ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 835/2015

Asupra recursului de față, Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1048/PI din 1 iulie 2014 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 10787/30/2010, s-a respins excepția prescripției invocată de pârâtă, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta SC E. CFR SA București - Sucursala E. Timișoara în contradictoriu cu pârâta CN CFR SA - Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara, a fost obligată pârâta la 784.974,93 RON către reclamantă și la 11.041,27 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că la data de 26 aprilie 2006 între părțile din prezentul litigiu a intervenit Contractul de prestări servicii nr. 9/99 din 26 aprilie 2006, având ca obiect servicii energetice și lucrări de montare, exploatare, modernizare, întreținere, reparații curente, intervenții la instalațiile de E., conform prevederilor instrucțiunilor de specialitate în vigoare, a graficului anual de revizii și reparații precum și asistență tehnică. Potrivit art. 12.1 din contract, în situația în care beneficiarul nu plătește facturile în termen de 30 de zile de la expirarea perioadei prevăzute la art. 5.6. acesta are obligația de a plăti penalități, în cuantum de 0,05% pentru fiecare zi de întârziere, calculate la valoarea obligației neexecutate sau executate cu întârziere.

Ulterior, la data de 23 iulie 2007 între aceleași părți s-a încheiat un alt contract de prestări servicii, cu același obiect și în aceleași condiții, în ceea ce privește sancțiunea executării cu întârziere a obligației, ca și cel amintit anterior.

Pe parcursul executării celor două contracte de prestări servicii reclamanta a emis următoarele facturi: nr. 2034603 din 23 august 2006, cu scadența la data de 23 septembrie 2006 nr. 2334606 din 28 septembrie 2006, cu scadența la data de 28 octombrie 2006 nr. 2034609 din 31 octombrie 2006, cu scadența la data de 31 noiembrie 2006 nr. 2034610 din 22 noiembrie 2006, cu scadența la data de 22 decembrie 2006, 2034616 din 19 decembrie 2006, cu scadența la data de 19 ianuarie 2007, 2034622 din 12 februarie 2007, cu scadența la data de 12 martie 2007, nr. 300008 din 18 iunie 2007, cu scadența la data de 18 iulie 2007, nr. 30009 din 18 iunie 2007, cu scadența la data de 18 iulie 2007, nr. 300010 din 19 iunie 2007, cu scadența la data de 19 iulie 2007 nr. 30011 din 19 iunie 2007, cu scadența la data de 19 iulie 2007 nr. 300012 din 19 iunie 2007, cu scadența la data de 19 iulie 2007, 30013 din 19 iunie 2007, cu scadența la data de 19 iulie 2007300025 din 23 iulie 2007, cu scadența la data de 23 august 2007. Potrivit copiilor ordinelor de compensare, respectiv extraselor de cont, anexate fiecărei facturi mai sus menționată, societatea pârâtă a plătit sumele reprezentând valoarea serviciilor prestate de reclamantă cu depășirea termenul de 30 de zile stabilit în contract, după cum urmează: factura nr. 2034603 din 23 august 2006,

cu scadența la data de 23 septembrie 2006 și în valoare de 1497104,83 RON, a fost achitată la 13 septembrie 2007, respectiv 16 ianuarie 2008, factura nr. 2334606 din 28 septembrie 2006, cu scadența la data de 28 octombrie 2006 și în valoare de 1405336,11 RON, a fost achitată la 29 noiembrie 2007, respectiv 16 ianuarie 2008, factura nr. 2034609 din 31 octombrie 2006, cu scadența la data de 31 noiembrie 2006 și în valoare de 1.328.159,72 RON, a fost achitată la data de 15 aprilie 2008, factura nr. 2034610 din 22 noiembrie 2006, cu scadența la data de 22 decembrie 2006 și în valoare de 1344712,9 RON, a fost achitată la 20 februarie 2008, 31 martie 2008, 15 aprilie 2008, 15.0408 și 15 iunie 2008, factura nr. 2034616 din 19 decembrie 2006, cu scadența la data de 19 ianuarie 2007 și în valoare de 1.414.825,62 a fost achitată la 15 aprilie 2008, factura nr. 2034622 din 12 februarie 2007, cu scadența la data de 12 martie 2007 și în valoare de 99.871,3 RON, a fost achitată la data de 15 aprilie 2008, factura nr. 300008 din 18 iunie 2007, cu scadența la data de 18 iulie 2007 și în valoare de 1.446.225,83 RON, a fost achitată la 15 aprilie 2008, factura nr. 300009 din 18 iunie 2007, cu scadența la data de 18 iulie 2007 și în valoare de 25.766,35 RON, a fost achitată la data de 15 aprilie 2008, factura nr. 300010 din 19 iunie 2007,

cu scadența la data de 19 iulie 2007 și în valoare de 1.320.784,57 RON, a fost achitată la 16 ianuarie 2008, factura nr. 300011 din 19 iunie 2007, cu scadență la data de 19 iulie 2007 și în valoare de 17.218,31, a fost achitată la data de 15 aprilie 2008, factura nr. 300012 din 19 iunie 2007, cu scadența la data de 19 iulie 2007 în valoare de 1.534.719,72, a fost achitată la data de 16 ianuarie 2008, factura nr. 30013 din 19 iunie 2007, cu scadența la data de 19 iulie 2007 și în valoare de 36.027,05 a fost achitată la data de 15 aprilie 2008, factura nr. 300025 din 23 iulie 2007, cu scadența la data de 23 august 2007 și în valoare de 27.006,47 RON, a fost achitată la data de 29 noiembrie 2007, respectiv 15 aprilie 2008. Având a se pronunța asupra excepției prescripției dreptului la acțiune, invocată de societatea pârâtă, tribunalul a observat că, potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1954 dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege iar potrivit art. 3, termenul general de prescripție este de 3 ani.

Conform art. 16 din același act normativ curgerea termenului de prescripție este întreruptă prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, efectul întreruperii fiind acela al curgerii unui nou termen de prescripție, de trei ani, calculat de la data actului de recunoaștere. Instanța a reținut că, de la data scadenței tuturor facturilor și până în momentul introducerii prezentei acțiuni - 29 noiembrie 2010 (data la care a fost expediat plicul conținând cererea introductivă, potrivit ștampilei de la dosar) s-a împlinit termenul general de prescripție, de 3 ani, însă, în speță, sunt incidente prevederile art. 16 din decretul mei sus indicat, deoarece, prin plățile efectuate în interiorul termenului de prescripție pârâta nu a făcut altceva decât să recunoască debitul pretins, recunoaștere care a determinat întreruperea termenului de prescripție atât în ceea ce privește debitul principal, cât și cel accesoriu - penalitățile solicitate de reclamantă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta CN CFR SA - Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara, solicitând admiterea acestuia, modificarea în tot a sentinței atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta SC E. CFR SA București - Sucursala E. Timișoara. Pe cale de excepție a invocat lipsa calității sale procesuale pasive motivată pe faptul că beneficiarul Contractelor nr. 9/73 din 23 iulie 2007 și nr. 9/99 din 26 aprilie 2006 este CNCF "CFR "SA București, și nu Sucursala Regionala CF Timișoara, precum și excepția lipsei capacității de folosință a Sucursalei E. Timișoara întrucât cererea a fost formulată de o sucursală, respectiv Sucursala E. Timișoara, neavând calitate procesuală de folosință, care nu poate sta în judecată lipsindu-i potrivit art. 41 C. proc.

civ. folosința drepturilor civile. Reclamanta este o sucursala a persoanei juridice SC E. CFR SA, astfel nu are personalitate juridică. Cererea de chemare în judecată a fost semnată și întocmită în numele unei sucursale, sucursală care nu a fost autorizată să stea în judecată în nume propriu.

Pe cale de excepție a invocat și în fața instanței de apel prescripția dreptului material la acțiune al reclamantei în ceea ce privește factura fiscală nr. 00300066-07 din 21 decembrie 2007 reprezentând penalități de întârziere, raportat la data înregistrării cererii de chemare în judecată (2 octombrie 2010). Prin Decizia nr. 955/R din 20 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a fost respins apelul pârâtei CN CFR SA București - Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara împotriva Sentinței civile nr. 1048/PI din 1 iulie 2014 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 10787/30/2010 și a fost obligată pârâta apelantă la plata sumei de 350 RON cheltuieli de judecată.

Curtea a constatat că apelul este nefondat pentru considerentele următoare: Referitor la nulitatea facturii de penalități invocată în motivele de apel, a fost respinsă această excepție, în primul rând, pe considerentul că factura nu este un contract sau un act juridic unilateral căruia să îi fie aplicabile dispozițiile Codului civil referitoare la nulitate, ci are doar calitatea de document justificativ care stă la baza înregistrărilor în contabilitatea furnizorului și reprezintă un mijloc de probă cu privire la operațiunea efectuată. În al doilea rând, faptul că a fost emisă o singură factură de penalități pentru două contracte diferite nu este un motiv de nulitate, nici absolută, nici relativă.

Referitor la împlinirea termenului de prescripție, cu luarea în considerare a notelor scrise prin care s-a administrat proba cu înscrisuri care arată modul de calcul al facturii de penalități, Curtea a constatat că, așa cum în mod corect a relevat și instanța de fond, într-adevăr de la data scadenței tuturor facturilor și până la momentul introducerii cererii de chemare în judecată - 29 noiembrie 2010 nu s-a împlinit termenul general de prescripție de 3 ani fiind incidente prevederile art. 16 din Decretul nr. 167/1954, deoarece prin plățile efectuate în interiorul termenului de prescripție pârâta nu a făcut altceva decât să recunoască debitul pretins, recunoaștere care a determinat întreruperea termenului de prescripție atât în ceea ce privește debitul principal, cât și cel accesoriu - penalitățile solicitate pe reclamantă.

întreruperea cursului prescripției, conform art. 17 din Decretul nr. 167/1954, șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o și are ca efect începerea cursului unei noi prescripții. Astfel, de la data de 29 noiembrie 2007 - data ultimei plăți, a început să curgă un nou termen de prescripție de 3 ani, care fost întrerupt în ultima zi, 29 noiembrie 2010, data la care a fost trimisă cererea de chemare în judecată. Cererea de chemare în judecată a fost formulată înăuntrul termenului de prescripție, deoarece se ia în considerare data la care a fost trimisă cererea Tribunalului Trimis, iar nu data de 2 decembrie 2010, data la care a fost înregistrată cererea la instanță.

Așa cum în mod corect a arătat și intimata prin întâmpinare, sunt astfel incidente dispozițiile art. 104 C. proc. civ., potrivit cărora „Actele de procedură trimise prin postă instanței judecătorești se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poștal înaintea împlinirii termenului." Pentru aceste considerente, Curtea a constatat că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor referitoare la prescripția extinctivă. În ceea ce privește fondul cauzei reprezentat de pretențiile formulate de reclamantă constând în penalități de întârziere, Curtea a constatat că în mod judicios prima instanță a obligat pârâta-apelantă la plata acestora reținând incidența dispozițiilor art. 969 și 1066 C. civ.

În același sens, Curtea a reținut că penalitățile de întârziere sunt fixate de către părți prin intermediul clauzelor convenite potrivit contractelor de prestări servicii încheiate în anul 2006 și 2007. Conform art. 1073 C. civ., creditorul are dreptul de a obține executarea întocmai a obligațiilor asumate de către debitor. Având în vedere că penalitățile de întârziere au caracter contractual, că prin intermediul acestora părțile au recurs la evaluarea anticipată a prejudiciului susceptibil de a fi cauzat prin executarea cu întârziere a obligațiilor contractuale, că pârâta apelantă a achitat cu întârziere debitele principale, aspect pe care nu l-a contestat, rezultă că aceleiași pârâte apelante îi incumbă și sarcina plății penalităților de întârziere ca urmare a întârzierii în executarea obligațiilor pecuniare principale, potrivit facturilor emise de reclamantă.

Împotriva Deciziei nr. 955/R din 20 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, declarat recurs recurenta-pârâtă CN CFR SA - Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii formulate de către SC E. CFR SA București - Sucursala E. Timișoara, cu acordarea cheltuielilor de judecată aferente soluționării cauzei.

În dezvoltarea criticilor, recurenta arată că invocă și în fața instanței de recurs prescripția dreptului material la acțiune al reclamantei în ceea ce privește factura fiscală nr. 00300066-07 din 21 decembrie 2007 reprezentând penalități de întârziere, raportat la data înregistrării cererii de chemare în judecată (2 octombrie 2010). Se susține de către recurentă că în baza Contractelor nr. 9/99/2006 și nr. 9/73/2007 reclamanta a emis pe adresa societății recurente facturile nr. 2034603 din 23 august 2006, nr. 2034606 din 28 septembrie 2006 nr. 2034609 din 31 octombrie 2006, nr. 2034610 din 22 noiembrie 2006, nr. 2034616 din 19 decembrie 2006, nr. 2034622 din 12 februarie 2007, nr. 2034623 din 28 februarie 2007, nr. 2034627 din 18 iunie 2007, nr. 2034629 din 19 iunie 2007, nr. 20 34631 din 19 iunie 2007, nr. 2034632 din 19 iunie 2007 și nr. 2034644 din 23 iulie 2007. Recurenta solicită instanței să observe, raportat la art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958, precum și la data introducerii cererii de chemare în judecată, că dreptul reclamantei de a solicita plata penalităților de întârziere la facturile prezentate mai sus este prescris și că ori de câte ori se cercetează dacă dreptul la acțiune privind un drept accesoriu având ca obiect prestații succesive s-a stins sau nu prin prescripție,

trebuie mai întâi să se verifice dacă dreptul la acțiune privind dreptul de creanță principal este sau nu prescris.

În acest sens arată că: Pentru factura fiscală nr. 2034603 din 23 august 2006 scadentă la data de 23 septembrie 2006 dreptul de a solicita penalități de întârziere s-a prescris la data de 23 septembrie 2009 Pentru factura fiscală nr. 2034606 din 28 septembrie 2006 scadentă la data de 28 octombrie 2006 dreptul de a solicita penalități de întârziere s-a prescris la data de 28 octombrie 2009. Pentru factura fiscală nr. 2034609 din 31 octombrie 2006 scadentă la data de 31 noiembrie 2006 dreptul de a solicita penalități de întârziere s-a prescris la data de 31 noiembrie 2009. Pentru factura fiscală nr. 2034610 din 22 noiembrie 2006 scadentă la data de 22 decembrie 2006 dreptul de a solicita penalități de întârziere s-a prescris la data de 22 decembrie 2009. Pentru factura fiscală nr. 2034616 din 19 decembrie 2006 scadentă la data de 19 ianuarie 2007 dreptul de a solicita penalități de întârziere s-a prescris la data de 19 ianuarie 2010. Pentru factura fiscală nr. 2034622 din 12 februarie 2007 scadentă la data de 12 martie 2007 dreptul de a solicita penalități de întârziere s-a prescris la data de 12 martie 2010. Pentru factura fiscală nr. 2034623 din 28 februarie 2007 scadentă la data de 28 martie 2007 dreptul de a solicita penalități de întârziere s-a prescris la data de 28 martie 2010. Pentru factura fiscală nr. 2034627 din 18 iunie 2007 scadentă la data de 18 iulie 2007 dreptul

de a solicita penalități de întârziere s-a prescris la data de 18 iulie 2010. Pentru factura fiscală nr. 2034629 din 19 iunie 2007 scadentă la data de 19 iulie 2007 dreptul de a solicita penalități de întârziere s-a prescris la data de 19 iulie 2010. Pentru factura fiscală nr. 2034631 din 19 iunie 2007 scadentă la data de 19 iulie 2007 dreptul de a solicita penalități de întârziere s-a prescris la data de 19 iulie 2010. Pentru factura fiscală nr. 2034632 din 19 iunie 2007 scadentă la data de 19 iulie 2007 dreptul de a solicita penalități de întârziere s-a prescris la data de 19 iulie 2010. Pentru factura fiscală nr. 2034644 din 23 iulie 2007 scadentă la data de 23 august 2007 dreptul de a solicita penalități de întârziere s-a prescris la data de 23 august 2010. Arată recurenta că penalitățile de întârziere reprezintă o sancțiune care se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate, fiind deci o obligație succesivă.

Astfel reclamanta a calculat pentru toate cele 12 facturi neachitate la termen penalități de întârziere (pentru fiecare zi în parte) de la scadență până la data achitării, solicitând plata acestora la data de 2 decembrie 2010 - data depunerii cererii de chemare în judecată. Recurenta consideră că: Pentru factura fiscală nr. 2034603 din 23 august 2006 scadentă la data de 23 septembrie 2006 perioada 24 septembrie 2006 - 1 decembrie 2007 este afectată de prescripție. Pentru factura fiscală nr. 2034606 din 28 septembrie 2006 scadentă la data de 28 octombrie 2006 perioada 29 octombrie 2006 - 1 decembrie 2007 este afectată de prescripție. Pentru factura fiscală nr. 2034609 din 31 octombrie 2006 scadentă la data de 31 noiembrie 2006 perioada 1 ianuarie 2007 - 1 decembrie 2007 este afectată de prescripție.

Pentru factura fiscală nr. 2034610 din 22 noiembrie 2006 scadentă la data de 22 decembrie 2006 perioada 23 decembrie 2006 - 1 decembrie 2007 este afectată de prescripție. Pentru factura fiscală nr. 2034616 din 19 decembrie 2006 scadentă la data de 19 ianuarie 2007 perioada 20 ianuarie 2007 - 1 decembrie 2007 este afectată de prescripție. Pentru factura fiscală nr. 2034622 din 12 februarie 2007 scadentă la data de 12 martie 2007 perioada 13 martie 2007 - 1 decembrie 2007 este afectată de prescripție. Pentru factura fiscală nr. 2034623 din 28 februarie 2007 scadentă la data de 28 martie 2007 perioada 29 martie 2007 - 1 decembrie 2007 este afectată de prescripție. Pentru factura fiscală nr. 2034627 din 18 iunie 2007 scadentă la data de 18 iulie 2007 perioada 19 iulie 2007 - 1 decembrie 2007 este afectată de prescripție.

Pentru factura fiscală nr. 2034629 din 19 iunie 2007 scadentă la data de 19 iulie 2007 perioada 20 iulie 2007 - 1 decembrie 2007 este afectată de prescripție. Pentru factura fiscală nr. 2034631 din 19 iunie 2007 scadentă la data de 19 iulie 2007 perioada 20 iulie 2007 - 1 decembrie 2007 este afectată de prescripție. Pentru factura fiscală nr. 2034632 din 19 iunie 2007 scadentă la data de 19 iulie 2007 perioada 20 iulie 2007 - 1 decembrie 2007 este afectată de prescripție. Pentru factura fiscală nr. 2034644 din 23 iulie 2007 scadentă la data de 23 august 2007 perioada 24 august 2007 - 1 decembrie 2007 este afectată de prescripție.

Se mai susține că factura emisă de penalități este lovită de nulitate, câtă vreme a fost emisă o singură factură de penalități, pentru două contracte diferite, respectiv Contractul nr. 9/99 din 26 aprilie 2006 și 9/73/2007 iar perioadele pentru are au fost calculate zilele de penalitate pentru fiecare factură în parte, sunt afectate de prescripție. Instanța de fond, cât și cea de apel în mod greșit a apreciat că plata efectuată a întrerupt prescripția câtă vreme, perioada calculului penalităților în urma cărora s-a întocmit factura de penalități este afectată de prescripție. Prin întocmirea acestei facturi de penalități nu se întrerupe prescripția care a început să curgă distinct pentru fiecare factură în parte.

Recurenta solicită instanței să aibe în vedere la pronunțarea hotărârii și faptul că factura fiscală nr. 00300066-07 din 21 decembrie 2007 factura care face obiectul prezentului dosar reprezentând penalități, nu se afla înregistrată în contabilitate, aceasta fiind restituită reclamantei cu actul nr. 3/51/27 februarie 2008. Factura, pentru a avea forța probantă pentru persoana care nu a redactat-o, în speță, față de reclamantă, trebuie să fie acceptată. Potrivit art. 46 C. com., obligațiunile comerciale se probează cu facturi acceptate. Factura este un înscris care cuprinde elementele esențiale ale unei operațiuni comerciale. În privința forței probante, factura face dovada deplină împotriva emitentului și în favoarea aceluia ce o deține, adică a destinatarului.

Factura poate să facă dovada și în favoarea emitentului, dacă este acceptată de către destinatar. În cauza dedusă judecații factura fiscală nr. 02034603 din 23 august 2006, nu au fost acceptată la plată, aceasta fiind restituită. Astfel, factura indicată poartă numai ștampila societății emitente, fără semnătura și fără mențiunea "acceptat". Or, ștampila societății destinatare, nu constituie un element de identificare al persoanei juridice de drept privat și nici nu este în măsură să angajeze răspunderea persoanei juridice, lipsind orice semnătură din partea reprezentantului legal. Înalta Curte, analizând recursul din perspectiva criticilor formulate constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Cu toate că recurenta nu a indicat expres de care dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.

civ. înțelege să se prevaleze, instanța reține că susținerile recurentei pot fi considerate ca fiind critici întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. întrucât este criticat modul de aplicare al dispozițiilor legale care guvernează prescripția extinctivă reglementate prin Decretul nr. 167/1958 în sensul că pretențiile reclamantei sunt prescrise iar, pe cale de consecință, și penalitățile aferente acestora. Cu privire la criticile recurentei referitoare la nulitatea facturii de penalități, instanța ia act că prin răspunsul la întâmpinare recurenta a renunțat în mod expres să le mai susțină. Nu este fondată susținerea recurentei în sensul că factura de penalități nr. 00300066-07/2-1 decembrie 2007 nu are forță probantă, raportat la dispozițiile art. 46 C.com, întrucât nu a fost acceptată la plată.

Instanța reține că factura de penalități a fost emisă în temeiul clauzei penale inserată în contractul încheiat de părți și reprezintă o cuantificare a daunelor interese înregistrate de reclamantă ca urmare a plății cu întârziere a facturilor emise în temeiul contractului având în vedere relația comercială complexă existentă între părți ceea ce a generat emiterea mai multor facturi. Clauza penală prevăzută de art. 12.1 din contract nu are în vedere o sumă fixă la care va fi obligată partea în situația în care nu-și execută la timp obligațiile ci presupune un calcul procentual raportat la numărul de zile de întârziere în executarea obligației. Prin urmare, penalitățile de întârziere sunt datorate în temeiul clauzei penale inserate în contract, care potrivit art. 969 C. civ.

reprezintă legea părților, recurenta asumându-și prin semnarea contractului obligația de a plăti despăgubiri, evaluate anticipat prin clauza penală, în situația în care își va executa cu întârziere obligațiile contractuale. Ținând seama de convenția părților este fără relevanță faptul că recurenta-pârâtă nu a acceptat ia plată factura conținând penalitățile de întârziere, deoarece acestea au fost asumate prin semnarea contractului. Critica referitoare la împlinirea termenului de prescripție nu este fondată, în cauză fiind incident art. 16 din Decretul nr. 167/1958, deoarece prin plățile efectuate în interiorul termenului de prescripție de către pârâta a avut loc o recunoaștere a debitului pretins, recunoaștere care a determinat întreruperea termenului de prescripție atât în ceea ce privește debitul principal, cât și cel accesoriu - penalitățile solicitate pe reclamantă.

Conform art. 17 din Decretul nr. 167/1958, întreruperea cursului prescripției șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o și are ca efect începerea cursului unei noi prescripții, prin urmare, de la data de 29 noiembrie 2007 - data ultimei plăți, a început să curgă un nou termen de prescripție de 3 ani, care a fost întrerupt în ultima zi, 29 noiembrie 2010, data la care a fost trimisă cererea de chemare în judecată prin poștă. Contrar susținerilor recurentei, instanța a reținut, în mod corect, că sunt incidente dispozițiile art. 104 C. proc. civ., potrivit cărora actele de procedură trimise prin postă instanței judecătorești se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poștal înaintea împlinirii termenului.

Față de considerentele reținute, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, reținând că decizia atacată este legală, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă CN CFR SA - Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara împotriva Deciziei nr. 955/R din 20 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 martie 2015. Procesat de GGC - LM