ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 835/2015
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 835/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Asupra recursului de
față,
Din examinarea
actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 1048/PI din 1 iulie
2014 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 10787/30/2010, s-a respins
excepția prescripției invocată de pârâtă, s-a admis acțiunea formulată de
reclamanta SC E. CFR SA București - Sucursala E. Timișoara în contradictoriu cu
pârâta CN CFR SA - Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara, a fost obligată
pârâta la 784.974,93 RON către reclamantă și la 11.041,27 RON cheltuieli de
judecată.
Pentru a hotărî
astfel, tribunalul a constatat că la data de 26 aprilie 2006 între părțile din
prezentul litigiu a intervenit Contractul de prestări servicii nr. 9/99 din 26
aprilie 2006, având ca obiect servicii energetice și lucrări de montare,
exploatare, modernizare, întreținere, reparații curente, intervenții la
instalațiile de E., conform prevederilor instrucțiunilor de specialitate în
vigoare, a graficului anual de revizii și reparații precum și asistență
tehnică.
Potrivit art. 12.1
din contract, în situația în care beneficiarul nu plătește facturile în termen
de 30 de zile de la expirarea perioadei prevăzute la art. 5.6. acesta are
obligația de a plăti penalități, în cuantum de 0,05% pentru fiecare zi de
întârziere, calculate la valoarea obligației neexecutate sau executate cu
întârziere.
Ulterior, la data de
23 iulie 2007 între aceleași părți s-a încheiat un alt contract de prestări
servicii, cu același obiect și în aceleași condiții, în ceea ce privește
sancțiunea executării cu întârziere a obligației, ca și cel amintit anterior.
Pe parcursul
executării celor două contracte de prestări servicii reclamanta a emis
următoarele facturi: nr. 2034603 din 23 august 2006, cu scadența la data de 23
septembrie 2006 nr. 2334606 din 28 septembrie 2006, cu scadența la data de 28
octombrie 2006 nr. 2034609 din 31 octombrie 2006, cu scadența la data de 31
noiembrie 2006 nr. 2034610 din 22 noiembrie 2006, cu scadența la data de 22
decembrie 2006, 2034616 din 19 decembrie 2006, cu scadența la data de 19
ianuarie 2007, 2034622 din 12 februarie 2007, cu scadența la data de 12 martie
2007, nr. 300008 din 18 iunie 2007, cu scadența la data de 18 iulie 2007, nr.
30009 din 18 iunie 2007, cu scadența la data de 18 iulie 2007, nr. 300010 din
19 iunie 2007, cu scadența la data de 19 iulie 2007 nr. 30011 din 19 iunie
2007, cu scadența la data de 19 iulie 2007 nr. 300012 din 19 iunie 2007, cu
scadența la data de 19 iulie 2007, 30013 din 19 iunie 2007, cu scadența la data
de 19 iulie 2007300025 din 23 iulie 2007, cu scadența la data de 23 august
2007.
Potrivit copiilor
ordinelor de compensare, respectiv extraselor de cont, anexate fiecărei facturi
mai sus menționată, societatea pârâtă a plătit sumele reprezentând valoarea
serviciilor prestate de reclamantă cu depășirea termenul de 30 de zile stabilit
în contract, după cum urmează: factura nr. 2034603 din 23 august 2006, cu
scadența la data de 23 septembrie 2006 și în valoare de 1497104,83 RON, a fost
achitată la 13 septembrie 2007, respectiv 16 ianuarie 2008, factura nr. 2334606
din 28 septembrie 2006, cu scadența la data de 28 octombrie 2006 și în valoare
de 1405336,11 RON, a fost achitată la 29 noiembrie 2007, respectiv 16 ianuarie
2008, factura nr. 2034609 din 31 octombrie 2006, cu scadența la data de 31
noiembrie 2006 și în valoare de 1.328.159,72 RON, a fost achitată la data de 15
aprilie 2008, factura nr. 2034610 din 22 noiembrie 2006, cu scadența la data de
22 decembrie 2006 și în valoare de 1344712,9 RON, a fost achitată la 20
februarie 2008, 31 martie 2008, 15 aprilie 2008, 15.0408 și 15 iunie 2008,
factura nr. 2034616 din 19 decembrie 2006, cu scadența la data de 19 ianuarie
2007 și în valoare de 1.414.825,62 a fost achitată la 15 aprilie 2008, factura
nr. 2034622 din 12 februarie 2007, cu scadența la data de 12 martie 2007 și în
valoare de 99.871,3 RON, a fost achitată la data de 15 aprilie 2008, factura
nr. 300008 din 18 iunie 2007, cu scadența la data de 18 iulie 2007 și în
valoare de 1.446.225,83 RON, a fost achitată la 15 aprilie 2008, factura nr.
300009 din 18 iunie 2007, cu scadența la data de 18 iulie 2007 și în valoare de
25.766,35 RON, a fost achitată la data de 15 aprilie 2008, factura nr. 300010
din 19 iunie 2007, cu scadența la data de 19 iulie 2007 și în valoare de
1.320.784,57 RON, a fost achitată la 16 ianuarie 2008, factura nr. 300011 din
19 iunie 2007, cu scadență la data de 19 iulie 2007 și în valoare de 17.218,31,
a fost achitată la data de 15 aprilie 2008, factura nr. 300012 din 19 iunie
2007, cu scadența la data de 19 iulie 2007 în valoare de 1.534.719,72, a fost
achitată la data de 16 ianuarie 2008, factura nr. 30013 din 19 iunie 2007, cu
scadența la data de 19 iulie 2007 și în valoare de 36.027,05 a fost achitată la
data de 15 aprilie 2008, factura nr. 300025 din 23 iulie 2007, cu scadența la
data de 23 august 2007 și în valoare de 27.006,47 RON, a fost achitată la data
de 29 noiembrie 2007, respectiv 15 aprilie 2008.
Având a se pronunța
asupra excepției prescripției dreptului la acțiune, invocată de societatea
pârâtă, tribunalul a observat că, potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1954
dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție,
dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege iar potrivit art. 3,
termenul general de prescripție este de 3 ani.
Conform art. 16 din
același act normativ curgerea termenului de prescripție este întreruptă prin
recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, efectul întreruperii fiind
acela al curgerii unui nou termen de prescripție, de trei ani, calculat de la
data actului de recunoaștere.
Instanța a reținut
că, de la data scadenței tuturor facturilor și până în momentul introducerii
prezentei acțiuni - 29 noiembrie 2010 (data la care a fost expediat plicul
conținând cererea introductivă, potrivit ștampilei de la dosar) s-a împlinit
termenul general de prescripție, de 3 ani, însă, în speță, sunt incidente prevederile
art. 16 din decretul mei sus indicat, deoarece, prin plățile efectuate în
interiorul termenului de prescripție pârâta nu a făcut altceva decât să
recunoască debitul pretins, recunoaștere care a determinat întreruperea
termenului de prescripție atât în ceea ce privește debitul principal, cât și
cel accesoriu - penalitățile solicitate de reclamantă.
Împotriva acestei
hotărâri a declarat apel pârâta CN CFR SA - Sucursala Regională de Căi Ferate
Timișoara, solicitând admiterea acestuia, modificarea în tot a sentinței
atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de
reclamanta SC E. CFR SA București - Sucursala E. Timișoara.
Pe cale de excepție a
invocat lipsa calității sale procesuale pasive motivată pe faptul că
beneficiarul Contractelor nr. 9/73 din 23 iulie 2007 și nr. 9/99 din 26 aprilie
2006 este CNCF "CFR "SA București, și nu Sucursala Regionala CF
Timișoara, precum și excepția lipsei capacității de folosință a Sucursalei E.
Timișoara întrucât cererea a fost formulată de o sucursală, respectiv Sucursala
E. Timișoara, neavând calitate procesuală de folosință, care nu poate sta în
judecată lipsindu-i potrivit art. 41 C. proc. civ. folosința drepturilor
civile. Reclamanta este o sucursala a persoanei juridice SC E. CFR SA, astfel nu
are personalitate juridică. Cererea de chemare în judecată a fost semnată și
întocmită în numele unei sucursale, sucursală care nu a fost autorizată să stea
în judecată în nume propriu.
Pe cale de excepție a
invocat și în fața instanței de apel prescripția dreptului material la acțiune
al reclamantei în ceea ce privește factura fiscală nr. 00300066-07 din 21
decembrie 2007 reprezentând penalități de întârziere, raportat la data
înregistrării cererii de chemare în judecată (2 octombrie 2010).
Prin Decizia nr.
955/R din 20 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a
II-a civilă a fost respins apelul pârâtei CN CFR SA București - Sucursala
Regională de Căi Ferate Timișoara împotriva Sentinței civile nr. 1048/PI din 1
iulie 2014 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 10787/30/2010 și a fost
obligată pârâta apelantă la plata sumei de 350 RON cheltuieli de judecată.
Curtea a constatat că
apelul este nefondat pentru considerentele următoare:
Referitor la
nulitatea facturii de penalități invocată în motivele de apel, a fost respinsă
această excepție, în primul rând, pe considerentul că factura nu este un
contract sau un act juridic unilateral căruia să îi fie aplicabile dispozițiile
Codului civil referitoare la nulitate, ci are doar calitatea de document
justificativ care stă la baza înregistrărilor în contabilitatea furnizorului și
reprezintă un mijloc de probă cu privire la operațiunea efectuată. În al doilea
rând, faptul că a fost emisă o singură factură de penalități pentru două contracte
diferite nu este un motiv de nulitate, nici absolută, nici relativă.
Referitor la
împlinirea termenului de prescripție, cu luarea în considerare a notelor scrise
prin care s-a administrat proba cu înscrisuri care arată modul de calcul al
facturii de penalități, Curtea a constatat că, așa cum în mod corect a relevat
și instanța de fond, într-adevăr de la data scadenței tuturor facturilor și
până la momentul introducerii cererii de chemare în judecată - 29 noiembrie
2010 nu s-a împlinit termenul general de prescripție de 3 ani fiind incidente
prevederile art. 16 din Decretul nr. 167/1954, deoarece prin plățile efectuate
în interiorul termenului de prescripție pârâta nu a făcut altceva decât să
recunoască debitul pretins, recunoaștere care a determinat întreruperea
termenului de prescripție atât în ceea ce privește debitul principal, cât și
cel accesoriu - penalitățile solicitate pe reclamantă. întreruperea cursului
prescripției, conform art. 17 din Decretul nr. 167/1954, șterge prescripția
începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o și are ca
efect începerea cursului unei noi prescripții. Astfel, de la data de 29
noiembrie 2007 - data ultimei plăți, a început să curgă un nou termen de
prescripție de 3 ani, care fost întrerupt în ultima zi, 29 noiembrie 2010, data
la care a fost trimisă cererea de chemare în judecată.
Cererea de chemare în
judecată a fost formulată înăuntrul termenului de prescripție, deoarece se ia
în considerare data la care a fost trimisă cererea Tribunalului Trimis, iar nu
data de 2 decembrie 2010, data la care a fost înregistrată cererea la instanță.
Așa cum în mod corect a arătat și intimata prin întâmpinare, sunt astfel
incidente dispozițiile art. 104 C. proc. civ., potrivit cărora „Actele de
procedură trimise prin postă instanței judecătorești se socotesc îndeplinite în
termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poștal înaintea împlinirii
termenului."
Pentru aceste
considerente, Curtea a constatat că instanța de fond a făcut o corectă aplicare
a dispozițiilor referitoare la prescripția extinctivă.
În ceea ce privește
fondul cauzei reprezentat de pretențiile formulate de reclamantă constând în
penalități de întârziere, Curtea a constatat că în mod judicios prima instanță
a obligat pârâta-apelantă la plata acestora reținând incidența dispozițiilor
art. 969 și 1066 C. civ.
În același sens,
Curtea a reținut că penalitățile de întârziere sunt fixate de către părți prin
intermediul clauzelor convenite potrivit contractelor de prestări servicii
încheiate în anul 2006 și 2007.
Conform art. 1073 C.
civ., creditorul are dreptul de a obține executarea întocmai a obligațiilor
asumate de către debitor. Având în vedere că penalitățile de întârziere au
caracter contractual, că prin intermediul acestora părțile au recurs la evaluarea
anticipată a prejudiciului susceptibil de a fi cauzat prin executarea cu
întârziere a obligațiilor contractuale, că pârâta apelantă a achitat cu
întârziere debitele principale, aspect pe care nu l-a contestat, rezultă că
aceleiași pârâte apelante îi incumbă și sarcina plății penalităților de
întârziere ca urmare a întârzierii în executarea obligațiilor pecuniare
principale, potrivit facturilor emise de reclamantă.
Împotriva Deciziei
nr. 955/R din 20 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția
a II-a civilă, declarat recurs recurenta-pârâtă CN CFR SA - Sucursala Regională
de Căi Ferate Timișoara solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a
hotărârii atacate și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii formulate de
către SC E. CFR SA București - Sucursala E. Timișoara, cu acordarea
cheltuielilor de judecată aferente soluționării cauzei.
În dezvoltarea
criticilor, recurenta arată că invocă și în fața instanței de recurs
prescripția dreptului material la acțiune al reclamantei în ceea ce privește
factura fiscală nr. 00300066-07 din 21 decembrie 2007 reprezentând penalități
de întârziere, raportat la data înregistrării cererii de chemare în judecată (2
octombrie 2010).
Se susține de către
recurentă că în baza Contractelor nr. 9/99/2006 și nr. 9/73/2007 reclamanta a
emis pe adresa societății recurente facturile nr. 2034603 din 23 august 2006,
nr. 2034606 din 28 septembrie 2006 nr. 2034609 din 31 octombrie 2006, nr.
2034610 din 22 noiembrie 2006, nr. 2034616 din 19 decembrie 2006, nr. 2034622
din 12 februarie 2007, nr. 2034623 din 28 februarie 2007, nr. 2034627 din 18
iunie 2007, nr. 2034629 din 19 iunie 2007, nr. 20 34631 din 19 iunie 2007, nr.
2034632 din 19 iunie 2007 și nr. 2034644 din 23 iulie 2007.
Recurenta solicită
instanței să observe, raportat la art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958,
precum și la data introducerii cererii de chemare în judecată, că dreptul
reclamantei de a solicita plata penalităților de întârziere la facturile
prezentate mai sus este prescris și că ori de câte ori se cercetează dacă
dreptul la acțiune privind un drept accesoriu având ca obiect prestații
succesive s-a stins sau nu prin prescripție, trebuie mai întâi să se verifice
dacă dreptul la acțiune privind dreptul de creanță principal este sau nu prescris.
În acest sens arată că:
Pentru factura
fiscală nr. 2034603 din 23 august 2006 scadentă la data de 23 septembrie 2006
dreptul de a solicita penalități de întârziere s-a prescris la data de 23
septembrie 2009
Pentru factura
fiscală nr. 2034606 din 28 septembrie 2006 scadentă la data de 28 octombrie
2006 dreptul de a solicita penalități de întârziere s-a prescris la data de 28
octombrie 2009.
Pentru factura
fiscală nr. 2034609 din 31 octombrie 2006 scadentă la data de 31 noiembrie 2006
dreptul de a solicita penalități de întârziere s-a prescris la data de 31
noiembrie 2009.
Pentru factura
fiscală nr. 2034610 din 22 noiembrie 2006 scadentă la data de 22 decembrie 2006
dreptul de a solicita penalități de întârziere s-a prescris la data de 22
decembrie 2009.
Pentru factura
fiscală nr. 2034616 din 19 decembrie 2006 scadentă la data de 19 ianuarie 2007
dreptul de a solicita penalități de întârziere s-a prescris la data de 19
ianuarie 2010.
Pentru factura
fiscală nr. 2034622 din 12 februarie 2007 scadentă la data de 12 martie 2007
dreptul de a solicita penalități de întârziere s-a prescris la data de 12
martie 2010.
Pentru factura
fiscală nr. 2034623 din 28 februarie 2007 scadentă la data de 28 martie 2007
dreptul de a solicita penalități de întârziere s-a prescris la data de 28
martie 2010.
Pentru factura
fiscală nr. 2034627 din 18 iunie 2007 scadentă la data de 18 iulie 2007 dreptul
de a solicita penalități de întârziere s-a prescris la data de 18 iulie 2010.
Pentru factura
fiscală nr. 2034629 din 19 iunie 2007 scadentă la data de 19 iulie 2007 dreptul
de a solicita penalități de întârziere s-a prescris la data de 19 iulie 2010.
Pentru factura
fiscală nr. 2034631 din 19 iunie 2007 scadentă la data de 19 iulie 2007 dreptul
de a solicita penalități de întârziere s-a prescris la data de 19 iulie 2010.
Pentru factura
fiscală nr. 2034632 din 19 iunie 2007 scadentă la data de 19 iulie 2007 dreptul
de a solicita penalități de întârziere s-a prescris la data de 19 iulie 2010.
Pentru factura
fiscală nr. 2034644 din 23 iulie 2007 scadentă la data de 23 august 2007
dreptul de a solicita penalități de întârziere s-a prescris la data de 23
august 2010.
Arată recurenta că
penalitățile de întârziere reprezintă o sancțiune care se calculează pentru
fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de
scadență și până la data stingerii sumei datorate, fiind deci o obligație
succesivă. Astfel reclamanta a calculat pentru toate cele 12 facturi neachitate
la termen penalități de întârziere (pentru fiecare zi în parte) de la scadență
până la data achitării, solicitând plata acestora la data de 2 decembrie 2010 -
data depunerii cererii de chemare în judecată.
Recurenta consideră
că:
Pentru factura
fiscală nr. 2034603 din 23 august 2006 scadentă la data de 23 septembrie 2006
perioada 24 septembrie 2006 - 1 decembrie 2007 este afectată de prescripție.
Pentru factura
fiscală nr. 2034606 din 28 septembrie 2006 scadentă la data de 28 octombrie
2006 perioada 29 octombrie 2006 - 1 decembrie 2007 este afectată de prescripție.
Pentru factura
fiscală nr. 2034609 din 31 octombrie 2006 scadentă la data de 31 noiembrie 2006
perioada 1 ianuarie 2007 - 1 decembrie 2007 este afectată de prescripție.
Pentru factura
fiscală nr. 2034610 din 22 noiembrie 2006 scadentă la data de 22 decembrie 2006
perioada 23 decembrie 2006 - 1 decembrie 2007 este afectată de prescripție.
Pentru factura
fiscală nr. 2034616 din 19 decembrie 2006 scadentă la data de 19 ianuarie 2007
perioada 20 ianuarie 2007 - 1 decembrie 2007 este afectată de prescripție.
Pentru factura
fiscală nr. 2034622 din 12 februarie 2007 scadentă la data de 12 martie 2007
perioada 13 martie 2007 - 1 decembrie 2007 este afectată de prescripție.
Pentru factura
fiscală nr. 2034623 din 28 februarie 2007 scadentă la data de 28 martie 2007
perioada 29 martie 2007 - 1 decembrie 2007 este afectată de prescripție.
Pentru factura
fiscală nr. 2034627 din 18 iunie 2007 scadentă la data de 18 iulie 2007
perioada 19 iulie 2007 - 1 decembrie 2007 este afectată de prescripție.
Pentru factura fiscală
nr. 2034629 din 19 iunie 2007 scadentă la data de 19 iulie 2007 perioada 20
iulie 2007 - 1 decembrie 2007 este afectată de prescripție.
Pentru factura
fiscală nr. 2034631 din 19 iunie 2007 scadentă la data de 19 iulie 2007
perioada 20 iulie 2007 - 1 decembrie 2007 este afectată de prescripție.
Pentru factura
fiscală nr. 2034632 din 19 iunie 2007 scadentă la data de 19 iulie 2007
perioada 20 iulie 2007 - 1 decembrie 2007 este afectată de prescripție.
Pentru factura
fiscală nr. 2034644 din 23 iulie 2007 scadentă la data de 23 august 2007
perioada 24 august 2007 - 1 decembrie 2007 este afectată de prescripție.
Se mai susține că
factura emisă de penalități este lovită de nulitate, câtă vreme a fost emisă o
singură factură de penalități, pentru două contracte diferite, respectiv
Contractul nr. 9/99 din 26 aprilie 2006 și 9/73/2007 iar perioadele pentru are
au fost calculate zilele de penalitate pentru fiecare factură în parte, sunt
afectate de prescripție.
Instanța de fond, cât
și cea de apel în mod greșit a apreciat că plata efectuată a întrerupt
prescripția câtă vreme, perioada calculului penalităților în urma cărora s-a
întocmit factura de penalități este afectată de prescripție. Prin întocmirea
acestei facturi de penalități nu se întrerupe prescripția care a început să
curgă distinct pentru fiecare factură în parte.
Recurenta solicită
instanței să aibe în vedere la pronunțarea hotărârii și faptul că factura
fiscală nr. 00300066-07 din 21 decembrie 2007 factura care face obiectul
prezentului dosar reprezentând penalități, nu se afla înregistrată în
contabilitate, aceasta fiind restituită reclamantei cu actul nr. 3/51/27
februarie 2008. Factura, pentru a avea forța probantă pentru persoana care nu a
redactat-o, în speță, față de reclamantă, trebuie să fie acceptată. Potrivit
art. 46 C. com., obligațiunile comerciale se probează cu facturi acceptate.
Factura este un înscris care cuprinde elementele esențiale ale unei operațiuni
comerciale.
În privința forței
probante, factura face dovada deplină împotriva emitentului și în favoarea
aceluia ce o deține, adică a destinatarului. Factura poate să facă dovada și în
favoarea emitentului, dacă este acceptată de către destinatar.
În cauza dedusă
judecații factura fiscală nr. 02034603 din 23 august 2006, nu au fost acceptată
la plată, aceasta fiind restituită. Astfel, factura indicată poartă numai
ștampila societății emitente, fără semnătura și fără mențiunea
"acceptat". Or, ștampila societății destinatare, nu constituie un
element de identificare al persoanei juridice de drept privat și nici nu este
în măsură să angajeze răspunderea persoanei juridice, lipsind orice semnătură
din partea reprezentantului legal.
Înalta Curte,
analizând recursul din perspectiva criticilor formulate constată că acesta este
nefondat pentru următoarele considerente:
Cu toate că recurenta
nu a indicat expres de care dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art.
304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. înțelege să se prevaleze, instanța reține că
susținerile recurentei pot fi considerate ca fiind critici întemeiate pe art.
304 pct. 9 C. proc. civ. întrucât este criticat modul de aplicare al
dispozițiilor legale care guvernează prescripția extinctivă reglementate prin
Decretul nr. 167/1958 în sensul că pretențiile reclamantei sunt prescrise iar,
pe cale de consecință, și penalitățile aferente acestora.
Cu privire la
criticile recurentei referitoare la nulitatea facturii de penalități, instanța
ia act că prin răspunsul la întâmpinare recurenta a renunțat în mod expres să
le mai susțină.
Nu este fondată
susținerea recurentei în sensul că factura de penalități nr. 00300066-07/2-1
decembrie 2007 nu are forță probantă, raportat la dispozițiile art. 46 C.com,
întrucât nu a fost acceptată la plată. Instanța reține că factura de penalități
a fost emisă în temeiul clauzei penale inserată în contractul încheiat de părți
și reprezintă o cuantificare a daunelor interese înregistrate de reclamantă ca
urmare a plății cu întârziere a facturilor emise în temeiul contractului având
în vedere relația comercială complexă existentă între părți ceea ce a generat
emiterea mai multor facturi. Clauza penală prevăzută de art. 12.1 din contract
nu are în vedere o sumă fixă la care va fi obligată partea în situația în care
nu-și execută la timp obligațiile ci presupune un calcul procentual raportat la
numărul de zile de întârziere în executarea obligației.
Prin urmare,
penalitățile de întârziere sunt datorate în temeiul clauzei penale inserate în
contract, care potrivit art. 969 C. civ. reprezintă legea părților, recurenta
asumându-și prin semnarea contractului obligația de a plăti despăgubiri,
evaluate anticipat prin clauza penală, în situația în care își va executa cu
întârziere obligațiile contractuale.
Ținând seama de
convenția părților este fără relevanță faptul că recurenta-pârâtă nu a acceptat
ia plată factura conținând penalitățile de întârziere, deoarece acestea au fost
asumate prin semnarea contractului.
Critica referitoare
la împlinirea termenului de prescripție nu este fondată, în cauză fiind
incident art. 16 din Decretul nr. 167/1958, deoarece prin plățile efectuate în
interiorul termenului de prescripție de către pârâta a avut loc o recunoaștere
a debitului pretins, recunoaștere care a determinat întreruperea termenului de
prescripție atât în ceea ce privește debitul principal, cât și cel accesoriu -
penalitățile solicitate pe reclamantă.
Conform art. 17 din
Decretul nr. 167/1958, întreruperea cursului prescripției șterge prescripția
începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o și are ca
efect începerea cursului unei noi prescripții, prin urmare, de la data de 29
noiembrie 2007 - data ultimei plăți, a început să curgă un nou termen de
prescripție de 3 ani, care a fost întrerupt în ultima zi, 29 noiembrie 2010,
data la care a fost trimisă cererea de chemare în judecată prin poștă.
Contrar susținerilor
recurentei, instanța a reținut, în mod corect, că sunt incidente dispozițiile
art. 104 C. proc. civ., potrivit cărora actele de procedură trimise prin postă
instanței judecătorești se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate
recomandat la oficiul poștal înaintea împlinirii termenului.
Față de
considerentele reținute, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta
Curte, reținând că decizia atacată este legală, va respinge recursul ca
nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de recurenta-pârâtă CN CFR SA - Sucursala Regională de Căi Ferate
Timișoara împotriva Deciziei nr. 955/R din 20 noiembrie 2014, pronunțată de
Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 17 martie 2015.
Procesat de GGC - LM