ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3253/2014

Asupra recursului de.față, constată următoarele: Prin sentința civila nr. 9633 din 03 iulie 2012, Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a respins capătul de cerere din cererea completată, formulat de reclamanta-pârâtă SC A.I. SRL în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC V.C. SRL și cu pârâta SC D.F. I.F.N. SA privind obligarea SC B.R. SRL la plata sumei de 494.967,81 lei, ca fiind introdus împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins capetele de cerere privind obligarea SC B.R. SRL la plata sumei de 494.967,81 lei și a dobânzii legale aferente, formulate în contradictoriu cu pârâta SC B.R. SRL, ca neîntemeiate; a respins cererea reconvențională, formulată de pârâta-reclamantă SC V.C.

SRL în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă SC A.I. SRL, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată; a respins ca inadmisibile capetele de cerere din cererea principală, astfel cum a fost completată, privind constatarea achitării în întregime a datoriei și constatarea faptului că facturile fiscale cedate la plată nu au făcut obiectul plăților efectuate de SC B.R. SRL. Împotriva acestei sentințe, reclamanta SC A.I. SRL a declarat apel, care a fost respins prin Decizia civilă nr. 107 din 02 aprilie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă. Reclamanta SC A.I. SRL, prin administrator judiciar C. Sprl, a declarat recurs împotriva deciziei sus-menționate, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., solicitând admiterea căii de atac și modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului și modificării în parte a sentinței primei instanțe, numai în ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtei SC B.R. SRL la plata sumei de 494.967,81 lei și a dobânzii legale aferente. Intimata-pârâtă SC B.R. SRL, prin întâmpinare, a invocat excepția tardivității declarării recursului și excepția nulității recursului. Având în vedere dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului, Înalta Curte va examina cu prioritate excepția tardivității declarării recursului, excepție de procedură care trebuie analizată prioritar și care a fost invocată de intimata-pârâtă SC B.R.

SRL. Analizând actele dosarului din perspectiva regularității declarării recursului, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 301 C. proc. civ., „Termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel". Rezultă, așadar, că, potrivit acestui text de lege, recursul poate fi declarat în termen de 15 zile de la data comunicării hotărârii, sancțiunea în caz de depășire a acestuia, ca termen imperativ, fiind decăderea din dreptul de a se soluționa pe fond recursul. În cauză, comunicarea hotărârii s-a făcut la 28 mai 2013, conform dovezilor aflate la dosarul cauzei, astfel că, față de această dată, termenul de 15 zile, calculat conform art. 101 alin. (1) și alin. (5) C. proc.

civ., a fost depășit, împlinindu-se la 13 iunie 2013, așadar cu șase luni înainte de data înregistrării cererii de recurs - 13 decembrie 2013. Or, potrivit dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau judecător. Termenul de recurs având caracter imperativ, nerespectarea acestuia atrage, potrivit art. 103 alin. (1) C. proc. civ., sancțiunea decăderii părții din dreptul de a exercita această cale de atac. Susținerile recurentei-reclamante vizând transmiterea prin fax a cererii de recurs la data de 11 iunie 2013 nu au fost probate. Instanța supremă constată că la dosar există în fotocopie raportul de fax emanând de la faxul recurentei, care poartă data de 11 iunie 2013 și mențiunea că transmisiunea a vizat un număr de șapte pagini și a fost realizată cu succes la ora 21.53.

Acest înscris, însă, nu numai că nu se coroborează cu celelalte probe ale dosarului, ci este chiar infirmat de acestea. Astfel, se cuvine sul liniat faptul că Înalta Curte a solicitat relații de la Curtea de Apel București cu privire la diferența de timp scursă de la data la care recurenta susține că a transmis prin fax recursul și până la data înregistrării acestuia. Se constată că în raportul de fax transmis de Curtea de Apel București nu se regăsește numărul de fax indicat de recurentă și, mai mult decât atât, la niciuna dintre pozițiile existente în raportul de fax nu se regăsește un număr de minute care să coincidă cu cel care se regăsește pe raportul de fax depus de către aceasta.

De asemenea, se cuvine subliniată și precizarea Curții de Apel București, conform căreia la data respectivă nu au existat probleme tehnice legate de fax, iar în raport de aceste înscrisuri Înalta Curte apreciază că nu s-a făcut dovada că recursul s-ar fi transmis și s-ar fi primit în termenul legal. Este nefondată și a fost înlăturată apărarea recurentei privitoare la faptul că din rapoartele de fax comunicate de curtea de apel reiese că la 11 iunie 2013 faxul instituției ar fi avut probleme. Indiscutabil că din jurnalul aflat la fila 44 a dosarului reies patru incidente la transmisiunile prin fax la nivelul secției a Vl-a a Curții de Apel București, numai că nici unul dintre aceste incidente nu se situează în intervalul orar care apare în raportul de fax depus de recurentă, respectiv în jurul orelor 22.00 (fila 11 a dosarului de recurs).

Acest aspect înlătură susținerea recurentei despre faptul că raportul propriului fax putea apărea ca valid chiar și în condițiile în care faxul desiinatar înregistra probleme. În acest context, instanța supremă conchide că în cauză nu s-a făcut dovada că faxul instanței de apel s-a confruntat cu probleme tehnice în perioada de referință (orele 22.00), astfel că nu poate aprecia că în cauză există dubiu cu privire la data transmiterii recursului, data fiind 13 decembrie 2013, conform rezoluției de înregistrare aflată la fila 3 a dosarului de recurs, rezoluție care are valoare de dată certă în conformitate cu dispozițiile art. 1182 C. civ. de la 1864, raportat la dispozițiile art. 93 alin. (1) din Hotărârea C.S.M.

nr. 387/2005, cu modificările la zi Apreciază instanța supremă că în cauză nu se pune problema aplicării principiului in dubio pro reo, principiu invocat de către recurentă, specific cauzelor penale, dar care se regăsește și în materia interpretării convențiilor (art. 983 C. civ. de la 1864) și chiar în materie procesual civilă (exempli gratia art. 310 C. proc. civ.), câtă vreme, pentru considerentele ce preced, s-a reținut că nu există dubiu cu privire la data depunerii recursului la curtea fte apel. Față de cele ce preced, se constată că recursul a fost declarat cu depășirea termenului legal de 15 zile menționat, astfel încât, în conformitate cu dispozițiile art. 103 C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca tardiv formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite excepția tardivității. Respinge ca tardiv recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A.I. SRL, prin administrator judiciar C. Sprl împotriva Deciziei civile nr. 107 din 02 aprilie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 octombrie 2014.