ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2351/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Prin cererea înregistrată la data de 4 mai 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, reclamanta SC D.F.O.C. SRL a chemat în judecată pârâta C.N.C.F.C.F.R. SA, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 4.204.379,68 RON. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că societatea pârâtă datorează suma amintită în temeiul facturilor fiscale emise de către cedentul-creditor SC M.I. SRL. Creanța comercială a fost dobândită de către reclamantă prin contractul de cesiune de creanță din 20 februarie 2009 încheiat cu SC M.I. SRL. II. Prin sentința comercială nr. 8599 din 29 iunie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 22073/3/2010, Tribunalul București, secția a Vl-a comercială, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC D.F.O.C.

SRL, ca nefondată. Tribunalul a apreciat ca întemeiată apărarea pârâtei privind compensația legală potrivit art. 1114-art. 1145 C. civ. reținând că au fost îndeplinite toate condițiile pentru a opera în puterea legii compensația celor două creanțe: creanța pârâtei față de SC M.I. SRL și creanța SC M.I. SRL față de pârâtă. Astfel, la acel moment, ambele creanțe erau certe, lichide și exigibile, amândouă având ca obiect sume de bani. Compensația s-a produs de drept la momentul îndeplinirii condițiilor stipulate de lege, nefiind necesar un acord de voință al părților sau al uneia dintre părți în acest sens. III. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat apel reclamanta, solicitând schimbarea în tot a hotărârii primei instanțe și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 72/2012 din 20 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a fost admis apelul formulat de reclamanta SC D.F.O.C. SRL în contradictoriu cu intimata-pârâtă C.N.C.F.C.F.R. SA; a fost schimbată în tot sentința atacată, în sensul că a fost admisă excepția prescripției extinctive și a fost respinsă acțiunea ca prescrisă. Pentru a se pronunța astfel instanța de apel a reținut în principal că potrivit art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția. Pentru a produce efecte interuptive, recunoașterea trebuie să intervină în cursul termenului de prescripție și mai înainte de împlinirea acestui termen.

În speță, recunoașterile de datorie prin confirmarea soldului de către pârâtă, invocate de apelanta reclamantă datează din 31 decembrie 2006, cele mai vechi. Fișa furnizor de la dosarul Tribunalului București reprezintă un extras din înregistrările contabile ale pârâtei, datând din 30 noiembrie 2004 ulterior împlinirii prescripției, și oricum nu reprezintă o recunoaștere neîndoielnică a creanței. Împotriva deciziei civile nr. 72/2012 din 20 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a declarat recurs SC D.F.O.C. SRL arătând că recunoașterea datoriei a avut loc înăuntrul termenului de prescripție respectiv în anul 2002, efectul fiind acela prevăzut de art. 17 din Decretul nr. 197/1958.

Prin urmare, arată recurenta, în anul 2002 are loc întreruperea prescripției dreptului la acțiune prin recunoașterea datoriei pe care C.N.C.F.R. SA o avea către SC M.I. SRL. Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Prin răspunsul la întâmpinare recurenta arată și faptul că nu au fost respectate dispozițiile art. 296 C. proc. civ., fiind încălcat principiul „non reformatio in pejus” creându-i o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată. Analizând actele și lucrările dosarului în funcție de criticile recurentei Înalta Curte reține următoarele: În conformitate cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Doctrina a statuat că hotărârea este lipsită de temei legal atunci când din modul în care aceasta fost redactată nu poate determina dacă legea a fost corect sau nu aplicată. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a cărei hotărâre se atacă a recurs la aplicarea dispozițiilor legale aplicabile speței, însă fie Ie-a încălcat, fie Ie-a aplicat greșit. Din această perspectivă precum și din perspectiva criticilor deciziei recurate, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței. Astfel, în mod corect a reținut instanța de apel că recunoașterile de datorie prin confirmarea soldului de către pârâtă la 31 decembrie 2006 și fișa furnizor care reprezintă un extras din înregistrările contabile ale pârâtei din 30 noiembrie 2004 sunt ulterioare împlinirii prescripției, și oricum nu reprezintă o recunoaștere neîndoielnică a creanței.

Nu este lipsit de relevanță de a sublinia în acest context atitudinea pârâtei față de dreptul de creanță al cedentei SC M.I. SRL în sensul că la data de 27 iulie 2004 pârâta acționat-o în judecată pe cedentă pentru recuperarea sumei de 4.845.571,35 RON reprezentând rest din factura fiscală din 28 februarie 2002 fără a recunoaște creanța de 4.204.379,69 RON opusă de cedentă în cadrul apărării privind compensația. Față de faptul că termenul de prescripție s-a împlinit la 26 iulie 2004, respectiv 11 septembrie 2004, iar recunoașterile pârâtei au fost ulterioare împlinirii termenului reiese că instanța de apel a aplicat în mod corect dispozițiile art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Referitor la afirmația recurentei în sensul că prescripția s-a întrerupt în anul 2002, Înalta Curte o va înlătura deoarece este o afirmație generică, recurenta neprecizând în ce constă actul recunoașterii din anul menționat (2002). În ceea ce privește afirmația recurentei în sensul că a fost încălcat principiul neagravării situației în propria cale de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție o va înlătura deoarece prin admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune și respingerea acțiunii ca prescrisă nu i s-a creat părții o situație mai grea atât timp cât prima instanță a respins acțiunea reclamantei ca nefondată.

Este adevărat că principiul nou reformatio in pejus presupune că părții care a exercitat o cale de atac să nu i se agraveze prin soluția dată de instanța de control judiciar, situația stabilită prin hotărârea atacată, însă așa cum am arătat deja, în prezenta cauză s-a respins acțiunea ca nefondată, astfel că prin admiterea excepției prescripției extinctive, instanța de apel nu a încălcat principiul enunțat. Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC D.F.O.C. SRL împotriva deciziei civile nr. 72/2012 din 20 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a Vl-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 iunie 2013.