ÎCCJ, decizie (scj.ro #82956)

Invocarea excepției autorității de lucru judecat. Condiții de admisibilitate Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Judecata Index alfabetic: acțiune în pretenții - contract de execuție lucrări - autoritate de lucru judecat - exigibilitate - proces-verbal de recepție finală C. civ., art. 969, art. 1073 – art. 1090, art. 1201 H.G. nr. 273/1994, art. 3 Decretul nr. 167/1958, art. 7 Potrivit art. 1201 C.civ., pentru a opera autoritatea de lucru judecat trebuie să se constate existența unei hotărâri anterioare irevocabilă prin care s-a judecat pe fond o cerere cu același obiect, cauză, între aceleași părți având aceeași calitate precum cauza ce formează obiectul unei judecăți pendinte. În acest scop, verificarea se face cu privire la dispozitivul hotărârii și considerentele care-l explică, numai aceste părți din structura unei hotărâri intrând în puterea de lucru judecat.

În consecință, nu îndeplinește condițiile art. 1201 C.civ., hotărârea prin care s-a respins ca inadmisibilă acțiunea promovată de reclamantă. Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4771 din 4 decembrie 2012 Notă : În prezenta decizie au fost avute în vedere dispozițiile din vechiul Cod civil - Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripția extinctivă, a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011 Prin sentința nr. 748 din 18 aprilie 2011, Tribunalul Arad a respins acțiunea astfel cum a fost precizată, promovată de reclamanta ICIM Arad în contradictoriu cu pârâtele C.N.C.F. CFR SA București și Regionala CFR Timișoara, precum și excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă.

Conform sentinței, obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizat, l-a format obligarea pârâtelor la plata sumei de 119.778,18 lei reprezentând contravaloare lucrări efectuate și neachitate la obiectivul „Amenajare Apartamente de Serviciu”, conform facturii 3036/23 octombrie 2008 și în baza contractului de execuție nr. 6.2.3/163/2001 și a actului adițional nr. 3/2003. Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune s-a reținut soluționarea acesteia prin sentința nr. 731/14 aprilie 2009, incidente fiind prevederile art. 1 alin. (1), (3) și (7) din Decretul nr. 167/1958 și adresa nr. 9647/11 august 2006 emisă de reclamantă contra pârâtei.

Pe fond, reținând realitatea contractului de execuție, prima instanță în aprecierea probelor de la dosar, inclusiv expertiza tehnică administrată în cauză, a constatat că reclamanta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, nefinalizând lucrarea la data convenită în graficul de execuție, că părțile nu au încheiat procesul verbal de recepție finală, context în care beneficiarul nu și-a însușit situațiile de lucrări ale executantului și nici factura emisă la 23 octombrie 2008, neexistând astfel obligația de plată în ce o privește. Curtea de Apel Timișoara, Secția a II-a civilă, prin decizia nr. 275 din 12 decembrie 2011, a admis apelul formulat de reclamanta SC ICIM SA și a schimbat în parte sentința, în sensul admiterii acțiunii precizate și obligării în solidar a pârâtelor la plata sumei de 119.778,18 lei, menținând în rest dispozițiile apelate.

Criticile cu privire la soluționarea excepțiilor de către judecătorul fondului au fost înlăturate ca neîntemeiate, ca de altfel și excepțiile invocate în apel de intimate. S-a apreciat ca fiind corect soluționate și ca neîntemeiate excepțiile prescripției dreptului la acțiune, nulității facturii din 23 octombrie 2008, de neexecutare și excepția prematurității. Criticile apelantei-reclamante cu privire la fond și aprecierea probelor s-au apreciat ca întemeiate în raport de expertiza tehnică judiciară în specialitatea construcții Kalman care a concluzionat în sensul că apartamentele sunt funcționale și locuite, că reclamanta a dovedit cuantumul pretențiilor, iar pârâtele cu rea-credință au refuzat plata sumei datorate.

În aprecierea instanței de apel constatările primei instanțe, în sensul nesemnării facturii, executării peste termen a lucrării, neefectuării procesului-verbal de recepție finală pot constitui temei pentru eventualele penalități dar nu pot justifica neplata lucrărilor efectuate, acest fapt ducând la o îmbogățire fără just temei al pârâtelor. În contra deciziei menționate au declarat recurs pârâtele C.N.C.F. CFR SA București și Sucursala Centrul Regional de Întreținere și Reparații CF Timișoara . Recurenta-pârâtă CFR București, după o expunere a situației de fapt și a istoricului procesual, a dezvoltat criticile care urmează, încadrabile în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.: - greșita obligare în solidar a pârâtelor și greșita soluționare a excepției de prematuritate, dreptul de creanță al reclamantei fiind sub condiție suspensivă; - nelegala soluționare a excepției prescripției deoarece dreptul de creanță al reclamantei era afectat de condiția suspensivă a încheierii procesului verbal de recepție finală, el nefiind exigibil în raport de art. 1017 C. civ. coroborat cu art. 3 din Hotărârea nr. 273/14 iunie 1994 din Regulamentul de recepție a lucrărilor de construcții și instalații aferente acestora, jurisprudența și doctrina fiind unitare asupra momentului nașterii dreptului constând în contravaloarea lucrărilor executate iar soluția deciziei atacate fiind greșită sub acest aspect; - reclamanta nu a făcut dovada executării lucrărilor și deci a unui raport juridic obligațional pentru suma pretinsă a fi debit.

Recurenta-pârâtă CFR Sucursala Centrul Regional de Întreținere și Reparații CF Timișoara în critica deciziei atacate dezvoltă motivele care urmează, în raport de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: - greșit s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune și greșit s-a admis apelul reclamantei deoarece decizia constată că procesul-verbal de recepție finală nu s-a realizat, iar factura care cuprinde contravaloarea lucrărilor efectuate nu a fost semnată de către pârâtă, fiind greșită și reținerea autorității de lucru judecat cu privire la prescripție deoarece obiectul dosarului nr. xx8/108/2009 a constat în obligația de a face, iar obiectul dosarului de față îl reprezintă pretenții, nefiind îndeplinite condițiile art. 166 C. proc.

civ. și art. 1201 C. civ., cauza fiind diferită; - ignorarea prevederilor H.G. nr. 273/1994 care instituie în sarcina executantului obligația notificării beneficiarului cu privire la terminarea lucrărilor, recepția urmând a fi organizată de beneficiar în termen de 15 zile de la data notificării; - reclamanta nu a dovedit existența lucrărilor efectuate prin procesul verbal de recepție conform H.G. 273/1994. Recursurile sunt fondate pentru considerentele care urmează: Cu titlu preliminar, Înalta Curte face precizarea că, față de poziția procesuală a recurentelor, de pârâte obligate la plată pe același temei și pentru aceleași considerente, interesul lor procesual fiind comun, că motivele de nelegalitate ale ambelor recurente privesc aceleași aspecte cu nuanțe de argumentare, va proceda la o analiză unitară a acestora.

Reclamanta și-a întemeiat pretențiile solicitate pe prevederile contractului de execuție lucrări nr. 6.2.3/163/2001 și a actului adițional nr. 3/2003 arătând că în calitate de executant a efectuat lucrările contractate. Pe baza probelor administrate, instanța de fond a respins acțiunea ca neîntemeiată. Instanța de apel, deși reține realitatea raporturilor contractuale și confirmă situația de fapt reținută de judecătorul fondului în sensul inexistenței unui proces-verbal de recepție la terminarea lucrărilor și a acceptării de către beneficiar a facturii de plată a lucrărilor, admite acțiunea de obligare la plata în solidar a pârâtelor cu motivarea că apartamentele obiect al contractului sunt locuite, iar neplata lucrărilor dovedite a fi făcute ar constitui o îmbogățire fără justă cauză, întârzierea, deci neexecutarea corespunzătoare, putând forma obiectul unor pretenții din partea pârâtelor cu titlu de penalități.

Or, motivarea instanței de apel cu privire la temeinicia pretențiilor reclamantei pe îmbogățirea fără justă cauză în condițiile în care reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe contractul pe care părțile l-au încheiat, reprezintă nu numai o încălcare a principiului disponibilității dar și o nelegală aplicare a tezei îmbogățirii fără justă cauză la speța de față. Este îndeobște cunoscut că îmbogățirea fără justă cauză, creație a practicii judecătorești, se aplică și justifică acele pretenții cu privire la care nu se poate și nu există un alt temei contractual sau legal. Cum reclamanta a invocat ca suport al pretențiilor sale contractul de execuție lucrări pe care l-a încheiat cu pârâta, instanța de apel a făcut o greșită și nelegală aplicare a îmbogățirii fără justă cauză în raport de prevederile art. 129 alin. (6) C. proc.

civ. și art. 969 C. civ., așa încât critica recurentei cu privire la greșita obligare la plată în contextul în care în considerentele deciziei se confirmă constatările instanței de fond cu privire la inexistența procesului-verbal de recepție și neacceptarea facturii sunt întemeiate. Înalta Curte găsește întemeiată și critica primei recurente cu privire la obligarea în solidar a pârâtelor, raportat la același temei contractual invocat de reclamantă în justificarea pretențiilor sale.

Astfel, prin acțiunea formulată și înregistrată la 19 noiembrie 2009 reclamanta a solicitat „obligarea pârâtelor la plata sumei de 119.778,18 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate și neachitate la obiectivul „Amenajare Apartamente de Serviciu – aflate în clădirea cazarmă „L” în temeiul facturii nr. 3036/23 octombrie 2008, a prevederilor contractului de execuție nr. 6.2.3/163/2001 și a actului adițional nr. 3/2003”, acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 969, art. 1073 – 1090 C. civ. Prin acțiune reclamanta a solicitat și obligarea pârâtelor la plata dobânzilor raportat la neexecutarea obligației de plată, capăt de cerere la care aceasta a renunțat prin precizarea la acțiune de la termenul din 1 februarie 2010, precizare prin care se reconfirmă temeiul contractual al pretențiilor formulate constând în contractul de execuție nr. 6.2.3/163/2001 „contract valabil încheiat”.

Or, se constată că respectivul contract de execuție nr. 6.2.3/164/2001 a fost încheiat între C.N.C.F. CFR SA București în calitate de beneficiar, prin Regionala CFR Timișoara, și SC ICIM Arad SA în calitate de antreprenor, contractul fiind semnat și parafat de C.N.C.F. CFR SA în calitate de beneficiar și de SC ICIM ARAD SA în calitate de antreprenor. Prin urmare parte în contract și beneficiar este C.N.C.F. CFR SA din București, nu și Regionala CFR Timișoara, aflată în poziția juridică de împuternicit, situație în care drepturile și obligațiile contractuale, obiect al cererii de chemare în judecată se dispută cu și față de partea contractantă în patrimoniul căreia ele există, așa încât critica privind obligarea în solidar cu mandatara Regionala CFR Timișoara este întemeiată, cu atât mai mult cu cât o obligare în solidar nu a fost solicitată de reclamantă prin cererile sale.

Este de observat că actul adițional nr. 3 din 3 aprilie 2003 la contractul de bază, de asemenea invocat de reclamantă, nu aduce nicio modificare sub aspectul părților contractante, acesta fiind semnat de aceleași părți, în aceeași calitate precum contractul de bază nr. 6.2.3/2001. Criticile cu privire la modul de soluționare a excepției dreptului la acțiune sunt, de asemenea, întemeiate. Prin sentință, instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului la acțiune cu motivarea că a fost soluționată prin sentința nr. 731/14 aprilie 2009, irevocabilă, iar pe fond a respins acțiunea reclamantei.

Neavând interes procesual față de soluția pe fond asupra acțiunii, pârâtele nu au apelat sentința, dar prin întâmpinările depuse în apel, una dintre acestea a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, iar alta s-a apărat, în sensul că prescripția nici nu a început să curgă în raport de art. 7 din Decretul nr. 167/1958, deoarece dreptul de creanță al reclamantei este sub condiția semnării procesului-verbal de recepție finală, invocând, totodată, excepția de prematuritate. Instanța de apel examinând excepția prescripției a reținut că în legătură cu aceasta există autoritate de lucru judecat, deoarece ea a fost soluționată prin sentința comercială nr. 731/14 aprilie 2009 pronunțată în dosarul nr. xx7/108/2009 a Tribunalului Arad, irevocabilă prin nerecurare, sentință prin care acțiunea s-a respins ca inadmisibilă.

Excepția de prematuritate s-a apreciat și ea ca neîntemeiată fără a fi analizată însă în raport de temeiul invocat, procesul-verbal de recepție finală și condiția care ar afecta dreptul reclamantei, ci cu constatarea că în speță s-a dovedit faptul că lucrările au fost efectuate. Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o greșită reținere a autorității de lucru judecat în raport de sentința nr. 731/14 aprilie 2009 a Tribunalului Arad, nefiind întrunite condițiile art. 1201 C. civ. Este de necontestat că pentru a opera autoritatea de lucru judecat trebuie să se constate existența unei hotărâri anterioare irevocabilă prin care s-a judecat pe fond o cerere cu același obiect, cauză, între aceleași părți având aceeași calitate precum cauza ce formează obiectul unei judecăți pendinte.

Verificarea în acest scop se face cu privire la dispozitivul hotărârii și considerentele care-l explică, numai aceste părți din structura unei hotărâri intrând în puterea de lucru judecat. Or, se constată că prin dispozitivul și considerentele sentinței nr. 731/14 aprilie 2009, irevocabilă, a Tribunalului Arad s-a respins ca inadmisibilă acțiunea promovată de reclamanta ICIM ARAD SA împotriva pârâtelor având ca obiect obligația de a face, că nici considerentele și nici dispozitivul nu fac referire la excepția prescripției, excepție cu privire la care, oricum, nu se putea reține incidența art. 1201 C. civ., cererea de chemare în judecată a reclamantei cu obiectul mai sus indicat fiind respinsă ca inadmisibilă, iar nu pe fond.

Este adevărat că în practicaua acelei sentințe se face mențiunea că instanța, raportat la art. 1 alin. (1), (3) și (7) din Decretul nr. 167/1958 și înscrisul de la fila 115... „va respinge excepția prescripției dreptului la acțiune”, dar, pe de o parte, reținerea la viitor a soluției asupra excepției nu s-a concretizat într-o dispoziție la timpul prezent, nefăcând obiectul dispozitivului și nefiind analizată în considerente, iar pe de altă parte, art. 1201 C. civ., care instituie autoritatea de lucru judecat privește o cerere de chemare în judecată formulată pe cale principală iar nu excepțiile cu privire la o astfel de cerere, dincolo de faptul că și contextul factual al prezentei cereri de chemare în judecată este diferit, având un alt obiect, motiv pentru care nici chiar reclamanta nu s-a apărat cu privire la excepția prescripției prin invocarea sentinței nr. 731/2009, la care se raportează numai hotărârile judecătorești, și din a cărei practica s-ar înțelege, numai în lipsa coordonatelor temporale și a temeiului juridic, că s-ar fi putut lua în considerare o eventuală întrerupere a cursului prescripției.

Prin urmare, criticile de nelegalitate cu acest obiect, al cursului prescripției sub aspectul neînceperii lui sau al împlinirii termenului de prescripție, sunt întemeiate. Sunt întemeiate însă și criticile cu privire la incidența H.G. nr. 273/14 iunie 1994 de aprobare a Regulamentului de recepție a lucrărilor de construcții și instalații aferente acestora, deoarece acesta, intrat în vigoare la data de 28 iulie 1994, era incident contractului de execuție pe care părțile l-au încheiat, cu modificările aferente. Astfel, potrivit art. 1 din Regulament „Recepția constituie o componentă a sistemului calității în construcții și este actul prin care investitorul declară că acceptă, preia lucrarea cu sau fără rezerve și că aceasta poate fi dată în folosință./ Prin actul de recepție se certifică faptul că executantul și-a îndeplinit obligațiile în conformitate cu prevederile contractului și ale documentației de execuție”.

Or, se constată că deși pârâtele prin întâmpinările depuse la dosar au invocat incidența acestui act normativ, redând pasaje întregi cu articolele apreciate ca relevante, instanța de apel nu analizează aceste apărări, singura mențiune din decizie la H.G. nr. 273/1994 fiind din redarea abreviată a excepției de prematuritate, fără a se răspunde în concret dacă este sau nu incident și pentru care argumente. Motivarea unei hotărâri judecătorești trebuie să fie convingătoare, coerentă și logică. Pentru a se atinge acest scop, analiza pe care considerentele o conțin trebuie să privească susținerile și apărările părților, în raport cu limitele legale ale fazei procesuale, în sensul de a se răspunde la acestea, iar nu de a fi obstaculate, neabordarea lor lăsând loc și la suspiciuni.

Cu precizarea că art. 304 1 C. proc. civ., invocat de a doua recurentă nu este incident în cauză, recursul privind o decizie a instanței de apel, Înalta Curte constată că, pentru considerentele mai sus arătate, criticile de nelegalitate dezvoltate de recurente care, concomitent, se încadrează în situațiile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., sunt întemeiate, situație în raport de care, conform art. 312 alin. (3) C. proc. civ., a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare pentru ca aceasta să procedeze la rejudecarea apelului declarat de reclamantă și a excepțiilor invocate de intimate conform considerentelor care preced, în aplicarea art. 315 alin. (1) C. proc.

civ.