la plata de dobânzi pentru soluționarea cu întârziere a unei cereri, contribuabilul petent ar fi trebuit sa conteste în prealabil durata inspecției fiscale.

Mai arată că în materie fiscală, acoperirea prejudiciului trebuie să se facă prin acordarea de dobânzi fiscale, motivul pentru care s-a depășit termenul de soluționare a cererii de restituire fiind irelevant, astfel cum s-a decis în cauza CJUE 431/12 S.C. B., cu atât mai mult cu cât la momentul depunerii cererii de restituire a accizelor, societatea îndeplinea toate condițiile legale pentru restituirea sumei de 2.749.456 RON.

În subsidiar, precizează că pentru prelungirea termenului indicat de art. 70 alin. (1) Codul de procedură fiscală, era necesar ca solicitarea informațiilor suplimentare să se fi realizat în cadrul termenului de 45 de zile de la înregistrarea cererii, iar corespondența dintre departamentele de specialitate ale organului fiscal nu justifică nerespectarea acestui termen, astfel că potrivit art. 124 alin. (1), raportat la art. 70 alin. (1) din Codul de procedură fiscală și la prevederile speciale din Ordinele nr. 1899/2004 și nr. 420/2007, contribuabilul are dreptul la dobândă din ziua următoare celei în care a expirat termenul legal de 45 de zile de soluționare a cererii de restituire.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

În cauză, reclamanta A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 64/26.08.2015 emise de D.G.A.M.C., prin care s-a respins contestația nr. x/16.09.2013; anularea Deciziei nr. x/09.08.2013, de respingere a cererii de acordare dobânzi nr. x/17.04.2013; recunoașterea dreptului de a beneficia de dobânzi de întârziere în cuantum total de 3.233.360,26 RON, aferente restituirii cu o întârziere de 1.711 zile a sumei de 2.749.456 RON; obligarea DGAMC la achitarea efectiva către reclamantă a sumei de 3.233.360,26 RON, cu titlu de dobânzi de întârziere.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a invocat faptul că instanța nu a motivat anularea Deciziei nr. 64/26.08.2015.

Verificând considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte apreciază că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., explicând în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat situația de fapt și susținerile părților, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri.

Astfel, Înalta Curte constată că prin Decizia de soluționare a contestației nr. 64/26.08.2015 emise de D.G.A.M.C. s-a respins contestația nr. x/16.09.2013, formulată de reclamantă cu privire la cererea de acordare a dobânzilor în cuantum de 3.233.360,26 RON.

Or, prin sentința recurată, prima instanță a arătat într-un mod clar, concis și concret, motivele pentru care societatea reclamantă era îndreptățită la acordarea dobânzilor de întârziere la restituirea sumelor, acestea contituind motivele pentru care a considerat că se impune anularea deciziei arătate mai sus.

Cu toate acestea, instanța nu este obligată să răspundă tuturor apărărilor avansate de parte, acestea putând fi analizate global, printr-un raționament juridic de sinteză ori luând în considerare un singur aspect considerat esențial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație, nu constituie automat motiv de casare a sentinței. Pentru a avea această consecință, omisiunea trebuie să fie decisivă, să afecteze echitatea procedurii, să denote lipsa de "ascultare" a părții, ceea ce nu este cazul în speță.

Aceasta întrucât, instanța de fond a răspuns argumentelor pârâtei prin care se susținea incidența în cauză a dispozițiilor art. 70 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

Înalta Curte găsește a fi nefondat și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit Ordinului MEF nr. 420/2007 privind aprobarea procedurii de restituire a accizelor, termenul de soluționare a cererilor de restituire diferențe accize formulate de reclamantă era de 45 de zile de la data înregistrării cererii la organul fiscal competent, astfel cum prevăd și dispozițiile art. 70 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Potrivit art. 124 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, pentru sumele de restituit de la buget, contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 70.

Capitolul 2 al Ordinului MFP nr. 1899/2004, referitor la Procedura de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal, cuprinde, de asemenea, dispoziții referitoare la dreptul contribuabilului la dobândă, pentru sumele nerestituite în termen.

Rezultă, în baza acestor prevederi legale, că autoritatea fiscală era ținută de respectarea termenului de soluționare a cererii, de 45 de zile de la înregistrare, legiuitorul stabilind că pierderile financiare generate persoanei impozabile prin indisponibilizarea sumelor de bani ce trebuiau restituite la un anume termen trebuie să fie compensate prin plata unor dobânzi de întârziere.

Împrejurarea că reclamanta nu a formulat contestație în privința duratei procedurii nu este relevantă în privința recunoșterii dreptului la dobânzi, dispozițiile legale neprevăzând o asemenea condiționare.

Modul de calcul al termenului pretins de recurenta-pârâtă, prin luarea în considerare exclusiv a numărului de zile rezultat din însumarea perioadei de la data primirii cererii de restituire și până la data transmiterii ei către autoritatea vamală cu perioada de la data primirii rezultatelor verificării și până la data întocmirii notelor de restituire nu are niciun suport legal. Recurenta-pârâtă interpretează dispozițiile legale anterior citate, referitoare la termenul de soluționare a cererii de restituire, într-o manieră subiectivă, neargumentată.

Parcursul procedurii de restituire, care a implicat și intervenția autorității vamale, în efectuarea controlului operațiunilor, de asemenea, nu poate constitui un argument pentru eludarea termenului legal de soluționare, respectiv nu poate fi opus dreptului contribuabilului la restituirea în termen a diferențelor de accize.

S-a mai referit recurenta-pârâtă, în cuprinsul criticilor sale, la incidența prevederilor art. 70 alin. (2) Codul de procedură fiscală, potrivit cărora, în situațiile în care, pentru soluționarea cererii, sunt necesare informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei, termenul de soluționare de 45 de zile se prelungește cu perioada cuprinsă între data solicitării și data primirii informațiilor solicitate. Aceste dispoziții nu sunt, însă, aplicabile în cauză, pentru că nu se invocă, în concret, că s-ar fi solicitat informații suplimentare necesare soluționării cererii, în sensul Capitolului 1 al Ordinului MFP nr. 1899/2004, ci se invocă efectiva derulare a controlului referitor la realitatea operațiunilor îndeplinit de autoritatea vamală.

Dincolo de acest aspect, se remarcă împrejurarea că cererea de restituire a accizelor a fost depusă de către reclamantă la data de 03.03.2008, iar D.G.A.M.C. a solicitat relatii de la Autoritatea Națională a Vămilor abia în data 14.09.2009, respectiv la aproape un an și jumătate de la depunerea cererii de restituire.

În concret, instanța de control judiciar reține, în acord cu prima instanță, că cererea de restituire a accizelor a fost soluționata cu o întârziere de 1.711 zile de la expirarea termenului legal de 45 de zile prevăzut de art. 70 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, iar la data de 17.04.2013 reclamanta a înregistrat la organele fiscale Cererea de dobânzi prin intermediul căreia a solicitat plata dobânzilor de întârziere pentru nerestituirea in termen a sumei de 2.749.456 RON, achitata cu titlu de accize și nici cererea de dobânzi nu a fost soluționată în termenul legal prevăzut de art. 70 alin. (1) din Codul de procedură fiscală.

Astfel, culpa în soluționarea cererii de restituire aparține organului fiscal, iar lipsa relațiilor nu o exonerează pe aceasta de răspundere, mai ales că A.N.V. se află în subordinea A.N.A.F., astfel cum în mod corect a observat și prima instanță.

Prin urmare, aspectele invocate de recurenta-pârâtă nu justifică prelungirea termenului de soluționare a cererii, în condițiile în care aceste măsuri/solicitări de informații au fost cerute oricum după expirarea termenului de 45 zile care este imperativ.

Amintește instanța de control judiciar jurisprudența proprie reprezentată de deciziile 4167/2010, 7494/2013, 2278/2019, dar mai ales jurisprudența CJUE, care prin mai multe hotărâri preliminare și, mai ales, în cea pronunțată la data de 24 octombrie 2013 în cauza C-431/12 (Steaua Română), a subliniat că, din punctul de vedere al persoanei impozabile, motivul pentru care rambursarea excedentului de TVA a intervenit cu întârziere este lipsit de importanță (par. 25). Această hotărâre este aplicabilă "mutatis mutandis" și în privința accizelor.

Se reține astfel că, invocarea de către recurenta-pârâtă a necesității primirii de la ANV a documentelor complete necesare întocmirii Deciziei de restituire nr. 230/03.12.2012 și a Notei de restituie nr. x/18.12.2012 contravin normelor mai sus arătate.

CJUE în cauza C283/81CILFIT a statuat că, fără a fi direct obligatorii, dezlegările date prin alte hotărâri preliminare se impun tuturor instanțelor naționale privind problemele respective de drept comunitar.

În mod similar, Curtea Europeana de Justiție a concluzionat în Cauza "Comisia Europeana vs. Italia", că "Statele Membre, prin condițiile impuse pentru rambursarea TVA, trebuie să îndreptățească contribuabilul să recupereze într-o manieră adecvată în întregime suma care ii este datorată spre rambursare. Aceasta implica în mod necesar ca rambursarea să aibă loc într-o perioada rezonabila de timp, prin plata sau mijloace echivalente, și în orice caz, orice metoda de rambursare adoptata nu trebuie să genereze vreun risc financiar pentru contribuabil."

Sub acest aspect, prima instanță a subliniat în mod corect că jurisprudența CEDO a reținut în cauza Ekko-Elda vs. Grecia că "determinarea măsurii in care statul ar trebui sa plătească dobânzi pentru rambursarea cu întârziere a unor sume nedatorate cade in sfera de aplicare a regulii reliefate de teza I primului alineat al art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care enunța principiul că oricine trebuie să aibă dreptul de a se bucura liniștit de un bun proprietatea sa" (paragraful 28 al hotărârii care face trimitere la paragraful 48 al Spetei Almeida Garrett, Mascarenhas Falcao si Alții v. Portugalia).

Or, in aceasta privința, pornind de la practica sa anterioara in cauzele Angelov v. Bulgaria (paragraful 39) si Almeida Garrett, Mascarenhas Falcao si Alții v. Portugalia (paragraful 54), Curtea reține în paragraful 29 al Cauzei Eko - Elda v. Grecia că în mod constant a considerat ca "statul trebuie să plătească dobânzi în cazul în care restituie cu întârziere sumele pe care le datorează" și că "orice compensație pe care ar primi-o particularul din partea statului ar fi diminuată dacă ar fi să fie plătită fără să se țină cont de circumstanțele care ar putea sa-i reducă valoarea, cum ar fi plata ei cu o întârziere nerezonabilă".

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a mai reținut în paragraful 30 al hotărârii din aceeași cauză Eko - Elda v. Grecia că "o obligație financiară rezultată din impunerea de taxe și contribuții de către stat poate aduce atingere drepturilor garantate de art. 1 al Protocolului nr. 1 dacă în privința condițiilor de rambursare a sumelor respective se impune o sarcină excesivă asupra persoanei fizice sau juridice interesate sau dacă prin aceasta se aduce atingere în mod fundamental securității financiare a acesteia".

Nu sunt întemeiate nici argumentele recurentei prin care se susține inadmisibilitatea cererii de acordare a dobânzilor.

Înalta Curte are în vedere că dispozițiile pct. 3, 6 și 7 din Anexa nr. 1, Cap. 2 al OMFP nr. 1899/2004 sunt aplicabile în procedura administrativă de restituire a dobânzilor și nu pot fi interpretate în sensul că ar interzice instanței judecătorești stabilirea sumei datorate cu titlu de dobânzi în cazul litigiilor având ca obiect refuzul sau nesoluționarea cererilor de acordare a acestora.

Ultima critică formulată de recurentă vizează obligarea la plata cheltuielilor de judecată, solicitându-se aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât suma stabilită de prima instanță cu titlu de cheltuieli de judecată este prea mare pentru munca prestată de expert.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, fiind o cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele anume prevăzute de lege, iar potrivit art. 483 alin. (3)-(4) și art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., prin intermediul acestei căi de atac poate fi dedusă analizei instanței de control judiciar doar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În consecință, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, or aprecierea de către instanța care a pronunțat hotărârea recurată a cuantumului cheltuielilor de judecată pe care le are de plătit partea care a pierdut procesul, constând în onorariul de expert, nu este un aspect de legalitate a hotărârii, care să poată fi cenzurat de instanța de recurs.

Această critică nu vizează deci conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile și nu poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., fiind legată de exercitarea de către judecătorul fondului, a dreptului de apreciere asupra onorariului de expert.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinței civile nr. 1927 din 07 iunie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinței civile nr. 1927 din 07 iunie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 iunie 2019.