ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4554/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 748 din 18 aprilie 2011 Tribunalul Arad a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtele Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. București și Regionala CFR Timișoara și a respins acțiunea precizată formulată de reclamanta A. S.A. Arad, împotriva pârâtelor Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. București și Regionala C.F.R. Timișoara, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut în esență următoarele:

Între părți s-a încheiat Contractul de execuție nr. x/2001, reclamanta având calitatea de antreprenor, iar pârâtele de beneficiar, având ca obiect, executarea lucrărilor Stația CF Arad, Clădire de călători, Reparații subsol și la clădirea de călători, fiind stabilită durata de execuție la 8 luni calendaristice.

Ulterior a fost încheiat Actul adițional nr. x din 3 martie 2003 prin care s-a prevăzut necesitatea decalării termenului de execuție a lucrărilor prevăzute în contract, dar și lucrări de reabilitare rețele exterioare apă, respectiv Amenajare apartamente de serviciu, conform actului B. nr. x din 20 februarie 2003, valoarea totală actualizată a lucrărilor anterioare datei încheierii acestui act adițional fiind de 237.209,1 euro, fără TVA, iar valoarea lucrărilor care fac obiectul actului adițional urmând a se stabili conform contractului de bază.

În cauză a fost efectuată o expertiză tehnică judiciară în specialitatea construcții, care a concluzionat că la data de 20 septembrie 2010, apartamentele din clădirea C. sunt funcționale și locuite, perioada de efectuare a lucrărilor de execuție la aceste apartamente este martie 2003 - octombrie 2004, iar valoarea lucrărilor efectuate de reclamantă la imobilul din litigiu este de 133.068,38 RON.

S-a reținut că nu a avut loc recepția lucrărilor, antreprenorul nu a respectat cerințele impuse de art. 6 din Hotărârea nr. 273 din 14 iunie 1994 de aprobare a Regulamentului de recepție a lucrărilor de construcții și instalații aferente acestora în sensul că executantul trebuie să comunice investitorului data terminării tuturor lucrărilor prevăzute în contract, printr-un document scris confirmat de investitor, ori din înscrisurile de la dosar a rezultat că reclamanta nu a comunicat pârâtelor, data terminării tuturor lucrărilor, în vederea întocmirii procesului-verbal de recepție.

Părțile nu au încheiat acest proces-verbal de recepție finală, situație în care beneficiarul nu și-a însușit situațiile de lucrări ale executantului, și pe cale de consecință nici factura emisă la data de 23 octombrie 2008, neexistând așadar obligația de plată a pârâtelor privitoare la contravaloarea acestei facturi.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamanta S.C. A. S.A., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii acțiunii prin care a solicitat obligarea pârâtelor-intimate la plata sumei de 119.778,18 RON reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate și neachitate la obiectivul "amenajare apartamente de serviciu - aflate în clădire cazarma "L" - în temeiul facturii nr. x din 23 octombrie 2008, a prevederilor Contractului de execuție nr. x/2001 și a actului adițional nr. x/2003, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 275 din 12 decembrie 2011 Curtea de Apel Timișoara a admis apelul formulat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinței comerciale nr. 748 din 18 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul Arad și a dispus schimbarea în parte a sentinței apelate în sensul că a admis acțiunea formulată de reclamantă așa cum a fost precizată; a obligat pârâtele în solidar să plătească reclamantei suma de 119.778,18 RON; a menținut în rest dispozițiile sentinței apelate; a obligat pârâtele în solidar la plata sumei de 6513 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâta CNCFR CFR S.A. București și CNCF "CFR" S.A. Sucursala Centrul Regional de Întreținere și Reparații Timișoara.

Prin decizia civilă nr. 4771 din 4 decembrie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de recurente, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare.

Prin decizia civilă nr. 114 din 16 septembrie 2013, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar D., în contradictoriu cu intimatele-pârâte Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. București și Regionala CFR Timișoara împotriva sentinței civile nr. 748 din 18 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul Arad; a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Regionalei CFR Timișoara și a respins cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis cererea precizată formulată de reclamanta S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar D., în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. București și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 119.778,18 RON; a menținut dispoziția privind respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune; a obligat pârâta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. București să plătească reclamantei-apelante suma de 6.513 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță și în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 114 din 16 septembrie 2013 au declarat recurs pârâtele Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. București și Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. București - Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara.

Prin decizia civilă nr. 2621 din 23 septembrie 2014 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat de pârâta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. București - Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara și a admis recursul declarat de pârâta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. București împotriva deciziei civile nr. 114 din 16 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, pe care a casat-o și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Prin decizia civilă nr. 182/A din 23 februarie 2015 Curtea de Apel Timișoara a respins apelul formulat de către reclamanta S.C. A. S.A. prin administratori judiciari D. și E. - Filiala Timiș împotriva sentinței civile nr. 748 din 18 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul Arad.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator special F. și prin consorțiul format din D. și E. - Filiala Timiș în calitate de administrator judiciar, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 493 din 8 martie 2016 a respins excepția netimbrării recursului declarat de reclamanta-recurentă S.C. A. S.A. prin administrator special F., a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. prin administrator special F. și prin consorțiul format din D. și E. - Filiala Timiș în calitate de administrator judiciar împotriva deciziei civile nr. 182/A din 23 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, a fost casată decizia atacată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte a reținut în esență următoarele:

În considerentele deciziei recurate, instanța de apel reține că reclamanta S.C. A. S.A. nu mai deține calitatea procesuală activă ca urmare a cesiunii de creanță din 2 aprilie 2012, însă omite să introducă în cauză pe cesionara G., persoana care a devenit titulara dreptului pretins și afirmat prin efectul cesiunii de creanță.

Cât privește criticile referitoare la natura cesiunii intervenite între reclamanta-cedentă S.C. A. S.A. și cesionara G. și la confuzia pe care intimata o face între cesiunea de creanță și cesiunea de drepturi litigioase, instanța supremă a reținut că aceste aspecte au fost invocate pe cale de apărare de către S.C. A. S.A. în recursul soluționat prin decizia nr. 2621 din 23 septembrie 2014 iar prin această decizia s-a statuat, fără echivoc, faptul că în patrimoniul S.C. A. S.A. nu se mai află dreptul dedus judecății, "acesta fiind cedat încă din data de 2 aprilie 2012 ca urmare a încheierii între părți a contractului de cesiune de creanță".

Prin decizia nr. 701/A din 28 septembrie 2016, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a admis apelul cesionării G., în contradictoriu cu intimatele-pârâte Compania de Căi Ferate CFR S.A. București și Regionala CFR Timișoara împotriva sentinței civile nr. 748 din 18 aprilie 2011, pronunțată de Tribunalul Arad; a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Regionalei CFR Timișoara și a respins cererea formulată în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis cererea precizată în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. București și a obligat pârâta să plătească cesionarei suma de 119.778,18 RON; a menținut dispoziția sentinței atacate privind respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune; a obligat pârâta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. București să plătească cesionarei suma de 6513 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță și în apel.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut în esență următoarele:

Momentul începerii curgerii termenului de prescripție extinctivă nu putea fi anterior comunicării către reclamantă a adresei nr. x din 12 noiembrie 2008, prin care pârâta-intimată a învederat că factura nr. x ICIM din 23 octombrie 2008 în valoare de 119,778,18 RON nu poate fi achitată, întrucât situațiile de lucrări nu sunt confirmate de personalul Sucursalei Regionale CF Timișoara, iar procesele-verbale de recepție calitativă nu sunt semnate de reprezentanții beneficiarului.

Între părți a existat o corespondență, apelanta-reclamantă solicitând în mai multe rânduri pârâtei-intimate să achite contravaloarea lucrărilor, iar factura fiscală nr. x ICIM în valoare de 119.778,18 RON a fost emisă la data de 23 octombrie 2008.

Doar atunci când pârâta-intimată și-a exprimat în mod ferm și neechivoc refuzul de a achita contravaloarea lucrărilor se poate aprecia că a început să curgă termenul de prescripție extinctivă.

Acțiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 19 noiembrie 2009, astfel că aceasta nu este prescrisă, excepția fiind soluționată în mod corect de prima instanță.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că prin expertiza efectuată, precum și prin celelalte probe administrate s-a dovedit că apelanta-reclamantă a executat lucrările consemnate în factura nr. x din 23 octombrie 2008, dar pârâta-intimată în mod netemeinic nu a acceptat situația de lucrări și nu a procedat la achitarea facturii respective.

În aceste condiții, nu poate fi primită motivarea potrivit căreia se impune respingerea acțiunii, tocmai pe considerentul lipsei aprobării acestor înscrisuri.

Beneficiarul ar putea să amâne pe o durată nedeterminată îndeplinirea obligațiilor sale contractuale, prin refuzul său de a accepta situațiile de lucrări și facturile fiscale emise în temeiul acestora.

Acțiunea nu este nici prematură, dreptul subiectiv al apelantei-reclamante devenind actual în momentul în care s-a constatat refuzul ferm al pârâtei-intimate de a participa la realizarea recepției și de a semna procesul-verbal.

Împrejurarea că lucrările au fost executate cu întârziere nu poate justifica refuzul de plată al pârâtei-intimate, acest aspect putând avea alte consecințe juridice, cum ar fi obligarea apelantei-reclamante la penalitățile prevăzute în contract într-o asemenea situație.

În speță, sunt întrunite condițiile răspunderii contractuale, respectiv prin neîndeplinirea de către pârâta-intimată a obligației sale contractuale de a achita contravaloarea lucrărilor efectuate de apelanta-reclamantă, acesteia i s-a produs un prejudiciu, între faptă și prejudiciu existând raport de cauzalitate, iar fapta este una culpabilă.

S-a constatat că prin contractul de cesiune de creanță încheiat la data 2 aprilie 2012 apelanta-reclamantă și-a cedat creanța a cărei valorificare face obiectul prezentului dosar, cesionarei G.

Ca urmare a deciziei nr. 493 din 8 martie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, această cesionară a fost introdusă în cauză.

Împotriva deciziei nr. 701/A din 28 septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a declarat recurs pârâta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:

Prin hotărârea dată instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În mod eronat s-a dispus introducerea în cauză a cesionarei G.

Obligația instanței era aceea de a pune în discuția părților o eventuală intervenție forțată a cesionarei, în condițiile în care niciuna dintre părțile interesate nu a formulat o cerere de translatare a calității procesuale active pe parcursul procesului.

Dacă s-ar fi analizat contractul de cesiune de creanță, s-ar fi observat că cesionar al contractului este CIA G. și nu persoana fizică G..

Hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanța s-a raportat greșit la termenul de la care începe să curgă prescripția extinctivă ca fiind refuzul recurentei de a efectua plata, acesta neputând constitui un termen întreruptiv al dreptului a cărei acțiune se prescrie.

Prin actul adițional nr. x/2003, termenul de finalizare a lucrărilor era 31 decembrie 2003, iar antreprenorul nu a solicitat încheierea unui alt act adițional.

Efectuarea recepției cade în sarcina antreprenorului, iar potrivit obligațiilor stabilite în cuprinsul H.G. din 1994, acesta cădea în sarcina antreprenorului, care a manifestat pasivitate, motiv pentru care prescripția sancționează creditorul încă de la terminarea lucrărilor, câtă vreme lipsește procesul-verbal de recepție finală.

Societatea recurentă nu a refuzat ferm o asemenea recepție prim actul nr. x/2008.

Data curgerii prescripției este data terminării lucrărilor și nu data actului nr. x din 12 noiembrie 2008, când instanța de apel a constatat un refuz al recepției finale.

Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele.

În analizarea fondului cauzei instanța de apel nu a avut în vedere faptul că recepția unei lucrări este actul prin care investitorul declară că acceptă, preia lucrarea cu sau fără rezerve și nu făcut dovada că a organizat- începerea recepției în 15 zile de la notificarea terminării lucrărilor.

Mai mult, nu a făcut nici măcar dovada notificării lucrărilor, ci arată că a trimis cartea tehnică a construcțiilor. Apelanta nu a făcut dovada executării lucrărilor.

Se solicită admiterea recursului, anularea deciziei recurate, reținerea cauzei spre rejudecare cu evocarea fondului, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, în principal ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă și în subsidiar ca fiind neîntemeiată.

În cauză, Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. București - Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea acestuia, anularea deciziei recurate și pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, în principal ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă și, în subsidiar, ca fiind neîntemeiată.

Analizând recursul, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază recursul ca fiind nefondat și acesta urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

În cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., coroborate cu art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Instanța de apel a dispus în mod legal introducerea în cauză a cesionarei având în vedere contractul de cesiune de creanță încheiat la data de 2 aprilie 2012. Pe de altă parte, prin decizia nr. 493 din 8 martie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus introducerea în cauză a cesionarei, iar potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

Așadar, introducerea în cauză a cesionarei s-a dispus printr-o decizie de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că instanța de apel trebuia să țină seama de această dispoziție.

Faptul că s-a dispus introducerea în cauză a cesionarei G. și nu CIA - G. așa cum este în contractul de cesiune, apare ca fiind o eroare materială și nicidecum o încălcare a normelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Critica privind motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondată.

În realitate, recurenta invocă excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție soluționată prin sentința pronunțată în fond de Tribunalul Arad.

Recurenta nu a formulat apel împotriva acestei sentințe și nici pe parcursul ciclurilor procesuale următoare, astfel că problema prescripției nu s-a mai pus în niciuna din deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs.

Excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost invocată de Regionala CFR Timișoara, iar aceasta nu mai are calitate procesuală pasivă. Pe de altă parte, Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. a invocat la instanța de fond excepția prematurității formulării cererii de chemare în judecată.

Nu în ultimul rând, având în vedere temeiul cererii de chemare în judecată, respectiv răspunderea contractuală, în mod corect s-a reținut că acțiunea a fost formulată în termen.

Aceasta deoarece excepția prescripției dreptului la acțiune a fost soluționată prin sentința comercială nr. 731 din 14 aprilie 2009, sentință irevocabilă prin nerecurare, instanța reținând incidente prevederile art. 1 alin. (1), (3) și 7 din Decretul nr. 167/1958.

În ceea ce privește cel de-al treilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., acesta nu poate fi primit câtă vreme suntem în prezența unui recurs declarat împotriva unei decizii pronunțate în apel.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. București împotriva deciziei nr. 701/A din 28 septembrie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 1 noiembrie 2018.