ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2351/2013

Asupra recursului

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin cererea înregistrată la data

de 4 mai 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, reclamanta

SC D.F.O.C. SRL a chemat în judecată pârâta C.N.C.F.C.F.R. SA, solicitând obligarea

pârâtei la plata sumei de 4.204.379,68 RON.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că societatea pârâtă datorează suma amintită în temeiul facturilor

fiscale emise de către cedentul-creditor SC M.I. SRL. Creanța comercială a fost

dobândită de către reclamantă prin contractul de cesiune de creanță din 20

februarie 2009 încheiat cu SC M.I. SRL.

II. Prin sentința

comercială nr. 8599 din 29 iunie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 22073/3/2010, Tribunalul

București, secția a Vl-a comercială, a respins acțiunea formulată de reclamanta

SC D.F.O.C. SRL, ca nefondată.

Tribunalul a apreciat

ca întemeiată apărarea pârâtei privind compensația legală potrivit art. 1114-art.

1145 C. civ. reținând că au fost îndeplinite toate condițiile pentru a opera în

puterea legii compensația celor două creanțe: creanța pârâtei față de SC M.I. SRL

și creanța SC M.I. SRL față de pârâtă. Astfel, la acel moment, ambele creanțe erau

certe, lichide și exigibile, amândouă având ca obiect sume de bani. Compensația

s-a produs de drept la momentul îndeplinirii condițiilor stipulate de lege, nefiind

necesar un acord de voință al părților sau al uneia dintre părți în acest sens.

III. Împotriva

acestei sentințe, în termen legal, a formulat apel reclamanta, solicitând schimbarea

în tot a hotărârii primei instanțe și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă

nr. 72/2012 din 20 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a Vl-a civilă, a fost admis apelul formulat de reclamanta SC D.F.O.C. SRL în contradictoriu

cu intimata-pârâtă C.N.C.F.C.F.R. SA; a fost schimbată în tot sentința atacată,

în sensul că a fost admisă excepția prescripției extinctive și a fost respinsă acțiunea

ca prescrisă.

Pentru a se pronunța

astfel instanța de apel a reținut în principal că potrivit art. 16 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui

acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția. Pentru a

produce efecte interuptive, recunoașterea trebuie să intervină în cursul termenului

de prescripție și mai înainte de împlinirea acestui termen.

În speță, recunoașterile

de datorie prin confirmarea soldului de către pârâtă, invocate de apelanta reclamantă

datează din 31 decembrie 2006, cele mai vechi. Fișa furnizor de la dosarul Tribunalului

București reprezintă un extras din înregistrările contabile ale pârâtei, datând

din 30 noiembrie 2004 ulterior împlinirii prescripției, și oricum nu reprezintă

o recunoaștere neîndoielnică a creanței.

Împotriva deciziei

civile nr. 72/2012 din 20 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a Vl-a civilă, a declarat recurs SC D.F.O.C. SRL arătând că recunoașterea

datoriei a avut loc înăuntrul termenului de prescripție respectiv în anul 2002,

efectul fiind acela prevăzut de art. 17 din Decretul nr. 197/1958.

Prin urmare, arată

recurenta, în anul 2002 are loc întreruperea prescripției dreptului la acțiune prin

recunoașterea datoriei pe care C.N.C.F.R. SA o avea către SC M.I. SRL.

Intimata a formulat

întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin răspunsul

la întâmpinare recurenta arată și faptul că nu au fost respectate dispozițiile

art. 296 C. proc. civ., fiind încălcat principiul „non reformatio in pejus” creându-i

o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată.

Analizând actele

și lucrările dosarului în funcție de criticile recurentei Înalta Curte reține următoarele:

În conformitate

cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea hotărârii se poate cere când aceasta

este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită

a legii.

Doctrina a statuat

că hotărârea este lipsită de temei legal atunci când din modul în care aceasta fost

redactată nu poate determina dacă legea a fost corect sau nu aplicată. Hotărârea

a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a cărei

hotărâre se atacă a recurs la aplicarea dispozițiilor legale aplicabile speței,

însă fie Ie-a încălcat, fie Ie-a aplicat greșit.

Din această perspectivă

precum și din perspectiva criticilor deciziei recurate, Înalta Curte reține că hotărârea

instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței.

Astfel, în mod corect a reținut instanța de apel că recunoașterile de datorie prin

confirmarea soldului de către pârâtă la 31 decembrie 2006 și fișa furnizor care

reprezintă un extras din înregistrările contabile ale pârâtei din 30 noiembrie 2004

sunt ulterioare împlinirii prescripției, și oricum nu reprezintă o recunoaștere

neîndoielnică a creanței.

Nu este lipsit

de relevanță de a sublinia în acest context atitudinea pârâtei față de dreptul de

creanță al cedentei SC M.I. SRL în sensul că la data de 27 iulie 2004 pârâta acționat-o

în judecată pe cedentă pentru recuperarea sumei de 4.845.571,35 RON reprezentând

rest din factura fiscală din 28 februarie 2002 fără a recunoaște creanța de 4.204.379,69

RON opusă de cedentă în cadrul apărării privind compensația.

Față de faptul

că termenul de prescripție s-a împlinit la 26 iulie 2004, respectiv 11 septembrie

2004, iar recunoașterile pârâtei au fost ulterioare împlinirii termenului reiese

că instanța de apel a aplicat în mod corect dispozițiile art. 16 alin. (1) din Decretul

nr. 167/1958.

Referitor la afirmația

recurentei în sensul că prescripția s-a întrerupt în anul 2002, Înalta Curte o va

înlătura deoarece este o afirmație generică, recurenta neprecizând în ce constă

actul recunoașterii din anul menționat (2002).

În ceea ce privește

afirmația recurentei în sensul că a fost încălcat principiul neagravării situației

în propria cale de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție o va înlătura deoarece

prin admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune și respingerea

acțiunii ca prescrisă nu i s-a creat părții o situație mai grea atât timp cât prima

instanță a respins acțiunea reclamantei ca nefondată.

Este adevărat

că principiul nou reformatio in pejus presupune că părții care a exercitat o cale

de atac să nu i se agraveze prin soluția dată de instanța de control judiciar, situația

stabilită prin hotărârea atacată, însă așa cum am arătat deja, în prezenta cauză

s-a respins acțiunea ca nefondată, astfel că prin admiterea excepției prescripției

extinctive, instanța de apel nu a încălcat principiul enunțat.

Având în vedere

considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta SC D.F.O.C. SRL împotriva deciziei civile nr. 72/2012

din 20 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a Vl-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 13 iunie 2013.