ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2551/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată, inițial, la Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal și ulterior pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca urmare a declinării competenței soluționării cauzei, prin sentința nr. 4696 din 22 iunie 2015, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la compensarea sumei de 1.388.243,30 RON cu o altă obligație către bugetul de stat, iar, în cazul în care această operațiune nu este posibilă, obligarea la restituirea sumei actualizate cu dobânda până la data stingerii.

2.1. Prin încheierea de ședință din 19 noiembrie 2015, Curtea de Apel București a respins, ca nefondate: excepția necompetenței materiale a instanței în raport cu capătul de cerere subsidiar privind obligarea la restituire; excepția inadmisibiltății acțiunii; excepția prescripției dreptului material la acțiune în raport cu prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004; excepția tardivității plângerii prealabile; excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și excepția prescripției dreptului material la acțiune în raport cu prevederile Decretului nr. 167/1998.

2.2. Prin sentința nr. 3396 din 17 decembrie 2015, Curtea de apel București a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea reclamantei, ca inadmisibilă.

Împotriva sentinței civile nr. 3396/17.12.2015 a declarat recurs reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A., invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

În motivarea căii de atac recurenta-reclamantă susține că în mod greșit a proceat instanța fondului, reținând aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 218 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

În acest sens, recurenta-reclamantă susține că în speță nu este vorba de o creanță fiscală, numai aceastea putând face obiectul unei contestații prevăzute de art. 205 din Codul de procedură fiscală și care se soluționează prin decizia menționată la art. 218 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

În contextul în care recurenta-reclamantă nu este debitor la bugetul statului ci dimpotrivă, statul român, prin ministerul finanțelor publice este debitorul reclamantei, consideră recurenta-reclamantă că acțiunea sa este admisibilă, pe tărâmul Legii nr. 554/2004, astfel că în mod greșit a admis prima instanță excepția inadmisibilității.

Împotriva încheierii de ședință din 19 noiembrie 2015 a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. și solicitând casarea încheierii în sensul admiterii uneia dintre excepțiile invocate.

Ca și recurenta-reclamantă, recurenta-pârâtă critică încheierea instanței de fond din perspectiva greșitei rețineri a incidenței Codului de procedură fiscală, apreciind recurenta-pârâtă că în cauză nu sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 92/2003, context în care excepțiile respinse prin încheierea din 19 noiembrie 2015 sunt fondate, urmând a fi admise ca atare.

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 25 ianuarie 2018, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., pronunțând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 8 martie 2018.

II.Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând recursurile de față, Înalta Curte constată că sunt nefondate, urmând a le respinge ca atare.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a solicitat obligarea recurentei-pârâte la compensarea sumei de 1.388.243,30 RON cu o altă obligație către bugetul de stat, iar în cazul în care această operațiune nu este posibilă, obligarea la restituirea sumei actualizate cu dobânda până la data stingerii.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esență, că suma solicitată reprezintă diferența între suma pe care AVAS trebuia să o vireze reclamantei și suma efectiv virată în urma vânzării acțiunilor pe care le deținea la S.C. A. S.A.

Astfel cum rezultă din economia dosarului, prin cererea nr. x/10340 din 01.08.2014 reclamanta a solicitat pârâtului aprobarea compensării sumei de 1 388 243,30 RON cu o altă obligație către bugetul de stat, iar în cazul în care nu este posibil acest lucru, restituirea sumei respective.

Cu adresa nr. x/2015 pârâtul a răspuns reclamantei, arătând că nu este posibilă compensarea, deoarece creanța nu reprezintă o creanță fiscală, iar reclamanta nu înregistrează obligații fiscale restante la bugetul de stat. Referitor la acoperirea diferenței dintre valoarea nominală a pachetului de acțiuni rezultat în urma conversiei și suma încasată din valorificarea acestuia de către MFP, se arată că aceasta reprezintă o măsură susceptibilă a fi considerată de natura ajutorului de stat. Ca urmare, plata sumei poate fi făcută numai după solicitarea și emiterea punctului de vedere al Consiliului Concurenței și cu condiția notificării de către AAAS, în calitate de instituție publică implicată în privatizare, a sumei de plată, respectiv a diferenței dintre valoarea nominală a pachetului de acțiuni rezultat din conversia debitelor S.C. A. S.A. și suma obținută din vânzarea acțiunilor.

În prezența refuzului de compensare, recurenta-reclamantă a promovat prezenta acțiune, întemeiată pe dispozițiile art. 116-117 din O.G. nr. 92/2003, precum și pe dispozițiile Legii nr. 554/2004.

Pârâtul a solicitat respingerea acțiunii reclamantei, în primul rând pentru excepțiile invocate prin întâmpinare, referitoare la exercițiul dreptului la acțiune și, în subsidiar, a solicitat instanței să constate inadmisibilă acțiunea reclamantei.

Prin încheierea de ședință din 19 noiembrie 2015, Curtea de Apel București a respins, ca nefondate: excepția necompetenței materiale a instanței în raport cu capătul de cerere subsidiar privind obligarea la restituire; excepția inadmisibiltății acțiunii; excepția prescripției dreptului material la acțiune în raport cu prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004; excepția tardivității plângerii prealabile; excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și excepția prescripției dreptului material la acțiune în raport cu prevederile Decretului nr. 167/1998.

Prin sentința civilă recurată în cauza de față instanța fondului a respins acțiunea reclamantei ca fiind inadmisibilă, pentru motivele arătate în cuprinsul considerentelor.

Astfel cum rezultă din cele două cereri de exercitare a căii de atac, ambele recurente invocă greșita reținere, de către prima instanță, a incidenței dispozițiilor art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că atât modalitatea de soluționare a excepțiilor respinse prin încheierea din 19 noiembrie 2015 cât și a celei de inadmisibilitate, admisă prin sentința civilă nr. 3396/17.12.2015, reflectă corecta aplicare a dispozițiilor Codului de procedură fiscală.

Așa cum a reținut și instanța fondului, Înalta Curte constată că solicitarea adresată de recurenta-reclamantă prin cererea nr. x/10340 din 01.08.2014 este aceea a compensării sumei de 1 388 243,30 RON cu o altă obligație către bugetul de stat, recurenta-reclamantă indicând explicit faptul că se prevalează de dispozițiile art. 116 și 117 din Codul de procedură fiscală, referitoare la procedura de compensare.

În atare context, și în raport de prevederile art. 116 alin. (7) din Cod, "organul fiscal competent comunică debitorului decizia cu privire la efectuarea compensării, în termen de 7 zile de la data efectuării operațiunii, în mod întemeiat a reținut prima instanță faptul că reclamanta era ținută să urmeze rigorile procesuale impuse de acest act normativ, respectiv efectuarea contestației administrative conform art. 205 și apoi atacarea în fața instanței a deciziei date în soluționarea acestei contestații.

Potrivit dispozițiilor art. 205 din O.G. nr. 92/2003, împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestație potrivit legii. Contestația este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condițiile legii."

Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii, prevede art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003.

Prin urmare, ceea ce poate forma obiectul controlului instanței de contencios administrativ, în raport de dispozițiile art. 218 din O.G. nr. 92/2003, este numai decizia de soluționare a contestației administrative astfel că, în contextul în care recurenta-reclamantă nu face dovada faptului că s-a adresat pârâtei cu o astfel de contestație, formulată împotriva refuzului de emitere a deciziei de compensare, acțiunea sa este inadmisibilă.

Referirile recurentei-reclamante la prevederile Legii nr. 554/2004 nu influențează modalitatea de soluționare a cauzei, dat fiind faptul că legea anterior menționată constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ iar normele de procedură cuprinse în O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură specială au caracter de norme speciale și, în consecință, derogă de la dreptul comun, impunând condiții specifice pentru exercițiul acțiunii în contencios fiscal.

În egală măsură, reținând că speței de față nu i se aplică prevederile Legii nr. 554/2004, în mod întemeiat a procedat prima instanță, respingând excepția necompetenței materiale a instanței, a prescripției dreptului material la acțiune, a tardivității plângerii precum și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtei.

În consecință, atât recursul reclamantei cât și cel al pârâtului sunt nefondate, ambele pornind de la premisa greșită a incidenței dispozițiilor Legii nr. 554/2004 în cauză, urmând a fi menținută sentința civilă criticată ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva încheierii de ședință din 19 noiembrie 2015 și sentinței nr. 3396 din 17 decembrie 2015 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 14 iunie 2018.