ÎCCJ, decizie (scj.ro #82956)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82956) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Invocarea

excepției autorității de lucru judecat. Condiții de

admisibilitate

Cuprins pe materii:

Drept procesual civil. Judecata

Index alfabetic:

acțiune în pretenții

- contract

de execuție lucrări

- autoritate

de lucru judecat

-

exigibilitate

- proces-verbal

de recepție finală

C. civ., art.

969, art. 1073 – art. 1090, art. 1201

H.G. nr.

273/1994, art. 3

Decretul nr.

167/1958, art. 7

Potrivit art. 1201 C.civ., pentru a opera autoritatea de lucru judecat trebuie să se constate existența

unei hotărâri anterioare irevocabilă prin care s-a judecat pe fond o cerere

cu același obiect, cauză, între aceleași părți având

aceeași calitate precum cauza ce formează obiectul unei

judecăți pendinte.

În acest scop,

verificarea se face cu privire la dispozitivul hotărârii și

considerentele care-l explică, numai aceste părți din structura

unei hotărâri intrând în puterea de lucru judecat.

În

consecință, nu îndeplinește condițiile art. 1201 C.civ., hotărârea prin care s-a respins ca inadmisibilă acțiunea promovată

de reclamantă.

Secția a II-a

civilă, Decizia nr. 4771 din 4 decembrie 2012

Notă

:

În prezenta decizie au fost avute în vedere dispozițiile din vechiul Cod

civil

- Decretul nr. 167/1958, privitor la

prescripția extinctivă, a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011 la data

de 1 octombrie 2011

Prin sentința nr.

748 din 18 aprilie 2011, Tribunalul Arad a respins acțiunea astfel cum a

fost precizată, promovată de reclamanta ICIM Arad în contradictoriu

cu pârâtele C.N.C.F. CFR SA București și Regionala CFR

Timișoara, precum și excepția prescripției dreptului

material la acțiune invocată de pârâtă.

Conform sentinței,

obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizat, l-a

format obligarea pârâtelor la plata sumei de 119.778,18 lei reprezentând

contravaloare lucrări efectuate și neachitate la obiectivul „Amenajare

Apartamente de Serviciu”, conform facturii 3036/23 octombrie 2008 și în

baza contractului de execuție nr. 6.2.3/163/2001 și a actului

adițional nr. 3/2003.

Cu privire la

excepția prescripției dreptului la acțiune s-a reținut

soluționarea acesteia prin sentința nr. 731/14 aprilie 2009,

incidente fiind prevederile art. 1 alin. (1), (3) și (7) din Decretul nr.

167/1958 și adresa nr. 9647/11 august 2006 emisă de reclamantă

contra pârâtei.

Pe fond, reținând

realitatea contractului de execuție, prima instanță în

aprecierea probelor de la dosar, inclusiv expertiza tehnică

administrată în cauză, a constatat că reclamanta nu și-a

îndeplinit obligațiile contractuale, nefinalizând lucrarea la data

convenită în graficul de execuție, că părțile nu au

încheiat procesul verbal de recepție finală, context în care

beneficiarul nu și-a însușit situațiile de lucrări ale

executantului și nici factura emisă la 23 octombrie 2008, neexistând

astfel obligația de plată în ce o privește.

Curtea de Apel

Timișoara, Secția a II-a civilă, prin decizia nr. 275 din 12

decembrie 2011, a admis apelul formulat de reclamanta SC ICIM SA și a

schimbat în parte sentința, în sensul admiterii acțiunii precizate

și obligării în solidar a pârâtelor

la plata sumei de

119.778,18 lei, menținând în rest dispozițiile apelate.

Criticile cu privire la

soluționarea excepțiilor de către judecătorul fondului au

fost înlăturate ca neîntemeiate, ca de altfel și excepțiile

invocate în apel de intimate.

S-a apreciat ca fiind

corect soluționate și ca neîntemeiate excepțiile

prescripției dreptului la acțiune, nulității facturii din

23 octombrie 2008, de neexecutare și excepția

prematurității.

Criticile

apelantei-reclamante cu privire la fond și aprecierea probelor s-au

apreciat ca întemeiate în raport de expertiza tehnică judiciară în

specialitatea construcții Kalman care a concluzionat în sensul că

apartamentele sunt funcționale și locuite, că reclamanta a

dovedit cuantumul pretențiilor, iar pârâtele cu rea-credință au

refuzat plata sumei datorate.

În aprecierea

instanței de apel constatările primei instanțe, în sensul

nesemnării facturii, executării peste termen a lucrării,

neefectuării procesului-verbal de recepție finală pot constitui

temei pentru eventualele penalități dar nu pot justifica neplata

lucrărilor efectuate, acest fapt ducând la o îmbogățire

fără just temei al pârâtelor.

În contra

deciziei menționate au declarat recurs pârâtele C.N.C.F. CFR SA

București și Sucursala Centrul Regional de Întreținere și

Reparații CF Timișoara

.

Recurenta-pârâtă

CFR București, după o expunere a situației de fapt și a

istoricului procesual, a dezvoltat criticile care urmează, încadrabile în

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

- greșita obligare

în solidar a pârâtelor și greșita soluționare a excepției

de prematuritate, dreptul de creanță al reclamantei fiind sub

condiție suspensivă;

- nelegala

soluționare a excepției prescripției deoarece dreptul de

creanță al reclamantei era afectat de condiția suspensivă a

încheierii procesului verbal de recepție finală, el nefiind exigibil

în raport de art. 1017 C. civ. coroborat cu art. 3 din Hotărârea nr.

273/14 iunie 1994 din Regulamentul de recepție a lucrărilor de

construcții și instalații aferente acestora, jurisprudența

și doctrina fiind unitare asupra momentului nașterii dreptului constând

în contravaloarea lucrărilor executate iar soluția deciziei atacate

fiind greșită sub acest aspect;

- reclamanta nu a

făcut dovada executării lucrărilor și deci a unui raport

juridic obligațional pentru suma pretinsă a fi debit.

Recurenta-pârâtă CFR

Sucursala Centrul Regional de Întreținere și Reparații CF

Timișoara în critica deciziei atacate dezvoltă motivele care

urmează, în raport de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

- greșit s-a

respins excepția prescripției dreptului la acțiune și

greșit s-a admis apelul reclamantei deoarece decizia constată că

procesul-verbal de recepție finală nu s-a realizat, iar factura care

cuprinde contravaloarea lucrărilor efectuate nu a fost semnată de

către pârâtă, fiind greșită și reținerea

autorității de lucru judecat cu privire la prescripție deoarece

obiectul dosarului nr. xx8/108/2009 a constat în obligația de a face, iar

obiectul dosarului de față îl reprezintă pretenții, nefiind

îndeplinite condițiile art. 166 C. proc. civ. și art. 1201 C. civ., cauza fiind diferită;

- ignorarea prevederilor

H.G. nr. 273/1994 care instituie în sarcina executantului obligația

notificării beneficiarului cu privire la terminarea lucrărilor,

recepția urmând a fi organizată de beneficiar în termen de 15 zile de

la data notificării;

- reclamanta nu a

dovedit existența lucrărilor efectuate prin procesul verbal de

recepție conform H.G. 273/1994.

Recursurile sunt

fondate pentru considerentele care urmează:

Cu titlu preliminar,

Înalta Curte face precizarea că, față de poziția

procesuală a recurentelor, de pârâte obligate la plată pe

același temei și pentru aceleași considerente, interesul lor

procesual fiind comun, că motivele de nelegalitate ale ambelor recurente

privesc aceleași aspecte cu nuanțe de argumentare, va proceda la o

analiză unitară a acestora.

Reclamanta și-a

întemeiat pretențiile solicitate pe prevederile contractului de

execuție lucrări nr. 6.2.3/163/2001 și a actului adițional

nr. 3/2003 arătând că în calitate de executant a efectuat

lucrările contractate.

Pe baza probelor administrate,

instanța de fond a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Instanța de apel,

deși reține realitatea raporturilor contractuale și

confirmă situația de fapt reținută de judecătorul

fondului în sensul inexistenței unui proces-verbal de recepție la

terminarea lucrărilor și a acceptării de către beneficiar a

facturii de plată a lucrărilor, admite acțiunea de obligare la

plata în solidar a pârâtelor cu motivarea că apartamentele obiect al

contractului sunt locuite, iar neplata lucrărilor dovedite a fi

făcute ar constitui o îmbogățire fără justă

cauză, întârzierea, deci neexecutarea corespunzătoare, putând forma

obiectul unor pretenții din partea pârâtelor cu titlu de

penalități.

Or, motivarea

instanței de apel cu privire la temeinicia pretențiilor reclamantei pe

îmbogățirea fără justă cauză în condițiile

în care reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe contractul pe care

părțile l-au încheiat, reprezintă nu numai o încălcare a

principiului disponibilității dar și o nelegală aplicare a

tezei îmbogățirii fără justă cauză la speța

de față.

Este îndeobște

cunoscut că îmbogățirea fără justă cauză,

creație a practicii judecătorești, se aplică și

justifică acele pretenții cu privire la care nu se poate și nu

există un alt temei contractual sau legal.

Cum reclamanta a invocat

ca suport al pretențiilor sale contractul de execuție lucrări pe

care l-a încheiat cu pârâta, instanța de apel a făcut o

greșită și nelegală aplicare a îmbogățirii

fără justă cauză în raport de prevederile art. 129 alin.

(6) C. proc. civ. și art. 969 C. civ., așa încât critica recurentei

cu privire la greșita obligare la plată în contextul în care în

considerentele deciziei se confirmă constatările instanței de

fond cu privire la inexistența procesului-verbal de recepție și

neacceptarea facturii sunt întemeiate.

Înalta Curte

găsește întemeiată și critica primei recurente cu privire

la obligarea în solidar a pârâtelor, raportat la același temei contractual

invocat de reclamantă în justificarea pretențiilor sale.

Astfel, prin

acțiunea formulată și înregistrată la 19 noiembrie 2009

reclamanta a solicitat „obligarea pârâtelor la plata sumei de 119.778,18 lei

reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate și neachitate la

obiectivul „Amenajare Apartamente de Serviciu – aflate în clădirea

cazarmă „L” în temeiul facturii nr. 3036/23 octombrie 2008, a prevederilor contractului de execuție nr. 6.2.3/163/2001 și a actului

adițional nr. 3/2003”, acțiunea fiind întemeiată pe

dispozițiile art. 969, art. 1073 – 1090 C. civ.

Prin acțiune

reclamanta a solicitat și obligarea pârâtelor la plata dobânzilor raportat

la neexecutarea obligației de plată, capăt de cerere la care

aceasta a renunțat prin precizarea la acțiune de la termenul din 1

februarie 2010, precizare prin care se reconfirmă temeiul contractual al

pretențiilor formulate constând în contractul de execuție nr.

6.2.3/163/2001 „contract valabil încheiat”.

Or, se constată

că respectivul contract de execuție nr. 6.2.3/164/2001 a fost

încheiat între C.N.C.F. CFR SA București în calitate de beneficiar, prin

Regionala CFR Timișoara, și SC ICIM Arad SA în calitate de

antreprenor, contractul fiind semnat și parafat de C.N.C.F. CFR SA în

calitate de beneficiar și de SC ICIM ARAD SA în calitate de antreprenor.

Prin urmare parte în

contract și beneficiar este C.N.C.F. CFR SA din București, nu și

Regionala CFR Timișoara, aflată în poziția juridică de

împuternicit, situație în care drepturile și obligațiile

contractuale, obiect al cererii de chemare în judecată se dispută cu

și față de partea contractantă în patrimoniul căreia

ele există, așa încât critica privind obligarea în solidar cu

mandatara Regionala CFR Timișoara este întemeiată, cu atât mai mult

cu cât o obligare în solidar nu a fost solicitată de reclamantă prin

cererile sale.

Este de observat că

actul adițional nr. 3 din 3 aprilie 2003 la contractul de bază, de

asemenea invocat de reclamantă, nu aduce nicio modificare sub aspectul

părților contractante, acesta fiind semnat de aceleași

părți, în aceeași calitate precum contractul de bază nr.

6.2.3/2001.

Criticile cu privire la

modul de soluționare a excepției dreptului la acțiune sunt, de

asemenea, întemeiate.

Prin sentință,

instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului la

acțiune cu motivarea că a fost soluționată prin

sentința nr. 731/14 aprilie 2009, irevocabilă, iar pe fond a respins

acțiunea reclamantei.

Neavând interes

procesual față de soluția pe fond asupra acțiunii, pârâtele

nu au apelat sentința, dar prin întâmpinările depuse în apel, una

dintre acestea a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune,

iar alta s-a apărat, în sensul că prescripția nici nu a început

să curgă în raport de art. 7 din Decretul nr. 167/1958, deoarece

dreptul de creanță al reclamantei este sub condiția

semnării procesului-verbal de recepție finală, invocând,

totodată, excepția de prematuritate.

Instanța de apel

examinând excepția prescripției a reținut că în

legătură cu aceasta există autoritate de lucru judecat, deoarece

ea a fost soluționată prin sentința comercială nr. 731/14

aprilie 2009 pronunțată în dosarul nr. xx7/108/2009 a Tribunalului

Arad, irevocabilă prin nerecurare, sentință prin care

acțiunea s-a respins ca inadmisibilă.

Excepția de

prematuritate s-a apreciat și ea ca neîntemeiată fără a fi

analizată însă în raport de temeiul invocat, procesul-verbal de recepție

finală și condiția care ar afecta dreptul reclamantei, ci cu

constatarea că în speță s-a dovedit faptul că

lucrările au fost efectuate.

Înalta Curte

constată că instanța de apel a făcut o greșită

reținere a autorității de lucru judecat în raport de sentința

nr. 731/14 aprilie 2009 a Tribunalului Arad, nefiind întrunite condițiile

art. 1201 C. civ.

Este de necontestat

că pentru a opera autoritatea de lucru judecat trebuie să se constate

existența unei hotărâri anterioare irevocabilă prin care s-a

judecat pe fond o cerere cu același obiect, cauză, între

aceleași părți având aceeași calitate precum cauza ce

formează obiectul unei judecăți pendinte. Verificarea în acest

scop se face cu privire la dispozitivul hotărârii și considerentele

care-l explică, numai aceste părți din structura unei

hotărâri intrând în puterea de lucru judecat.

Or, se constată

că prin dispozitivul și considerentele sentinței nr. 731/14

aprilie 2009, irevocabilă, a Tribunalului Arad s-a respins ca

inadmisibilă acțiunea promovată de reclamanta ICIM ARAD SA

împotriva pârâtelor având ca obiect obligația de a face, că nici

considerentele și nici dispozitivul nu fac referire la excepția

prescripției, excepție cu privire la care, oricum, nu se putea

reține incidența art. 1201 C. civ., cererea de chemare în

judecată a reclamantei cu obiectul mai sus indicat fiind respinsă ca

inadmisibilă, iar nu pe fond.

Este adevărat

că în practicaua acelei sentințe se face mențiunea că

instanța, raportat la art. 1 alin. (1), (3) și (7) din Decretul nr.

167/1958 și înscrisul de la fila 115... „va respinge excepția

prescripției dreptului la acțiune”, dar, pe de o parte,

reținerea la viitor a soluției asupra excepției nu s-a

concretizat într-o dispoziție la timpul prezent, nefăcând obiectul

dispozitivului și nefiind analizată în considerente, iar pe de

altă parte, art. 1201 C. civ., care instituie autoritatea de lucru judecat

privește o cerere de chemare în judecată formulată pe cale

principală iar nu excepțiile cu privire la o astfel de cerere,

dincolo de faptul că și contextul factual al prezentei cereri de

chemare în judecată este diferit, având un alt obiect, motiv pentru care

nici chiar reclamanta nu s-a apărat cu privire la excepția

prescripției prin invocarea sentinței nr. 731/2009, la care se

raportează numai hotărârile judecătorești, și din a

cărei practica s-ar înțelege, numai în lipsa coordonatelor temporale

și a temeiului juridic, că s-ar fi putut lua în considerare o

eventuală întrerupere a cursului prescripției.

Prin urmare, criticile

de nelegalitate cu acest obiect, al cursului prescripției sub aspectul

neînceperii lui sau al împlinirii termenului de prescripție, sunt

întemeiate.

Sunt întemeiate

însă și criticile cu privire la incidența H.G. nr. 273/14 iunie

1994 de aprobare a Regulamentului de recepție a lucrărilor de

construcții și instalații aferente acestora, deoarece acesta,

intrat în vigoare la data de 28 iulie 1994, era incident contractului de

execuție pe care părțile l-au încheiat, cu modificările

aferente.

Astfel, potrivit art. 1

din Regulament

„Recepția constituie o componentă a sistemului

calității în construcții și este actul prin care

investitorul declară că acceptă, preia lucrarea cu sau

fără rezerve și că aceasta poate fi dată în

folosință./ Prin actul de recepție se certifică faptul că

executantul și-a îndeplinit obligațiile în conformitate cu

prevederile contractului și ale documentației de execuție”.

Or, se constată

că deși pârâtele prin întâmpinările depuse la dosar au invocat

incidența acestui act normativ, redând pasaje întregi cu articolele

apreciate ca relevante, instanța de apel nu analizează aceste

apărări, singura mențiune din decizie la H.G. nr. 273/1994 fiind din redarea abreviată a excepției de prematuritate,

fără a se răspunde în concret dacă este sau nu incident

și pentru care argumente.

Motivarea unei

hotărâri judecătorești trebuie să fie convingătoare,

coerentă și logică. Pentru a se atinge acest scop, analiza pe

care considerentele o conțin trebuie să privească

susținerile și apărările părților, în raport cu

limitele legale ale fazei procesuale, în sensul de a se răspunde la

acestea, iar nu de a fi obstaculate, neabordarea lor lăsând loc și la

suspiciuni.

Cu precizarea că

art. 304

1

C. proc. civ., invocat de  a doua recurentă nu este

incident în cauză, recursul privind o decizie a instanței de apel,

Înalta Curte constată că, pentru considerentele mai sus arătate,

criticile de nelegalitate dezvoltate de recurente care, concomitent, se

încadrează în situațiile de nelegalitate prevăzute de art. 304

pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., sunt întemeiate, situație în raport de

care, conform art. 312 alin. (3) C. proc. civ., a admis recursul, a casat

decizia și a trimis cauza spre rejudecare pentru ca aceasta să

procedeze la rejudecarea apelului declarat de reclamantă și a

excepțiilor invocate de intimate conform considerentelor care preced, în

aplicarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ.