ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3561/2020

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 23 noiembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, a solicitat: - anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 61/26.08.2015 emisă de DGAMC, prin care organele fiscale au respins Contestația fiscală nr. x/19.09.2013; - anularea Deciziei nr. x/09.08.2013, prin care DGAMC a respins Cererea de acordare de dobânzi nr. x/17.04.2013, cerere prin care reclamanta a solicitat acordarea de dobânzi pentru restituirea cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de accize conform Cererii de restituire accize nr. 489/03.04.2008, înregistrată de reclamantă la organele fiscale competente sub nr. x/07.04.2008; - recunoașterea dreptului său de a beneficia de dobânzi de întârziere în cuantum total de 3.165.345,09 RON, aferente restituirii cu o întârziere de 1.676 zile a sumei de 2.774.185 RON, aprobată la restituire conform Procesului-verbal nr. x/03.12.2012, Deciziei de admitere în totalitate a cererii de restituire a accizelor nr. 231/03.12.2012 și Notei de restituire nr. x/18.12.2012; - obligarea DGAMC la achitarea efectivă către reclamantă a sumei de 3.165.345,09 RON, cu titlu de dobânzi de întârziere.

Încheierea din 21 septembrie 2016 și hotărârea primei instanțe Prin încheierea din 21 septembrie 2016, Curtea de Apel București a respins cererea pârâtei de introducere în cauză a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București. Prin sentința civilă nr. 2893 din 5 octombrie 2016, Curtea de Apel București a hotărât următoarele: - a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtei DGAMC, a prescripției dreptului la acțiune și a inadmisibilității capătului de cerere privind acordarea de dobânzi; - a admis în parte acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili; - a obligat pârâta DGAMC să achite reclamantei suma de 3.165.345,09 RON cu titlu de dobânzi de întârziere; - a respins restul pretențiilor reclamantei.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. I.2 au formulat recurs atât reclamanta A. S.A., cât și pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, recursul pârâtei fiind îndreptat și împotriva încheierii premergătoare, anterior menționate. 3.1. Prin recursul formulat de reclamanta A. S.A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea în parte a sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea și a capetelor de cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 61/26.08.2015 de soluționare a contestației administrative și a Deciziei nr. x/09.08.2013, prin care a fost respinsă cererea de acordare a dobânzilor. În motivarea recursului, arată că instanța de fond în mod legal și temeinic a admis ultimele două capete de cerere și a obligat pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la plata sumei de 3.165.345,09 RON cu titlu de dobânzi de întârziere, având în vedere că cererea de restituire a accizelor a fost soluționată cu întârziere mai mare de 4 ani de la expirarea termenului legal de 45 de zile prevăzut de art. 70 alin. (1) Codul de procedură fiscală. Având în vedere respingerea, prin decizia administrativă nr. x/09.08.2013, a cererii de acordare a dobânzilor, reclamanta a formulat contestație, respinsă prin decizia nr. 61/26.08.2015 a DGAMC. Instanța de fond a admis în parte cererea și a obligat Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la plata dobânzilor de întârziere, însă nu a admis primele două capete de cerere, prin care reclamanta a solicitat anularea celor două decizii anterior enunțate (cea de respingere a cererii de dobânzi și cea de soluționare a contestației administrative). Instanța a motivat într-o singură frază de ce nu a admis primele două capete de cerere. În opinia recurentei-reclamante, decizia de soluționare a contestației și decizia de respingere a cererii de dobânzi sunt acte administrative tipice (care, din punctul de vedere al organului fiscal, au stins dreptul societății la acordarea de dobânzi), nu acte administrative asimilate, cum a reținut instanța de fond. Având plenitudine de competență și ținând seama de prevederile art. 218 alin. (2) Codul de procedură fiscală, instanța putea anula actele administrative fiscale vătămătoare. O interpretare contrară ar conduce la îngrădirea dreptului de acces la justiție. Actele administrative fiscale arătate, vătămătoare pentru reclamantă, sunt lovite de nulitate pentru motivele arătate în cererea introductivă și care se regăsesc și în considerentele instanței de fond care au condus la obligarea DGAMC la plata dobânzilor de întârziere. În susținerea recursului, reclamanta se referă și la puterea de lucru judecat a sentințelor nr. 1752/17.03.2016, nr. 3819/10.06.2016, nr. 1280/29.02.2016, nr. 6091/15.12.2016 prin care au fost anulate alte decizii de soluționare contestații și alte decizii de respingere a cererilor de acordare a dobânzilor, dar și la jurisprudența Curții de Apel București, în sensul anulării actelor administrative fiscale, în spețe similare. Arată că problemele de drept care se impun în prezentul litigiul sunt identice cu cele soluționate prin hotărârile judecătorești pe care le-a enumerat în cuprinsul cererii de recurs, astfel că acestea se impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză. 3.2. Prin recursul formulat de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinței civile nr. 2893 din 5 octombrie 2016 și încheierii premergătoare din 21 septembrie 2016, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea lor, admiterea excepțiilor invocate și, pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecată, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond, ca neîntemeiată. În motivare, arată că în mod greșit prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a DGAMC, având în vedere că, potrivit pct. 98.1 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare ale Legii nr. 571/203 privind Codul fiscal, doar autoritatea vamală teritorială avea dreptul să decidă asupra dreptului de restituire a accizelor prin emiterea unei decizii care, ulterior, a fost comunicată organului fiscal competent, în a cărui administrare se afla contribuabilul. Organul fiscal a îndeplinit numai atribuția de a proceda la restituirea sumelor cu titlu de accize. În egală măsură, consideră eronată soluția de respingere a cererii de introducere în cauză a DGRFP București, întrucât DGAMC nu se face vinovată de soluționarea cu întârziere a cererilor de restituire a accizelor, această culpă aparținând Direcției Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București din cadrul DGRFP București. În ceea ce privește respingerea excepției inadmisibilității capătului de cerere prin care reclamanta a solicitat acordarea dobânzilor, arată că, potrivit Capitolului 2 pct. 3 din anexa 1 la O.M.F.P. nr. 1899/2004, dobânda se calculează de organul fiscal competent, în speță, de către Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili. Instanța de judecată poate stabili momentul de început al curgerii dobânzii și zilele de întârziere, însă cuantumul exact poate fi determinat numai de organul fiscal. În acest sens, citează și prevederile art. 117 alin. (1) și (9) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în forma în vigoare la data introducerii cererii, coroborate cu cele ale O.M.F.P. nr. 1899/2004. În ceea ce privește fondul cauzei, arată că cererea societății reclamante de restituire a accizelor a fost transmisă autorității vamale, care în data de 07.11.2012, prin adresa nr. x, a înaintat DGAMC procesul-verbal și decizia de restituire, pe baza cărora DGAMC a întocmit, în data de 18.12.2012, nota de restituire pentru suma de 2.774.185 RON. Reclamanta nu a formulat contestație în privința duratei efectuării inspecției fiscale, pentru a se putea stabili dacă termenul legal de soluționare a cererii a fost depășit sau dacă au existat suspendări care trebuie excluse din calculul termenului de soluționare. Drept urmare, recurenta-pârâtă consideră că cererea reclamantei a fost soluționată în termen, nota de restituire fiind emisă în termen de 11 zile de la data primirii procesului-verbal și a deciziei de restituire emisă de autoritatea vamală. Numărul de zile care poate fi luat în calculul termenului de soluționare a cererii este cel dat de însumarea perioadei de la data primirii acestei cereri până la data transmiterii ei către autoritatea vamală cu perioada de la data primirii rezultatelor verificării (procesele-verbale și deciziile de rambursare) până la data întocmirii notelor de restituire. La data înregistrării cererii de restituire, procedura de soluționare era reglementată de pct. 98.1 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, în raport de care rezultă că autoritatea vamală avea obligația întocmirii deciziei de rambursare, în baza căreia se putea întocmi nota de restituire de către Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili. Pe de altă parte, instanța de fond trebuia să ia în considerare că, potrivit legii, restituirea accizelor nu era posibilă decât după efectuarea inspecției fiscale efectuată de organele vamale teritoriale, în urma căreia să se stabilească dacă societatea îndeplinește condițiile pentru restituire și care este cuantumul accizelor de restituit. Rezultă, astfel, că sunt pe deplin incidente dispozițiile art. 70 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora, în situația în care sunt necesare informații suplimentare, termenul de soluționare se prelungește cu perioada cuprinsă între data solicitării și data primirii informațiilor solicitate. DGAMC nu avea competențe de control asupra Autorității Naționale a Vămilor, drept pentru care nu poate fi luată în considerare o lipsă de diligență a recurentei-pârâte în situația neemiterii de către autoritatea vamală în termen a actelor necesare pentru restituirea accizelor. De altfel, termenul de soluționare este unul de recomandare, operabil când nu este necesară efectuarea controlului anticipat, ceea ce nu este cazul în speță. Prin admiterea capătului de cerere privind acordarea de dobânzi, al căror cuantum a fost calculat de către expert, instanța s-a substituit organului fiscal, singurul competent să stabilească în concret cuantumul dobânzilor, în situația în care acestea ar fi datorate.

Apărările formulate în cauză 4.1. Recurenta-reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare la recursul formulat de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. Cât privește calitatea procesuală pasivă a DGAMC și respingerea cererii pârâtei de introducere în cauză a DGRFP București, arată că soluțiile instanței de fond sunt legale întrucât atât cererea de restituire a accizelor cât și cererea de acordare a dobânzii au fost adresate DGAMC, conform cadrului legal aplicabil. Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a emis nota de restituire a accizelor, a respins cererea de acordare a dobânzii și a soluționat contestația administrativă îndreptată împotriva soluției de respingere a cererii de acordare a dobânzii. Rezultă că raportul juridic fiscal s-a stabilit între reclamantă, în calitate de contribuabil, și DGAMC, în calitate de organ fiscal competent. Recurenta-pârâtă nu justifică un interes în formularea cererii de introducere în cauză, în calitate de pârâtă, a DGRFP București și, totodată, subliniază recurenta-reclamantă, instanța de fond a stabilit corect că temeiul de drept invocat de DGAMC - art. 78 C. proc. civ. - nu este aplicabil în speță. Între reclamantă și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București nu există niciun raport juridic fiscal. Recurenta-pârâtă își invocă propria culpă. A primit cererea de restituire accize în data de 07.04.2008, însă a transmis-o ANV abia la data de 04.09.2008, cu încălcarea prevederilor Ordinului MFP nr. 1899/2004, iar suma a fost restituită abia la data de 24.12.2012, deși DGAMC era ținută de obligația de soluționare a cererii în termen de 45 de zile de la primirea ei. Soluția asupra excepției inadmisibilității capătului de cerere prin care s-a solicitat acordarea dobânzilor de întârziere este legală, raportat la dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, persoana vătămată prin actul administrativ fiscal fiind îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului încălcat prin emiterea actelor administrative. Dreptul de acces la o instanță prevăzut de art. 21 din Constituție ar fi golit de conținut dacă reclamanta nu ar putea să solicite și să obțină recunoașterea dreptului la plata dobânzii. În virtutea plenitudinii sale de competență, instanța de contencios administrativ poate să stabilească inclusiv cuantumul dobânzilor de întârziere datorate. Pe fondul cauzei, arată că susținerile recurentei-pârâte trebuie înlăturate. În raport de prevederile OMFP nr. 1899/2004 și cele ale Ordinului nr. 420/2007, autoritatea fiscală era datoare să restituie sumele în cauză reclamantei în 45 de zile de la data înregistrării cererii referitoare la accize. Depășirea termenului imperativ de 45 de zile este sancționată de legiuitor tocmai prin obligarea organului fiscal la acordarea de dobânzi. 4.2. Recurenta-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanta A. S.A., prin care a solicitat respingerea recursului, în principal, ca lipsit de interes, iar în subsidiar, ca nefondat. În susținerea apărărilor a arătat că recurenta-reclamantă nu justifică niciun interes în promovarea recursului, având în vedere că, prin sentința recurată, instanța a obligat-o pe pârâtă la plata dobânzilor de întârziere. Pe fond, reia datele factuale ale cauzei și concluzia conform căreia restituirea accizelor nu era posibilă decât după finalizarea inspecției fiscale efectuate de organele vamale teritoriale.

Procedura de soluționare a recursului Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ și fiscal, a fost fixat termen pentru soluționarea recursului de față, la data de 8 aprilie 2020. La acest termen, dosarul a fost suspendat de drept, conform art. 42 alin. (6) din Decretul Președintelui României nr. 195/16.03.2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, fără efectuarea vreunui act de procedură. Ulterior, prin rezoluția din 19 mai 2020, a fost fixat termen pentru soluționarea recursului la data de 15 iulie 2020. II. Soluția instanței de recurs II.1. Înalta Curte va analiza, mai întâi, recursul declarat de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, constatând că motivele invocate prin acest recurs au prioritate, într-o ordine firească de soluționare a chestiunilor litigioase ale cauzei. Recursul pârâtei este declarat împotriva încheierii premergătoare din 21.09.2016 și împotriva sentinței nr. 2893 din 5 octombrie 2016, pronunțate de instanța de fond. O primă critică este adusă soluției de respingere, ca neîntemeiată, a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili. Motivarea excepției se întemeiază pe dispozițiile pct. 98.1 din H.G. nr. 44/2004, respectiv pe susținerea că asupra dreptului de restituire a accizelor a decis autoritatea vamală teritorială, recurenta-pârâtă, în calitate de autoritate fiscală competentă, având, conform procedurii de restituire, exclusiv atributul de a dispune restituirea sumelor cu titlu de accize. Această critică este nefondată. Înalta Curte constată că instanța de fond a stabilit, cu o corectă aplicare dispozițiilor art. 36 C. proc. civ., că pârâta are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind autoritatea administrativă fiscală căreia i-a fost adresată cererea de restituire a sumelor reprezentând accize, precum și cererea de acordare a dobânzilor pentru soluționarea cu întârziere a cererii de restituire accize, înregistrată la DGAMC sub nr. x/07.04.2008. În această ordine de idei, DGAMC este emitenta notei de restituire a accizelor - act final prevăzut de procedura de restituire, a deciziei nr. x/09.08.2013, prin care a respins cererea de acordare a dobânzii și a deciziei nr. 61/26.08.2015 prin care a soluționat contestația administrativă îndreptată împotriva refuzului de acordare a dobânzii. Cu alte cuvinte, este, alături de reclamantă, subiect al raportului juridic litigios dedus judecății. Susținerile recurentei, bazate pe implicarea în procedura de restituire a accizelor a autorității vamale, nu sunt apte să conducă la constatarea lipsei calității procesuale pasive a DGAMC pe capătul de cerere subsecvent, referitor la plata dobânzilor deoarece, tocmai potrivit cadrului normativ incident, cererea de restituire a accizelor a fost adresată autorității fiscale competente, raportul juridic fiscal creându-se cu această autoritate, iar nu cu autoritatea vamală. Este de menționat că cererea de restituire a fost depusă la organul fiscal competent și a fost transmisă direcției pentru accize și operațiuni vamale competente din cadrul Autorității Naționale a Vămilor, în vederea efectuării verificărilor specifice. Conform procedurii, organul vamal, pe baza controlului efectuat, propune organului fiscal competent restituirea. Prin urmare, organul fiscal este învestit cu atributul soluționării cererii, iar nu autoritatea vamală. Recurenta-pârâtă a criticat și încheierea din 21.09.2016, prin care a fost respinsă cererea sa de introducere în cauză a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București, în calitate de autoritate administrativă fiscală din care face parte Direcția Regională Vamală București, fostă DRAOV București, implicată în procedura de restituire a accizelor. Această soluție a instanței de fond este, de asemenea, pronunțată cu aplicarea corectă a normelor de procedură, respectiv a art. 78 C. proc. civ., nefiind îndeplinite condițiile cerute de acest text de lege pentru introducerea forțată în cauză a terțului, câtă vreme raportul juridic fiscal s-a creat între reclamantă și DGAMC. Excepția inadmisibilității capătului de cerere prin care s-a solicitat acordarea dobânzilor a fost de asemenea soluționată cu o corectă aplicare a normelor de drept substanțial. Recurenta-pârâtă susține fără temei că, în situația de față, a formulării acțiunii în anularea actelor administrative fiscale prin care s-a refuzat plata dobânzilor solicitate, instanța de contencios administrativ nu poate dispune asupra cuantumului acestor dobânzi, respectiv asupra efectivei lor acordări. În ipoteza în care autoritatea administrativă fiscală respinge cererea adresată pe cale administrativă, de acordare a dobânzilor, titulara cererii de dobânzi are dreptul de a se adresa instanței de contencios administrativ, pentru controlul de legalitate al refuzului de acordare a dobânzii. În cadrul acestui control, exercitat în coformitate cu art. 1 alin. (1), (8) alin. (1) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanța de contencios administrativ poate, în virtutea plenitudinii de competență, să soluționeze în mod efectiv capătul de cerere subsecvent, referitor la recunoașterea dreptului refuzat în procedura administrativă, în cazul de față, obligarea la plata efectivă a dobânzilor. Calculul sumelor reprezentând dobânzi este atributul organului fiscal îndrituit să soluționeze cererea administrativă referitoare la aceste dobânzi, conform prevederilor OMFP nr. 1899/2004, însă aceste dispoziții de drept material nu împiedică efectuarea calculului în procedura judiciară în care este atacat refuzul de acordare a dobânzilor, pe calea expertizei fiscale, în conformitate cu prevederile art. 330 și urm. C. proc. civ. În concluzie, soluția instanței de fond de respingere a excepției inadmisibilității cererii este legală. Trecând la analiza de legalitate a hotărârii pronunțate asupra fondului raportului juridic litigios, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili este nefondat. Potrivit Ordinului MEF nr. 2599/2008, termenul de soluționare a cererilor de restituire diferențe accize formulate de reclamantă era de 45 de zile de la data înregistrării cererii la organul fiscal competent, conform dispozițiilor art. 70 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Potrivit art. 124 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, pentru sumele de restituit de la buget, contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 70. Capitolul 2 al Ordinului MFP nr. 1899/2004, referitor la Procedura de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal, cuprinde, de asemenea, dispoziții referitoare la dreptul contribuabilului la dobândă, pentru sumele nerestituite în termen. Rezultă, în baza acestor prevederi legale, că autoritatea fiscală recurentă-pârâtă era ținută de respectarea termenului de soluționare a cererii, de 45 de zile de la înregistrare, care nu este unul de recomandare, așa cum susține, dar și că legiuitorul stabilește că pierderile financiare generate persoanei impozabile prin indisponibilizarea sumelor de bani ce trebuiau restituite la un anume termen trebuie să fie compensate prin plata unor dobânzi de întârziere. Împrejurarea că reclamanta nu a formulat contestație în privința duratei procedurii nu este relevantă în privința recunoșterii dreptului la dobânzi. Modul de calcul al termenului pretins de recurenta-pârâtă, prin luarea în considerare exclusiv a numărului de zile rezultat din însumarea perioadei de la data primirii cererii de restiuire și până la data transmiterii ei către autoritatea vamală cu perioada de la data primirii rezultatelor verificării și până la data întocmirii notei de restituire nu are niciun suport legal. Recurenta-pârâtă interpretează dispozițiile legale anterior citate, referitoare la termenul de soluționare a cererii de restituire, într-o manieră subiectivă, neargumentată. Parcursul procedurii de restituire, care a implicat și intervenția autorității vamale, în efectuarea controlului operațiunilor, de asemenea, nu poate constitui un argument pentru eludarea termenului legal de soluționare, respectiv nu poate fi opus dreptului contribuabilului la restituirea în termen a accizelor. S-a mai referit recurenta-pârâtă, în cuprinsul criticilor sale, la incidența prevederilor art. 70 alin. (2) Codul de procedură fiscală, potrivit cărora, în situațiile în care, pentru soluționarea cererii, sunt necesare informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei, termenul de soluționare de 45 de zile se prelungește cu perioada cuprinsă între data solicitării și data primirii informațiilor solicitate. Aceste dispoziții nu sunt, însă, aplicabile în cauză, pentru că nu se invocă, în concret, că s-ar fi solicitat informații suplimentare necesare soluționării cererii, în sensul Capitolului 1 al Ordinului MFP nr. 1899/2004, ci se invocă efectiva derulare a controlului referitor la realitatea operațiunilor îndeplinite de autoritatea vamală. Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat. II.2. Analizând cu prioritate excepția lipsei de interes a recurentei-reclamante în susținerea recursului său, invocată de recurenta-pârâtă DGAMC, Înalta Curte o constată nefondată. Recurenta-pârâtă a opus recursului reclamantei apărarea conform căreia recursul este lipsit de interes, câtă vreme pretențiile reclamantei au fost recunoscute, în substanța lor. Se constată că reclamanta, prin recursul său, critică calificarea dată de instanța de fond celor două decizii/adrese ale DGAMC, susținând că acestea ar fi acte administrative tipice, iar nu manifestarea unui refuz nejustificat de soluționare a unei cereri adresate pe cale administrativă. Chestiunea litigioasă repusă în discuție pe calea recursului are relevanță în ceea ce privește soluția pronunțată asupra cererii de anulare a celor două acte. Recunoașterea judiciară a dreptului la acordarea dobânzilor nu atrage lipsa de interes în susținerea capătului de cerere în anulare, care are caracter distinct. Drept urmare, Înalta Curte va respinge excepția lipsei de interes în susținerea recursului. II.3. Analizând recursul declarat de reclamantă, Înalta Curte îl constată, de asemenea, nefondat, pentru următoarele argumente: Prin cererea introductivă s-a solicitat anularea deciziei de soluționare a contestației nr. 61/26.08.2015 și a deciziei nr. x/09.08.2013, de respingere a cererii de acordare a dobânzilor, recunoașterea, în procedura judiciară, a dreptului reclamantei la beneficiul dobânzilor de întârziere și obligarea pârâtei Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la achitarea sumei de 3.165.345,09 RON cu titlu de dobânzi. Instanța de fond, prin considerentele hotărârii recurate, a stabilit că reclamanta este îndreptățită la acordarea dobânzilor solicitate, motiv pentru care, admițând în parte cererea, a obligat pârâta la plata sumei de 3.165.345,09 RON, cu acest titlu, respingând restul pretențiilor reclamantei. Din considerentele hotărârii rezultă, că, restul pretențiilor reclamantei, constând în anularea deciziei de respingere a cererii de dobânzi și a celei de soluționare a contestației, au fost respinse de instanță, cu motivarea că cele două decizii nu au caracterul unor acte administrative tipice, ci, doar materializează refuzul de plată, ca act administrativ asimilat. Recurenta-reclamantă contestă această reținere a instanței de fond, solicitând admiterea și a capetelor de cerere vizând anularea Deciziei nr. 61/26.08.2015 de soluționare a contestației administrative și a Deciziei nr. x/09.08.2013, prin care a fost respinsă cererea de acordare a dobânzilor, susținând că menționatele decizii sunt acte administrative tipice, nu acte administrative asimilate, întrucât, din punctul de vedere al organului fiscal, au stins dreptul societății la acordarea de dobânzi. Prin decizia (adresa de comunicare) nr. x/09.08.2016 - dosar fond, DGAMC a respins cererea de acordare a dobânzilor (în sumă de 3.165.345,09 RON) solicitate de către reclamantă pentru soluționarea cu depășirea termenului legal a cererii de restituire accize, reclamanta formulând împotriva acesteia contestație, soluționată în sensul respingerii, prin decizia nr. 61/26.08.2015 a DGAMC - dosar fond. Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, " (2) Se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal." Analizând conținutul celor două acte a căror anulare o solicită reclamanta (de respingere a cererii de dobânzi și de soluționare a contestației administrative), Înalta Curte constată că acestea conțin refuzul DGAMC de acordare a dobânzilor solicitate, refuz pe care reclamanta l-a apreciat ca fiind unul nejustificat, motiv pentru care l-a contestat în fața instanței de contencios administrativ. În contextul expus, cu corecta aplicare a dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, instanța de fond a stabilit că decizia de neacordare a dobânzilor și cea de soluționare a contestației nu au caracterul unor acte administrative fiscale tipice, ci doar conțin materializarea refuzului de plată, motiv pentru care, constatând că reclamanta este îndreptățită la dobânzi pentru restituirea cu întârziere a accizelor, iar pârâta refuză nejustificat să i le acorde, a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 3.165.345,09 RON, cu titlu de dobânzi de întârziere. Împrejurarea că reclamanta a parcurs o procedură administrativă de contestare a refuzului de acordare a dobânzilor nu este de natură să transforme răspunsul autorității în act administrativ fiscal tipic. Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,