ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2082/2014

Asupra cererii de

revizuire de față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 8599 din 29

iunie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 22073/3/2010, Tribunalul București, secția

a VI-a comercială, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC D.F.O.C. SRL,

ca nefondată.

Tribunalul a apreciat

ca întemeiată apărarea pârâtei privind compensația legală potrivit art.

1144-1145 C. civ. reținând că au fost îndeplinite toate condițiile pentru a

opera în puterea legii compensația celor două creanțe: creanța pârâtei față de

SC M.I. SRL și creanța SC M.I. SRL față de pârâtă. Astfel, la acel moment,

ambele creanțe erau certe, lichide și exigibile, amândouă având ca obiect sume

de bani. Compensația s-a produs de drept la momentul îndeplinirii condițiilor

stipulate de lege, nefiind necesar un acord de voință al părților sau al uneia

dintre părți în acest sens.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a formulat apel reclamanta, solicitând schimbarea în

tot a hotărârii primei instanțe și admiterea acțiunii astfel cum a fost

formulată.

Prin

decizia civilă nr. 72/2012 din 20 februarie 2012 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost a

dmis apelul

formulat de reclamanta SC D.F.O.C. SRL în contradictoriu cu intimata-pârâtă

Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. SA; a fost schimbată în tot sentința

atacată, în sensul că a fost admisă excepția prescripției extinctive și a fost

respinsă acțiunea ca prescrisă.

Î

mpotriva deciziei civile nr. 72/2012 din 20 februarie 2012

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a declarat recurs

SC D.F.O.C. SRL arătând că recunoașterea datoriei a avut loc înăuntrul

termenului de prescripție respectiv în anul 2002, efectul fiind acela prevăzut

de art. 17 din Decretul nr. 167/1958

.

Analizând

actele și lucrările dosarului în funcție de criticile recurentei Înalta Curte a

reținut următoarele:

În

conformitate cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea hotărârii se poate

cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii.

Din

această perspectivă precum și din perspectiva criticilor deciziei recurate,

Înalta Curte a reținut că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în

temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței. Astfel, în mod corect a reținut

instanța de apel că recunoașterile de datorie prin confirmarea soldului de

către pârâtă la 31 decembrie 2006 și fișa furnizor care reprezintă un extras

din înregistrările contabile ale pârâtei din 30 noiembrie 2004 sunt ulterioare

împlinirii prescripției, și oricum nu reprezintă o recunoaștere neîndoielnică a

creanței.

Nu este

lipsit de relevanță de a sublinia în acest context atitudinea pârâtei față de

dreptul de creanță al cedentei SC M.I. SRL în sensul că la data de 27 iulie

2004 pârâta a acționat-o în judecată pe cedentă pentru recuperarea sumei de

4

.

845.571,35

RON reprezentând rest din factura fiscală din 28 februarie 2002 fără a

recunoaște creanța de 4.204.379,69 RON opusă de cedentă în cadrul apărării

privind compensația.

Față de faptul

că termenul de prescripție s-a împlinit la 26 iulie 2004, respectiv 11 septembrie

2004, iar recunoașterile pârâtei au fost ulterioare împlinirii termenului reiese

că instanța de apel a aplicat în mod corect dispozițiile art. 16 alin. (1) din Decretul

nr. 167/1958.

Referitor

la afirmația recurentei în sensul că prescripția s-a întrerupt în anul 2002, Înalta

Curte o va înlătura deoarece este o afirmație generică, recurenta neprecizând în

ce constă actul recunoașterii din anul menționat (2002).

În ceea ce

privește afirmația recurentei în sensul că a fost încălcat principiul neagravării

situației în propria cale de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție o va înlătura

deoarece prin admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune și

respingerea acțiunii ca prescrisă nu i s-a creat părții o situație mai grea atât

timp cât prima instanță a respins acțiunea reclamantei ca nefondată.

Este adevărat

că principiul non reformatio in pejus presupune că partea care a exercitat o cale

de atac să nu i se agraveze prin soluția dată de instanța de control judiciar, situația

stabilită prin hotărârea atacată, însă așa cum am arătat deja, în prezenta cauză

s-a respins acțiunea ca nefondată, astfel că prin admiterea excepției prescripției

extinctive, instanța de apel nu a încălcat principiul enunțat.

În consecință,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 2351

din 13 iunie 2013 a respins ca nefondat recursul reclamantei SC D.F.O.C. SRL.

Împotriva deciziei mai

sus menționată, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamanta a

formulat cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc.

civ. În motivarea cererii revizuienta a prezentat argumentele sale privind admisibilitatea

cererii de revizuire, având în vedere faptul că decizia pronunțată în recurs este

una care evocă fondul. În opinia sa, apelul a fost admis, instanța reanalizând situația

de fapt, iar recursul a fost admis, situație în care sunt îndeplinite condițiile

de admisibilitate ale acestei cereri.

Trecând la motivul pentru

care a solicitat revizuirea deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, reclamanta

a arătat că principalul motiv pentru care instanța de apel și cea de recurs au apreciat

că ar fi prescrisă creanța reclamantei a fost acela că nu au existat înscrisuri

care să confirme întreruperea curgerii prescripției extinctive.

Între antecesoarea reclamantei

SC M.I. și pârâtă au existat relații comerciale, în urma cărora au fost emise cele

cinci facturi fiscale în discuție în pricina de față, dar și alte facturi, plăți

și ordine de compensare. Suma solicitată prin acțiune este diferită de cuantumul

celor cinci facturi analizate de instanța de apel și apoi de cea de recurs. Ea derivă

nu numai din cele cinci facturi fiscale, ci și din fișele de furnizori. Din acest

punct de vedere, revizuenta reproșează instanței de recurs că nu a cercetat dacă

suma de 2.360.937,84 RON este prescrisă. Instanța de recurs a ignorat înscrisurile

invocate în contract ce stau la baza creanței cesionate către revizuentă și nu a

cercetat actele care stau la baza întregii creanțe inclusiv fișele de furnizori

și confirmările de sold invocate în contractul de cesiune și a înscrisurilor ce

au stat la baza emiterii acestora.

În opinia revizuentei,

proveniența întregii sume rezultă din extrasele de cont, ordinele de plată, ordine

de compensare și documente ce evidențiază cesiunea de creanță D. către M.I. din

27 decembrie 2011, ce constituie toate înscrisuri noi, descoperite după darea hotărârii.

Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. SA a efectuat plăți parțiale ale celor cinci

facturi invocate în cauză, care confirmă faptul că recunoaște datoria către reclamantă.

Înscrisurile noi, arată

revizuenta sunt anterioare datei de 26 iulie 2004, respectiv 11 septembrie 2004

și îndeplinesc condițiile legale pentru a fi admisibilă calea de atac a revizuirii

și anume reprezintă un înscris, acesta este doveditor și determinant, este descoperit

după darea hotărârii deci este nou și a existat la data pronunțării hotărârii.

În ce privește ultima

condiție de admisibilitate, revizuenta consideră că nu a putut fi înfățișat dintr-o

împrejurare mai sus de voința părții și anume datorită faptului că arhiva societății

M.I. a fost distrusă ca urmare a unui incendiu ce a avut loc la data de 2 februarie

2003, fiind distruse în totalitate actele de care M.I. dispunea până la acea dată.

Înscrisul nou descoperit,

se arată că a întrerupt cursul prescripției prin recunoașterea datoriei survenită

începând cu luna septembrie a anului 2001, ceea ce ar conduce la o soluție diametral

opusă celei pronunțate de instanța de recurs.

Examinarea cererii de

revizuire sub aspectul condițiilor de admisibilitate.

Înalta Curte a luat în

examinare cererea de revizuire sub aspectul cerințelor impuse de art. 326 alin.

(3) C. proc. civ. prin care se dispune că „Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea

revizuirii și la faptele pe care se întemeiază”.

Discutarea admisibilității

cererii presupune atât abordarea dispozițiilor generale referitoare la obiectul

revizuirii prevăzute de art. 322 alin. (1) C. proc. civ., cât și al dispozițiilor

art. 322 alin. (5) C. proc. civ., indicate drept temei de revizuentă. Astfel, din

conținutul prevederilor art. 322 alin. (1) C. proc. civ. rezultă că revizuirea poate

fi îndreptată împotriva unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau

prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când

evocă fondul, în cazurile prevăzute de pct. 1-9.

Întrucât în cazul de față

calea extraordinară de atac a revizuirii este îndreptată împotriva unei decizii

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs, este de reținut în

raport de soluția de respingere a recursului, că decizia astfel pronunțată nu îndeplinește

cerința dispozițiilor de mai sus prin care s-a prevăzut ca soluția „să evoce fondul”.

Dintr-un alt punct de vedere care vizează reglementarea însăși a recursului socotit

drept cale extraordinară de atac ce poate fi promovată numai pentru motive de nelegalitate,

trebuie reținut că deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în

soluționarea recursului se mărginesc numai la examinarea aplicării corecte a legii

și ca atare, de principiu, ele nu evocă fondul.

Observând decizia împotriva

căreia s-a promovat calea de atac extraordinară a revizuirii, față de considerentele

de mai sus, soluția de respingere a recursului ca nefondat, nu îndeplinește cerințele

procedurale mai sus indicate pentru a fi supusă revizuirii întrucât nu evocă fondul,

iar repunerea în discuție a unor fapte și împrejurări în legătură cu nelegalitatea

deciziei pronunțată de către instanța de apel este inadmisibilă.

A doua chestiune care

se impune a fi examinată din același punct de vedere, al admisibilității revizuirii

vizează condițiile cerute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. invocat de revizuentă.

Din aceste prevederi revizuenta a avut în vedere teza I care vizează descoperirea

unui înscris nou. Sub acest aspect trebuie reținut că pct. 5 prevede posibilitatea

revizuirii unei decizii care îndeplinește cerințele art. 322 alin. (1) C. proc.

civ., „dacă după darea hotărârii s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute

de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai

presus de voința părților (…)”.

Din dispozițiilor redate

mai sus rezultă condițiile pe care trebuie să le îndeplinească înscrisul pentru

a fi în sensul legii „doveditor”. Aceasta înseamnă că înscrisul prezentat instanței

trebuie să fie probant prin el însuși, să fie opozabil părții adverse, iar odată

cu prezentarea acestuia instanței de revizuire să se facă dovada împiedicării de

a-l fi prezentat în judecata încheiată prin respingerea recursului ca nefondat.

O ultimă cerință se referă la împiedicarea prezentării înscrisului doveditor dintr-o

împrejurare care trebuie să fie „mai presus de voința părții”.

După enunțarea acestor

condiții cerute de dispozițiile procedurale se poate observa că înscrisurile prezentate

de revizuentă și anume ordine de plată, extrase de cont, ordine de compensare și

documente ce evidențiază cesiunea de creanță, care în opinia revizuentei reprezintă

o recunoaștere a datoriei, nu îndeplinesc cerințele legale întrucât nu au forță

probantă, deoarece nu confirmă direct susținerile privind întreruperea termenului

de prescripție și prin urmare nu este opozabil prin conținutul său părții potrivnice.

În fața instanței de recurs nu se poate realiza un control de netemeinicie, din

punct de vedere al reevaluării situației de fapt, care a fost pe deplin cercetată

de către instanța de apel.

În fine, acest înscris

nu a fost reținut de partea potrivnică și nici nu s-a dovedit că a existat o împrejurare

mai presus de voința părții care să o fi pus în situația de a nu-l putea prezenta.

Demersul pentru obținerea înscrisului se putea face în recurs.

Distinct de aceste considerente

trebuie precizat că analiza pct. 5 al art. 322 C. proc. civ. s-a făcut în scopul

de a aduce lămuriri în plus și numai pentru ipoteza în care instanța de revizuire

ar fi putut să treacă peste dispozițiile alin. (1) al aceluiași art. 322 C. proc.

civ.

În consecință, față de

cele ce preced se va respinge cererea de revizuire.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge cererea

de revizuire formulată de revizuenta SC D.F.O.C. SRL împotriva deciziei nr. 2351

din 13 iunie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 iunie

2014.