ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2082/2014

Asupra cererii de revizuire de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 8599 din 29 iunie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 22073/3/2010, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC D.F.O.C. SRL, ca nefondată. Tribunalul a apreciat ca întemeiată apărarea pârâtei privind compensația legală potrivit art. 1144-1145 C. civ. reținând că au fost îndeplinite toate condițiile pentru a opera în puterea legii compensația celor două creanțe: creanța pârâtei față de SC M.I. SRL și creanța SC M.I. SRL față de pârâtă. Astfel, la acel moment, ambele creanțe erau certe, lichide și exigibile, amândouă având ca obiect sume de bani.

Compensația s-a produs de drept la momentul îndeplinirii condițiilor stipulate de lege, nefiind necesar un acord de voință al părților sau al uneia dintre părți în acest sens. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat apel reclamanta, solicitând schimbarea în tot a hotărârii primei instanțe și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Prin decizia civilă nr. 72/2012 din 20 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost a dmis apelul formulat de reclamanta SC D.F.O.C. SRL în contradictoriu cu intimata-pârâtă Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. SA; a fost schimbată în tot sentința atacată, în sensul că a fost admisă excepția prescripției extinctive și a fost respinsă acțiunea ca prescrisă.

Î mpotriva deciziei civile nr. 72/2012 din 20 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a declarat recurs SC D.F.O.C. SRL arătând că recunoașterea datoriei a avut loc înăuntrul termenului de prescripție respectiv în anul 2002, efectul fiind acela prevăzut de art. 17 din Decretul nr. 167/1958 . Analizând actele și lucrările dosarului în funcție de criticile recurentei Înalta Curte a reținut următoarele: În conformitate cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Din această perspectivă precum și din perspectiva criticilor deciziei recurate, Înalta Curte a reținut că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței.

Astfel, în mod corect a reținut instanța de apel că recunoașterile de datorie prin confirmarea soldului de către pârâtă la 31 decembrie 2006 și fișa furnizor care reprezintă un extras din înregistrările contabile ale pârâtei din 30 noiembrie 2004 sunt ulterioare împlinirii prescripției, și oricum nu reprezintă o recunoaștere neîndoielnică a creanței. Nu este lipsit de relevanță de a sublinia în acest context atitudinea pârâtei față de dreptul de creanță al cedentei SC M.I. SRL în sensul că la data de 27 iulie 2004 pârâta a acționat-o în judecată pe cedentă pentru recuperarea sumei de 4 . 845.571,35 RON reprezentând rest din factura fiscală din 28 februarie 2002 fără a recunoaște creanța de 4.204.379,69 RON opusă de cedentă în cadrul apărării privind compensația.

Față de faptul că termenul de prescripție s-a împlinit la 26 iulie 2004, respectiv 11 septembrie 2004, iar recunoașterile pârâtei au fost ulterioare împlinirii termenului reiese că instanța de apel a aplicat în mod corect dispozițiile art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Referitor la afirmația recurentei în sensul că prescripția s-a întrerupt în anul 2002, Înalta Curte o va înlătura deoarece este o afirmație generică, recurenta neprecizând în ce constă actul recunoașterii din anul menționat (2002). În ceea ce privește afirmația recurentei în sensul că a fost încălcat principiul neagravării situației în propria cale de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție o va înlătura deoarece prin admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune și respingerea acțiunii ca prescrisă nu i s-a creat părții o situație mai grea atât timp cât prima instanță a respins acțiunea reclamantei ca nefondată.

Este adevărat că principiul non reformatio in pejus presupune că partea care a exercitat o cale de atac să nu i se agraveze prin soluția dată de instanța de control judiciar, situația stabilită prin hotărârea atacată, însă așa cum am arătat deja, în prezenta cauză s-a respins acțiunea ca nefondată, astfel că prin admiterea excepției prescripției extinctive, instanța de apel nu a încălcat principiul enunțat. În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 2351 din 13 iunie 2013 a respins ca nefondat recursul reclamantei SC D.F.O.C. SRL. Împotriva deciziei mai sus menționată, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamanta a formulat cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc.

civ. În motivarea cererii revizuienta a prezentat argumentele sale privind admisibilitatea cererii de revizuire, având în vedere faptul că decizia pronunțată în recurs este una care evocă fondul. În opinia sa, apelul a fost admis, instanța reanalizând situația de fapt, iar recursul a fost admis, situație în care sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale acestei cereri. Trecând la motivul pentru care a solicitat revizuirea deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, reclamanta a arătat că principalul motiv pentru care instanța de apel și cea de recurs au apreciat că ar fi prescrisă creanța reclamantei a fost acela că nu au existat înscrisuri care să confirme întreruperea curgerii prescripției extinctive.

Între antecesoarea reclamantei SC M.I. și pârâtă au existat relații comerciale, în urma cărora au fost emise cele cinci facturi fiscale în discuție în pricina de față, dar și alte facturi, plăți și ordine de compensare. Suma solicitată prin acțiune este diferită de cuantumul celor cinci facturi analizate de instanța de apel și apoi de cea de recurs. Ea derivă nu numai din cele cinci facturi fiscale, ci și din fișele de furnizori. Din acest punct de vedere, revizuenta reproșează instanței de recurs că nu a cercetat dacă suma de 2.360.937,84 RON este prescrisă. Instanța de recurs a ignorat înscrisurile invocate în contract ce stau la baza creanței cesionate către revizuentă și nu a cercetat actele care stau la baza întregii creanțe inclusiv fișele de furnizori și confirmările de sold invocate în contractul de cesiune și a înscrisurilor ce au stat la baza emiterii acestora.

În opinia revizuentei, proveniența întregii sume rezultă din extrasele de cont, ordinele de plată, ordine de compensare și documente ce evidențiază cesiunea de creanță D. către M.I. din 27 decembrie 2011, ce constituie toate înscrisuri noi, descoperite după darea hotărârii. Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. SA a efectuat plăți parțiale ale celor cinci facturi invocate în cauză, care confirmă faptul că recunoaște datoria către reclamantă. Înscrisurile noi, arată revizuenta sunt anterioare datei de 26 iulie 2004, respectiv 11 septembrie 2004 și îndeplinesc condițiile legale pentru a fi admisibilă calea de atac a revizuirii și anume reprezintă un înscris, acesta este doveditor și determinant, este descoperit după darea hotărârii deci este nou și a existat la data pronunțării hotărârii.

În ce privește ultima condiție de admisibilitate, revizuenta consideră că nu a putut fi înfățișat dintr-o împrejurare mai sus de voința părții și anume datorită faptului că arhiva societății M.I. a fost distrusă ca urmare a unui incendiu ce a avut loc la data de 2 februarie 2003, fiind distruse în totalitate actele de care M.I. dispunea până la acea dată. Înscrisul nou descoperit, se arată că a întrerupt cursul prescripției prin recunoașterea datoriei survenită începând cu luna septembrie a anului 2001, ceea ce ar conduce la o soluție diametral opusă celei pronunțate de instanța de recurs. Examinarea cererii de revizuire sub aspectul condițiilor de admisibilitate. Înalta Curte a luat în examinare cererea de revizuire sub aspectul cerințelor impuse de art. 326 alin. (3) C. proc.

civ. prin care se dispune că „Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază”. Discutarea admisibilității cererii presupune atât abordarea dispozițiilor generale referitoare la obiectul revizuirii prevăzute de art. 322 alin. (1) C. proc. civ., cât și al dispozițiilor art. 322 alin. (5) C. proc. civ., indicate drept temei de revizuentă. Astfel, din conținutul prevederilor art. 322 alin. (1) C. proc. civ. rezultă că revizuirea poate fi îndreptată împotriva unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, în cazurile prevăzute de pct. 1-9.

Întrucât în cazul de față calea extraordinară de atac a revizuirii este îndreptată împotriva unei decizii pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs, este de reținut în raport de soluția de respingere a recursului, că decizia astfel pronunțată nu îndeplinește cerința dispozițiilor de mai sus prin care s-a prevăzut ca soluția „să evoce fondul”. Dintr-un alt punct de vedere care vizează reglementarea însăși a recursului socotit drept cale extraordinară de atac ce poate fi promovată numai pentru motive de nelegalitate, trebuie reținut că deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului se mărginesc numai la examinarea aplicării corecte a legii și ca atare, de principiu, ele nu evocă fondul.

Observând decizia împotriva căreia s-a promovat calea de atac extraordinară a revizuirii, față de considerentele de mai sus, soluția de respingere a recursului ca nefondat, nu îndeplinește cerințele procedurale mai sus indicate pentru a fi supusă revizuirii întrucât nu evocă fondul, iar repunerea în discuție a unor fapte și împrejurări în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunțată de către instanța de apel este inadmisibilă. A doua chestiune care se impune a fi examinată din același punct de vedere, al admisibilității revizuirii vizează condițiile cerute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. invocat de revizuentă. Din aceste prevederi revizuenta a avut în vedere teza I care vizează descoperirea unui înscris nou.

Sub acest aspect trebuie reținut că pct. 5 prevede posibilitatea revizuirii unei decizii care îndeplinește cerințele art. 322 alin. (1) C. proc. civ., „dacă după darea hotărârii s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților (…)”. Din dispozițiilor redate mai sus rezultă condițiile pe care trebuie să le îndeplinească înscrisul pentru a fi în sensul legii „doveditor”. Aceasta înseamnă că înscrisul prezentat instanței trebuie să fie probant prin el însuși, să fie opozabil părții adverse, iar odată cu prezentarea acestuia instanței de revizuire să se facă dovada împiedicării de a-l fi prezentat în judecata încheiată prin respingerea recursului ca nefondat.

O ultimă cerință se referă la împiedicarea prezentării înscrisului doveditor dintr-o împrejurare care trebuie să fie „mai presus de voința părții”. După enunțarea acestor condiții cerute de dispozițiile procedurale se poate observa că înscrisurile prezentate de revizuentă și anume ordine de plată, extrase de cont, ordine de compensare și documente ce evidențiază cesiunea de creanță, care în opinia revizuentei reprezintă o recunoaștere a datoriei, nu îndeplinesc cerințele legale întrucât nu au forță probantă, deoarece nu confirmă direct susținerile privind întreruperea termenului de prescripție și prin urmare nu este opozabil prin conținutul său părții potrivnice. În fața instanței de recurs nu se poate realiza un control de netemeinicie, din punct de vedere al reevaluării situației de fapt, care a fost pe deplin cercetată de către instanța de apel.

În fine, acest înscris nu a fost reținut de partea potrivnică și nici nu s-a dovedit că a existat o împrejurare mai presus de voința părții care să o fi pus în situația de a nu-l putea prezenta. Demersul pentru obținerea înscrisului se putea face în recurs. Distinct de aceste considerente trebuie precizat că analiza pct. 5 al art. 322 C. proc. civ. s-a făcut în scopul de a aduce lămuriri în plus și numai pentru ipoteza în care instanța de revizuire ar fi putut să treacă peste dispozițiile alin. (1) al aceluiași art. 322 C. proc. civ. În consecință, față de cele ce preced se va respinge cererea de revizuire.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta SC D.F.O.C. SRL împotriva deciziei nr. 2351 din 13 iunie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 iunie 2014.