ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 198/2018

Asupra cererii de recurs de față

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 04.11.2014 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/3/2014, reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Transporturilor și Compania Națională de Căi Ferate CFR SA, a solicitat să se dispună obligarea în solidar a pârâților la plata sumei de 6.946.483,46 RON, reprezentând valoarea materialelor folosite la reconstrucția podului feroviar din sectorul Focșani - Putna Seacă, constând în Tablier 1 și Tablier 2, inclusiv aparatele de reazem cu o masă totală aproximativă de 614 tone și, de asemenea, obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 3449/17.06.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2014 a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâta Compania Națională de Căi Ferate CFR SA; s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Transporturilor și a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Compania Națională de Căi Ferate CFR SA și a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Căi Ferate CFR SA, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; s-a luat act că pârâții Compania Națională de Căi Ferate CFR SA și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva Sentinței civile nr. 3449/17.06.2015, pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr. x/2014, reclamanta A. SA a formulat apel.

Prin Decizia civilă nr. 805A din 6 mai 2016 Curtea de apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelanta SC A. SA, împotriva Sentinței civile nr. 3449/17.06.2015 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimații Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Transporturilor și Compania Națională de Căi Ferate CFR SA

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă SC A. SA.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Examinându-se cererea de recurs, în cadrul procedurii de regularizare a cererii, în baza art. XVII alin. (3) raportat la art. XV alin. (2) din Legea nr. 2/2013 și art. 486 C. proc. civ. s-a constatat că aceasta îndeplinește cerințele de formă prevăzute la art. 486 C. proc. civ.

În raport de dispozițiile art. 486 alin. (2) C. proc. civ., s-a constatat că recurenta a achitat taxa judiciară de timbru în sumă de 36.535 RON conform art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

Recursul este formulat în cadrul termenului procedural prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

La data de 3.08.2016, în conformitate cu dispozițiile art. 490 alin. (2) teza I, cu referire la art. 471 alin. (5) din C. proc. civ. s-a dispus comunicarea recursului către intimați, cu mențiunea de a depune la dosarul cauzei întâmpinare în termen de cel mult 30 de zile.

La data de 5.09.2016 s-a constatat că intimata Ministerul Transporturilor a depus întâmpinare în termenul prevăzut de lege, prin care a invocat excepțiile inadmisibilității și nulității recursului și a solicitat respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a deciziei civile atacate.

La data de 7.09.2016 și respectiv 12.09.2016 s-a constatat că au depus întâmpinare Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Compania Naționala de Căi Ferate CFR SA prin care au solicitat respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a deciziei civile atacate.

În baza art. XVII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, coroborat cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, fiind desemnată persoana în vederea întocmirii raportului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 21 iunie 2017 potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 8 noiembrie 2017, a fost admis în principiu recursul și a fost fixat termen la data de 31 ianuarie 2018 în vederea soluționării recursului.

În motivarea recursului, recurenta invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 58 alin. (l) din Legea nr. 71/2011 fapt ce a generat constatarea de către aceasta a faptului că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 580 din Noul C. civ. ci dispozițiile art. 493 și 494 din C. civ. din anul 1864.

Atât prima instanță cât și instanța de apel, au considerat că în cazul acțiunii promovate sunt incidente dispozițiile art. 493 și 494 din C. civ. din anul 1864 și nu cele pe care a fost întemeiată acțiunea, respectiv art. 580 din Noul C. civ., motivat pe 2 aspecte.

Primul aspect se referă la faptul că, prin acțiune s-au făcut ample referiri la contractul de execuție nr. 351/21.06.2010 iar lucrările la podul feroviar Focșani-Putna Seacă au început înainte de data de 01.10.2011 (data intrării în vigoare a Noului C. civ.). Cel de-al doilea aspect reținut de instanța de apel a fost acela că "inaplicabilitatea dispozițiilor art. 580 din Noul C. civ. a fost reținută și de Înalta Curte de Casație și Justiție în considerentele deciziei (irevocabile) nr. 2793/30.09.2014 pronunțate în Dosar nr. x/2012".

Consideră recurenta că cele două aspecte reținute de instanță sunt greșite pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 58 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 "În toate cazurile în care accesiunea imobiliară artificială presupune exercitarea unui drept de opțiune de către proprietarul imobilului, efectele accesiunii sunt guvernate de legea în vigoare la data începerii lucrării".

Susține recurenta că textul de lege este aplicabil doar în cazul accesiunilor imobiliare artificiale ce presupun exercitarea unui drept de opțiune al proprietarului imobilului însă, în cazul de față nu poate fi vorba despre o accesiune în care proprietarul imobilului să aibă un drept de opțiune, în accepțiunea C. civ. din anul 1864 sau din anul 2009.

Singurul caz în care proprietarul imobilului are un drept de opțiune, potrivit vechiul C. civ. este cazul prevăzut de art. 494 care se referă la plantațiile, lucrările și construcțiile făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, pe pământul proprietatea altuia. Numai în acest caz, proprietarul pământului are un drept de opțiune între a invoca accesiunea imobiliară artificială și a păstra materialele pentru el sau de a obliga terța persoană (constructorul) de a le ridica pe cheltuiala ei.

Situația supusă judecății se încadrează pe noul C. civ., respectiv pe dispozițiile art. 580 alin. (2), (ce reiterează dispozițiile art. 493 din vechiul C. civ.) situație în care nu există un drept de opțiune al proprietarului pământului între a invoca accesiunea imobiliară artificială sau a cere proprietarului materialelor să le ridice, ci doar obligația proprietarului pământului de a plăti valoarea materialelor și daune-interese, acesta din urmă fiind cel care a făcut construcțiile, plantațiile sau lucrările cu materiale străine. Prin același articol se interzice expres dreptul proprietarului materialelor de a le ridica.

Astfel, susținerea instanței de apel cum că accesiunea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, va opera numai în situația în care proprietarul imobilului a optat pentru preluarea lucrării, nu este susținută de dispozițiile legale în materia accesiunii imobiliare artificiale, prevăzute de art. 580.

Incidența dispozițiilor art. 580 din noul C. civ., rezultă în raport de data încorporării materialelor proprietatea recurentei în lucrarea executată pentru pârâții Statul Român și Ministerul Transporturilor, proprietari ai podului feroviar din sectorul Focșani-Putna Seacă. Așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată și din înscrisurile depuse la dosarul cauzei tablierele încorporate în podul feroviar au fost scoase din incinta societății recurente în luna noiembrie 2011, deci după 01.10.2011 dată la care a intrat în vigoare noul C. civ. încorporarea acestor tabliere în podul feroviar nu putea fi făcută decât ulterior datelor menționate în avizele de însoțire a mărfurilor și de recepționare a lor.

În ce privește considerentele Deciziei nr. 2793/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate în Dosarul nr. x/2012, arătă că nu au nicio incidență în prezenta cauză având în vedere faptul că în acel dosar obiectul cauzei era acțiune în constatare a unui drept de proprietate, nefiind analizată în niciun fel data încorporării materialelor în podul feroviar și incidența dispozițiilor legale în raport de data efectivă a accesiunii artificiale imobiliare. Înalta Curte, prin decizia menționată a făcut o analiză a aplicabilității dispozițiilor art. 580 din Noul C. civ. reținând că aceste dispoziții, nu sunt aplicabile în acea cauză privind constatarea dreptului de proprietate față de data încheierii contractului de execuție reținând pe de altă parte că trimiterile instanței de apel la materia accesiunii imobiliare nu au fost determinante asupra soluției pronunțate întrucât instanța a verificat întrunirea condițiilor de promovare a acțiunii în constatare și a reținut inadmisibilitatea acesteia din perspectiva neîndeplinirii acestora. Astfel, în raport de obiectul cauzei din Dosarul nr. x/2012 și în raport de aspectele analizate cu ocazia judecării acelui dosar, nu se poate reține autoritatea de lucru judecat sau efectul pozitiv al lucrului judecat, cu privire la

Printr-o altă critică recurenta susține că hotărârea apelată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material reglementate de art. 580 din noul C. civ., privind accesiunea imobiliară artificială. Atât prima instanță cât și instanța de apel, făcând abstracție de obiectul cererii de chemare în judecată și de temeiul de drept invocat, în mod greșit fac referire la o imposibilitate a angajării răspunderii civile contractuale față de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și la inexistența unui raport de cauzalitate între faptele sale de a nu executa contractul și prejudiciul cauzat reclamantei.

Accesiunea imobiliară artificială nu presupune existența unui contract și a unei răspunderi civile contractuale cum în mod greșit au reținut instanțele, repararea prejudiciului cauzat prin nerespectarea contractului fiind reglementat de alte dispoziții ale C. civ. fie el cel vechi sau nou, respectiv art. 1350 noul C. civ. sau art. 1.073-1.090 vechiul C. civ. etc.

Ambele instanțe fac vorbire despre faptul că Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu poate fi tras la răspundere față de inexistența unui raport de cauzalitate între pretinsele fapte de a nu executa contractul nr. x/21.06.2010 și prejudiciul cauzat deși acțiunea nu a fost întemeiată pe acest aspect ci a fost solicitată contravaloarea materialelor folosite la construcția podului feroviar ce se află în proprietatea statului.

Aspectul reținut de instanțe este fundamental greșit, pe de-o parte pentru că nu s-a susținut că între recurentă și pârâtele chemate în judecată ar fi existat un raport contractual și că pretențiile solicitate ar fi rezultatul prejudiciului produs prin neexecutarea de către pârâte a contractului de execuție.

S-a făcut vorbire despre contractul de execuție nr. x/21.06.2010 pentru a arăta că transferul dreptului de proprietate de la societatea recurentă la SC B. SA, a tablierelor ce au fost încorporate în podul feroviar Focșani Putna Seacă, nu s-a produs deoarece, conform art. 3.11 din contract acest transfer opera în momentul în care B. achita integral facturile emise de societatea recurentă către aceasta. Cum aceste facturi nu s-au achitat, acest transfer de proprietate nu s-a produs, rămânând în continuare proprietatea recurentei.

Acțiunea formulată în cauză nu este o acțiune în răspundere contractuală ci o acțiune în pretenții izvorâte din accesiunea imobiliară artificială întemeiată pe dispozițiile art. 580 noul C. civ. și nu pe dispozițiile art. 1350 noul C. civ. sau art. 1.073 - 1.090 vechiul C. civ. etc.

În ceea ce privește faptul reținut de cele două instanțe de fond cum că nu a făcut dovada că sunt îndeplinite condițiile pentru a invoca accesiunea imobiliară și a solicita obligarea Statului Român să plătească suma de 6.946.483,46 RON, reprezentând contravaloarea materialelor folosite la reconstrucția podului feroviar, întrucât nu a avut calitatea de constructor, nu a contractat cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor iar contravaloarea materialelor a fost achitată de acesta din urmă prin reprezentantul sau Ministerul Transporturilor, recurenta mai susține că textul legal nu prevede îndeplinirea acestor condiții pentru a beneficia de dreptul la contravaloarea materialelor încorporate în imobilul proprietatea Statului, singurele dovezi pe care trebuie să le facă sunt acelea privind proprietatea materialelor, faptul că acestea au fost folosite la realizarea lucrării proprietarului imobilului și faptul existenței prejudiciului.

Toate aceste aspecte au fost dovedite atât prin contractul de execuție nr. x/21.06.2010, care la art. 3.11 prevede că transferul dreptului de proprietate asupra produselor livrate către SC B. SA, opera în momentul în care aceasta achita integral valoarea facturilor emise de către recurentă.

Faptul neachitării acestor materiale, deci al netransferării dreptului de proprietate și al prejudiciului, constând în contravaloarea materialelor, rezultă din neachitarea facturilor nr. 1003004 din 25.10.2010 în valoare de 3.333.677,70 RON și nr. 1003398 din 30.11.2010 în valoare de 3.612.805,76 RON recunoscut de către pârâte.

După cum rezultă din răspunsurile la interogatoriile luate pârâtelor și din întâmpinările depuse la dosarul cauzei, acestea recunosc faptul că tablierele au fost executate de recurentă, că au fost livrate, că au fost încorporate în podul feroviar Focșani - Putna Seacă iar pârâtele Ministerul transporturilor și Compania Națională de Căi Ferate "CFR" SA, recunosc faptul că acestea nu au fost achitate așa cum rezultă din Adresa nr. 40/DPAT/AA/49349/01.11.2011 emisă de Ministerul Transporturilor prin care acesta și-a exprimat acceptul în calitate de Autoritate Contractantă de a efectua plățile direct către furnizori.

Cum nici Ministerul Transporturilor nu a făcut plățile conform angajamentului, recurenta este îndreptățită să încaseze contravaloarea produselor încorporate în podul feroviar din sectorul Focșani - Putna Seacă.

Recurenta mai arată că susținerea instanței de apel că au mai fost introduse trei cereri de chemare în judecată prin care s-a solicitat repararea prejudiciului de 6.946.483,46 RON, motiv pentru care aceasta nu ar mai fi îndreptățită să solicite contravaloarea materialelor folosite la construcția podului feroviar, pe calea accesiunii, nu se întemeiază pe o dispoziție legală, instanța neindicând dispoziția legală incidență în această situație.

Arată recurenta că cele trei acțiuni ce au format obiectul dosarelor nr. x/2012, nr. x/85/2012 și nr. x/1259/2012 sunt acțiuni ce au avut alt obiect. Astfel, Dosarul nr. x/2012 a avut ca obiect pretenții rezultate din cesiunea de creanță Dosar nr. x/2012 a avut ca obiect înscrierea în tabelul de creanțe a societății aflate în insolvență SC B. SA iar Dosarul nr. x/2012 a avut ca obiect acțiune în constatare a dreptului de proprietate cu privire la tablierele 1, 2 și 3.

Instanța de apel nu a indicat un temei legal care să interzică acțiunile în pretenții întemeiate pe dispozițiile art. 580 alin. (2) din noul C. civ.

În ce privește excepțiile invocate de paratele Ministerul Transporturilor și Compania Națională de Căi Ferate CFR SA privind lipsa calității procesual pasive, ce au fost admise de instanțele de fond, arătă că Ministerului Transporturilor și Compania Națională de Căi Ferate CFR SA au calitate procesual pasivă în temeiul art. 2 pct. 24 și pct. 36 din H.G. nr. 24/2013 preluate în aceeași numerotare și forma și de H.G. nr. 21/2015, ale dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 213/1998 precum și ale art. 1 alin. (10) lit. b) ale art. 7 alin. (2) lit. l) și n) și art. 9, art. 14 și art. 2 și art. 47 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 12/1998 fiind administratorii infrastructurii feroviare iar Ministerul Transporturilor acționând în numele Statului. În concluzie, atât prima instanță cât și instanța de apel trebuia să respingă excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de acestea.

În ce privește recursul formulat împotriva încheierii din data de 18.12.2015 recurenta arată că instanța de apel a respins încuviințarea administrării probei cu expertiză tehnică de specialitate construcții feroviare sau industriale cu obiectivele menționate prin chiar cererea de apel.

Pentru a determina legea civilă aplicabilă în cauza de față, instanța avea obligația să stabilească momentul încorporării materialelor proprietatea recurentei în podul feroviar Focșani-Putna Seacă și apoi să stabilească valoarea acestora printr-o expertiză de specialitate.

Înalta Curte, examinând cererea de recurs constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.

În motivarea recursului, recurenta invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și susține că hotărârea atacată este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 58 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 fapt ce a generat constatarea greșită că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 580 din noul C. civ. ci dispozițiile art. 493 și 494 din C. civ. din anul 1864.

Această critică nu poate fi primită având în vedere că inaplicabilitatea dispozițiilor art. 580 din Noul C. civ. a fost reținută de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în considerentele Deciziei irevocabile nr. 2793/30.09.2014, pronunțate în Dosarul nr. x/2012, având ca părți reclamanta SC A. SA și pârâții SC B. SA, prin lichidatori judiciari și Ministerul Transporturilor și Infrastructurii iar ca obiect, să se constate că reclamanta este proprietara a trei tabliere cu nr. 1, 2 și 3, având o masă totală de 900 tone, bunuri executate de reclamantă în baza contractului de execuție nr. x/21.06.2010, ce au fost folosite la reconstrucția Podului Feroviar din sectorul Focșani-Putna Seacă.

Astfel, în considerentele acestei decizii se arată că în ceea ce privește critica referitoare la aplicarea greșită de către instanță a dispozițiilor accesiunii imobiliare prevăzute de art. 580 noul C. civ., Înalta Curte reține că aceste dispoziții nu sunt aplicabile în cauză față de data încheierii contractului de execuție nr. x din 21 iunie 2010 care atrage aplicabilitatea C. civ. de la 1864 potrivit principiului tempus regit actum

Având în vedere prevederile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, coroborate cu cele ale art. 431 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă, în mod corect a apreciat instanța de apel că, în prezenta cauză, având (în parte) aceleași părți cu cele prevăzute de Decizia nr. 2793/30.09.2014 și având ca obiect material tablierele executate de reclamantă în baza contractului de execuție nr. x/21.06.2010, considerentele se impun prin prisma efectului pozitiv al autorității lucrului judecat.

Efectul pozitiv al lucrului judecat se impune în orice proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis, acesta demonstrează modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit și că reglementarea autorității de lucru judecat în forma consacrată de prevederile legale citate anterior vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătorești.

În plus, conform art. 58 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., în toate cazurile în care accesiunea imobiliară artificială presupune exercitarea unui drept de opțiune de către proprietarul imobilului, efectele accesiunii sunt guvernate de legea în vigoare la data începerii lucrării.

Astfel cum s-a reținut, legea în vigoare la momentul începerii lucrării era vechiul C. proc. civ., prin urmare recurenta nu poate invoca incidența legii noi, respectiv art. 5 80 din noul C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentei, accesiunea imobiliară presupune exercitarea unui drept de opțiune a proprietarului imobilului dominant, accesiunea imobiliară neputând opera decât în situația în care proprietarul imobilului a optat pentru preluarea lucrării.

Este de observat și faptul că natura raporturilor juridice care au generat litigiile promovate de recurentă are la bază un contract de lucrări prin care părțile și-au asumat obligații comerciale concrete.

În speță, recurenta și-a asumat o relație comercială directă cu SC B. SA prin care aceasta din urmă era obligată să-i plătească costurile execuției unor tabliere, obligație pe care aceasta nu și-a îndeplinit-o în totalitate.

Or, în condițiile existenței unui contract rezultă că recurenta nu are la îndemână decât acțiunea izvorâtă în baza unor raporturi contractuale ceea ce exclude promovarea unei acțiuni întemeiate pe accesiunea imobiliară artificială.

Nu în ultimul rând, din actele dosarului rezultă că recurenta s-a înscris la masa credală a debitoarei sale SC B. SA, prin urmare nu poate pretinde realizarea creanței pe altă cale.

Argumentele anterioare în sensul că recurenta avea la îndemână o acțiune în răspundere contractuală față de SC B. SA sunt totodată argumente care susțin imposibilitatea angajării răspunderii civile contractuale față de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și care confirmă inexistența unui raport de cauzalitate între faptele sale de a nu executa contractul și prejudiciul cauzat reclamantei, deoarece, astfel cum s-a arătat, prejudiciul recurentei nu poate fi recuperat decât de la partenerul său contractual respectiv SC B. SA în temeiul unei acțiuni în pretenții.

Este de asemenea nefondat, recursul formulat împotriva încheierii din data de 18.12.2015 prin care recurenta arată că instanța de apel a respins încuviințarea administrării probei cu expertiză tehnică de specialitate construcții feroviare sau industriale.

Înalta Curte amintește că instanța nu este obligată să încuviințeze orice probă ci doar pe acelea care sunt utile, pertinente și concludente pentru soluționarea cauzei. Or, administrarea probei cu expertiză tehnică de specialitate construcții feroviare sau industriale nu a fost considerată ca întrunind aceste condiții, motiv pentru care a fost respinsă.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ. constatând că motivele de nelegalitate nu sunt fondate, va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SA împotriva Deciziei civile nr. 805 A din 6 mai 2016 și a încheierii din 18.12.2015 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2018.

Procesat de GGC - GV