ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2094/2016

Decizia nr. 2094/2016 Asupra recursului, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 2008/2015 pronunțată de Tribunalul Alba, secția civilă, în Dosarul nr. x/62/2011, s-a respins excepția tardivității modificării acțiunii formulată de reclamanta SC. A. SRL Brașov la 18 septembrie 2013, invocată de pârâta B. S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timișoara. S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC. A. SRL împotriva pârâtei B. S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timișoara și în consecință s-a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantei suma de 1.492.742,85 lei cheltuieli directe pentru secția de circulație Sântana - Ineu - Cermei în perioada 25 februarie 2009 - 30 septembrie 2010, dobânda penalizatoare aferentă acestei sume și actualizarea cu indicele de inflație începând cu data de 18 septembrie 2013 și până la plata integrală a sumei datorate.

A fost, de asemenea, obligată pârâta să plătească reclamantei sumele de 64.097,18 lei și 9.992,66 lei penalități pentru plata cu întârziere a sumelor datorate conform contractelor nr. 1587/2010 și nr. 1248/2008. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 19.779,35 lei reprezentând cheltuieli de judecată și au fost compensate celelalte cheltuieli. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că reclamanta SC. A. SRL Brașov a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timișoara prin acțiunea înregistrată la 23 martie 2011 la Tribunalul Brașov în Dosar nr. x/62/2011. Acțiunea inițial formulată având ca obiect pretenții provenite din tariful de utilizare a infrastructurii pentru două linii de cale ferată a fost întemeiată pe dispozițiile O.U.G.

nr. 119/2007. Ulterior, această acțiune a suferit mai multe precizări, fiind transformată într-o acțiune de drept comun, ultima precizare de acțiune fiind depusă la 18 septembrie 2013, precizare cu care a fost învestită spre soluționare instanța ca urmare a strămutării cauzei de la Tribunalul Brașov la Tribunalul Alba. Potrivit precizării din data de 18 septembrie 2013, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2.110.697,96 lei reprezentând debit restant și accesorii contractuale pentru perioada 25 februarie 2009 - 25 februarie 2010, dobânda legală aferentă acestei sume și actualizarea cu rata de inflație pentru perioada 25 februarie 2010 - 30 septembrie 2010 precum și plata accesoriilor datorate debitelor decurgând din contractele 1248/2008 și 1587/2010 încheiate între părți.

În motivarea acțiunii, s-a arătat că cele două părți sunt semnatarele mai multor contracte de acces pe infrastructura feroviară neinteroperabilă de pe ruta Reșița Nord - Voivodeni - Berzovia - Oravița și de pe ruta Sîntana - Ineu - Cermei, contracte în baza cărora au fost emise facturi pe care pârâta nu le-a achitat sau nu le-a achitat integral. S-a arătat că pentru ruta Sîntana - Ineu - Cermei au fost încheiate contractele 182/1/2009 și 1587/2010 prin care reclamanta a pus la dispoziția pârâtei infrastructura de pe această rută pentru circulația trenurilor de călători. De asemenea, reclamanta a pus la dispoziția pârâtei infrastructura de pe ruta Reșița Nord - Voivodeni - Berzovia - Oravița conform contractului nr. 1248/2008 fiind emise facturi achitate parțial de către pârâtă sau achitate cu întârziere și pentru care datorează penalități.

Reclamanta a precizat că prezenta acțiune este o acțiune în pretenții întemeiată pe legea generală având în vedere că între cele două părți a mai existat un litigiu soluționat de Curtea de Apel Timișoara întemeiat pe dispozițiile H.G. nr. 1.409/2007, dosar în care instanța a stabilit că pârâta nu datorează tarif de utilizare infrastructură, anulând această clauză din contractul încheiat între părți, dar precizând că pârâta nu este exonerată de plata cheltuielilor făcute de reclamantă pentru punerea la dispoziție a infrastructurii utilizată de pârâtă cu trenurile de călători de pe cele două rute. Tribunalul a reținut că reclamanta SC. A. SRL Brașov este deținătoarea infrastructurii feroviare neinteroperabile de pe rutele Reșița Nord - Voivodeni - Berzovia - Oravița și Sîntana - Ineu - Cermei, calitate în care a încheiat cu pârâta mai multe contracte de acces la infrastructura feroviară de pe rutele menționate.

Inițial în cuprinsul acestor contracte părțile au convenit ca reclamanta în calitate de gestionar al infrastructurii feroviare să asigure pârâtei în calitate de utilizator toate condițiile necesare pentru buna utilizare a infrastructurii feroviare privind circulația trenurilor de călători, iar pârâta se obliga ca în schimbul acestor servicii să plătească taxa de utilizare infrastructură așa cum ea a fost stabilită prin hotărârile de guvern emise în acest sens, cu trimitere directă la H.G. nr. 1.409/2007. Taxa de utilizare a infrastructurii a fost stabilită prin art. 9 și anexe din H.G. nr. 775/2012 și art. 12 pentru liniile feroviare neinteroperabile, iar prin H.G.

nr. 1.409/2001 s-au emis reglementări privind pachetul minim social și plata compensației de la bugetul de stat conform art. 13. S-a mai reținut că prin Decizia civilă nr. 93/A/2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara s-au constatat nule clauzele privind obligația de plată a tarifului de utilizare cuprinse în contractul de acces pe infrastructură feroviară neinteroperabilă încheiat între reclamantă și pârâtă pentru perioada 25 februarie 2009 - 25 februarie 2010, decizie rămasă irevocabilă prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin Decizia nr. 1.101 din 14 martie 2013. În soluționarea prezentei cauze, prima instanță a apreciat că atât Curtea de Apel Timișoara cât și Înalta Curte au dezlegat o problemă de drept în sensul că până la intrarea în vigoare a H.G.

nr. 643/2011, pârâta în calitate de utilizator al căii ferate neinteroperabile nu datorează taxa de utilizare a infrastructurii în condițiile prevăzute de art. 18 alin. (2) din H.G. nr. 1.409/2007. S-a mai reținut că potrivit art. 18 din H.G. nr. 1.409/2007 în forma de la data încheierii contractelor între părți, respectiv alin 1 al art. 18, B. va putea opera trenuri de călători pe secțiile de circulație închiriate conform prevederilor art. 17 numai în condițiile acoperirii integrale a cheltuielilor de exploatare. Astfel, s-a reținut că B. nu datorează o taxă de utilizare infrastructură (TUI), dar este obligată să suporte integral cheltuielile de exploatare a liniilor ferate neinteroperabile pe care realizează transporturi de călători, cu alte cuvinte, pârâta ar fi ținută să suporte doar acele cheltuieli de exploatare a liniilor feroviare pe care le utilizează indiferent dacă acestea sunt mai mari sau mai mici decât TUI, de a cărei plată este scutită prin lege.

S-a mai reținut că această situație s-a schimbat prin H.G. nr. 643/2011 întrucât pârâtei îi revenea obligația achitării TUI în condițiile traficului trenului de călători prevăzute în pachetul minim social de interes interregional, pe infrastructura feroviară neinteroperabilă. Prin urmare, s-a reținut că pentru utilizarea infrastructurii feroviare pe cele două rute, pârâta datorează reclamantei în temeiul art. 18 alin. (1) din H.G. 1.409/2007 cheltuielile de exploatare. S-a constatat că ambele părți au recunoscut că reclamanta a pus la dispoziția pârâtei căile ferate de pe rutele Reșița Nord - Voivodeni - Berzovia - Oravița și de pe ruta Sîntana - Ineu - Cermei, că pârâta a utilizat aceste rute asigurând transportul de călători în timp ce reclamanta a suportat toate cheltuielile ce țin de întreținerea infrastructurii și munca vie, în intervalul 25 februarie 2009 - 30 septembrie 2010 pe ruta Sîntana - Ineu - Cermei.

Corelând dispozițiile legale cu concluziile raportului de expertiză tehnică întocmit în cauză, pentru perioada 25 februarie 2009 - 30 septembrie 2010, recunoscută de ambele părți ca fiind cea în care pârâta a utilizat secția de circulație Sîntana - Ineu - Cermei, a rezultat că pârâta datorează reclamantei suma de 1.492.742,85 lei ca și cheltuieli directe privind exploatarea acestei secții de circulație. Totodată, s-a reținut că această sumă era datorată de pârâtă reclamantei în condițiile, termenele și scadențele stabilite prin contractele încheiate și nefiind achitată ea este purtătoare de dobânzi penalizatoare și corecții cu indicele de inflație începând de la data la care pretențiile reclamantei au fost clar formulate în acest sens, respectiv 18 septembrie 2013 și până la plata integrală a sumei datorate.

De asemenea, prima instanță a avut în vedere faptul că prin constatarea nulității clauzelor din contractul încheiat între părți privind plata TUI, reclamanta nu mai poate pretinde penalități de întârziere, dar poate pretinde repararea integrală a prejudiciului care constă în neplata de către pârâtă a cheltuielilor de exploatare a secției de circulație.

S-a mai reținut că facturile emise de reclamantă pentru executarea contractelor nr. 1587/2010 și nr. 1248/2008 au fost achitate de către pârâtă dar cu întârziere, rezultând sumele de 64.097,18 lei 9.992,66 lei penalități de întârziere stabilite prin contract, contracte ce nu au fost supuse analizei instanței sub aspectul clauzelor nule privind plata TUI, au fost asumate și respectate de părțile contractante, singurul aspect controversat fiind cel al achitării cu întârziere a facturilor menționate în raportul de expertiză tehnică și pentru care pârâta datorează penalități de întârziere stabilite conform clauzelor contractelor încheiate între părți. Pentru considerentele arătate, acțiunea a fost admisă în parte cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 19.779,35 lei.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta SC. A. SRL Brașov, cât și pârâta B. S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timișoara. Prin Decizia civilă nr. 221/2016 din 5 aprilie 2016, Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, a admis apelul declarat de pârâta B. S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timișoara și, în consecință, a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei de 1.492.742,85 lei cheltuieli directe pentru secția de circulație Sântana - Ineu - Cermei în perioada 25 februarie 2009 - 30 septembrie 2010, dobânda penalizatoare aferentă acestei sume și corecția cu indicele de inflație începând cu 18 septembrie 2013 până la plata integrală a sumei datorate.

A menținut sentința atacată cu privire la obligarea pârâtei la plata sumelor de 64.097,18 lei și 9.992,66 lei penalități pentru plata cu întârziere a sumelor datorate conform contractelor nr. 1587/2010 și nr. 1248/2008. A stabilit cheltuielile de judecată datorate de pârâtă reclamantei în primă instanță la 988 lei. A respins ca nefondat apelul reclamantei SC. A. SRL Brașov și a obligat-o pe aceasta să plătească pârâtei suma de 31.895 lei cheltuieli de judecată în primă instanță și în apel. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că în conformitate cu prevederile legale privind reformarea transportului pe căile ferate române și de reorganizare a Societății Naționale a Căilor Ferate Române, prin H.G.

României nr. 1.409/2007 s-au aprobat Condițiile de închiriere de către C. SA a unor părți din infrastructura feroviară neinteroperabilă, precum și de gestionare a acestora. În temeiul acestui act normativ, reclamanta a închiriat de la C. SA București, prin contractul nr. 21/2009, linia neinteroperabilă Sîntana - Ineu - Cermei, utilizată de pârâtă în temeiul contractelor de acces nr. 182/1/2009, nr. 1248/2008 și nr. 1587/2010, pe temeiul cărora reclamanta și-a fundamentat pretențiile în prezenta cauză. S-a mai reținut că în schimbul folosinței infrastructurii închiriate, reclamanta, în calitate de operator economic plătește o chirie fixă, în condițiile stabilite prin caietul de sarcini, conform art. 17 alin. (1) partea finală din H.G.

nr. 1.409/2007 iar potrivit contractului de închiriere nr. 21/2009, în acord cu prevederile art. 21 alin. (1) din H.G. nr. 1409/2007, reclamanta devine obligată să mențină în stare de funcțiune infrastructura feroviară cu toate instalațiile fixe și echipamentele conexe, precum și materialul rulant utilizat, conform normelor tehnice și prevederile instrucționale din sistemul de transport feroviar. În același timp, însă, în această calitate de locatar în contractul de închiriere, reclamanta era în drept, potrivit art. 22 alin. (3) din H.G.

nr. 1.409/2007, să acorde un drept de acces pentru trafic local pe secțiile închiriate unor operatori feroviari licențiați de D., pe bază de contract, în timp ce pentru alți operatori, aflați în situația prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. a) - d) din același act normativ, acordarea dreptului de acces devine obligatorie, pârâta regăsindu-se în situația prevăzută de art. 23 lit. a) din lege, de a tranzita trenurile de călători prin stația închiriată de reclamantă. Pentru oricare dintre aceste situații de acordare a dreptului de acces prevăzute de art. 22 alin. (3) ori art. 23 alin. (1) din H.G. nr. 1.409/2007, operatorii feroviari utilizatori sunt obligați la plata tarifului de utilizare a infrastructurii (TUI) astfel cum prevăd în mod expres dispozițiile art. 22 alin. (3) și respectiv art. 23 alin. (2) din acest act normativ, obligație prevăzută de părți în mod expres în conținutul contractelor de acces în acest sens încheiate.

S-a mai reținut că art. 17 alin. (1) lit. b) din actul normativ menționat prevede în mod imperativ că asigurarea circulației trenurilor de călători pe aceste secții se face de B. SA, respectiv de către pârâtă, această prevedere legală fiind una de preferință pentru pârâtă. Astfel, s-a apreciat că doar în acest context pot avea sens prevederile art. 18 alin. (1) și 2 din H.G. nr. 1.409/2007, rațiunea fiind aceea că statul nu a înțeles să suporte aceste cheltuieli, iar pe de altă parte, că operarea de către B. SA a trenurilor de călători în condițiile prevăzute la art. 17, pe secțiile de circulație aparținând infrastructurii feroviare neinteroperabile, se va face fără plata de către aceasta a tarifului de utilizare a infrastructurii.

Din această perspectivă, s-a constatat că textul art. 18 alin. (2) din H.G. nr. 1.409/2007 apare ca fiind derogatoriu de la prevederile art. 22 și 23 din același act normativ, aspect sesizat de Curtea de Apel Timișoara care, prin Decizia nr. 93/A/2012, irevocabilă prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1101/2013, a constatat nulitatea clauzelor din Contractul de acces pe infrastructura neinteroperabilă nr. 182/1/2009 prin care pârâta a fost obligată la plata TUI, apreciate ca fiind în totală contradicție cu prevederile art. 18 alin. (2) din H.G. nr. 1.409/2007 care o scutesc pe pârâtă de la plata TUI pentru operarea secției de circulație deținută de reclamantă prin închiriere de la C. SA.

A mai reținut instanța de apel că reclamanta și-a precizat acțiunea, la 18 septembrie 2013, după pronunțarea în cauză a Deciziei nr. 1101/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, solicitând în fapt plata TUI însă cu titlu de cheltuieli de exploatare datorate de pârâtă pentru serviciile prestate de reclamantă în sensul punerii la dispoziție și a întreținerii liniei de cale ferată neinteroperabilă, apreciind în acest context că altfel pârâta s-ar îmbogăți fără just temei, invocând în același timp prevederile art. 18 alin. (1) din H.G. nr. 1.409/2007 potrivit cu care se susține că în lipsa obligării la plata TUI, pârâta datorează aceste cheltuieli de exploatare ale reclamantei. Instanța de control judiciar, în raport cu cele reținute, a constatat că soluția primei instanțe este în totală contradicție cu Decizia nr. 93/A/2012 menționată, lipsind de efecte această decizie.

Astfel, s-a reținut că decizia în discuție a avut în vedere prevederile art. 18 alin. (2) din H.G. nr. 1.409/2007, din perspectiva cărora a statuat că pârâta nu datorează plata TUI în temeiul contractului nr. 182/2009, anulând din acest motiv clauzele contractului privitor la plata acestora inclusiv coroborate cu textul art. 18 alin. (1) din același act normativ, care în opinia reclamantei ar obliga pârâta la plata cheltuielilor sale de exploatare a secției, în lipsa plății TUI. S-a apreciat însă că dacă pe temeiul art. 18 alin. (1) din H.G. nr. 1.409/2007, Curtea de Apel Timișoara ar fi considerat că pârâta datorează în schimbul TUI cheltuieli de exploatare, ar fi respins cererea pârâtei ( reclamantă în acel dosar) de restituire a plății TUI, plătită în temeiul contractului a cărui clauze au fost anulate.

Cu toate acestea, Curtea a dispus restituirea TUI către reclamantă (pârâtă în prezentul dosar), așa încât s-a apreciat că apare evident că pârâta nu datorează plata TUI nici sub forma cheltuielilor de exploatare în contextul art. 18 alin. (1) din H.G. nr. 1.409/2007 așa după cum a susținut reclamanta. Totodată, a reținut instanța că textul art. 18 alin. (1) din H.G. nr. 1.049/2007 nu poate fi interpretat în sensul că se referă la cheltuielile de exploatare ale reclamantei, ci dimpotrivă, la cheltuielile de exploatare ale pârâtei iar caracterul gratuit al folosirii infrastructurii de către pârâtă pe temeiul art. 18 alin. (2) din H.G. nr. 1.409/2007, până la adoptarea H.G. nr. 643/2011 care a introdus pentru pârâtă obligativitatea plății TUI, este expres constatat prin decizia Curții de Apel Timișoara nr. 93/A/2012, așa încât textul art. 18 alin. (1) din același act normativ nu poate fi interpretat în sensul în care ar anihila această gratuitate.

În ceea ce privește cheltuielile de exploatare ale reclamantei, în calitate de prestator/locator, s-a reținut că acestea pot varia de la un moment la altul pe parcursul desfășurării activității și nu se poate presupune că pârâta s-a putut obliga să le suporte, singura sa obligație, pentru care din acest punct de vedere poate răspunde, fiind plata prețului iar nu acoperirea efectivă a cheltuielilor prestatorului. În speță, s-a constatat că prețul pentru punerea de către reclamantă la dispoziție, în condiții optime de exploatare, a liniei/secției neinteroperabile către operatori economici de transport autorizați este plata TUI iar nu plata cheltuielilor de exploatare, însă prin hotărâre judecătorească definitivă s-a statuat că pârâta este scutită de plata prețului/TUI pentru folosirea liniei de cale ferată în perioada de derulare a contractului nr. 182/1/2009, pe temeiul voinței legiuitorului exprimat de textul art. 18 alin. (2) din H.G.

nr. 1.409/2007. În ceea ce privește îmbogățirea pârâtei fără justă cauză s-a apreciat că nu poate fi primită de vreme ce se invocă de către reclamantă relațiile contractuale ale acestora și prevederile art. 18 alin. (1) din H.G. nr. 1.409/2007 în strânsă legătură cu prevederile art. 18 alin. (2) din același act normativ cu trimitere la clauzele contractului nr. 182/1/2009. Cât privește faptul că pârâta și-a acoperit integral cheltuielile de exploatare, pentru a beneficia de scutirea de la plata TUI, s-a reținut că pe lângă faptul că expertiza relevă acoperirea acestora, prin aceeași decizie nr. 93/A/2012 a Curții de Apel Timișoara s-a dispus restituirea TUI, instanța apreciind implicit că aceste cheltuieli au fost acoperite de către pârâtă.

Totodată s-a reținut că nu poate fi vorba despre cheltuielile de exploatare ale reclamantei în condițiile în care stația închiriată ar putea fi accesată de mai mulți operatori, fiecare fiind obligat să-i plătească reclamantei cheltuielile de exploatare, cheltuieli ce se reglează și se recuperează din plata TUI, potrivit art. 22 alin. (3) și art. 23 alin. (3) din H.G. nr. 1.409/2007 iar nu pe temeiul art. 18 alin. (1) din același act normativ. În concluzie, s-a reținut că prin voința legiuitorului, exprimată în mod neechivoc de prevederile art. 18 alin. (2) din H.G. nr. 1.409/2007 și constatată în mod irevocabil prin hotărâre judecătorească definitivă, pentru perioada în discuție pârâta nu datorează vreo plată pentru accesul pe infrastructură, cu titlu de TUI sau altele asemenea și nici nu este obligată să suporte cheltuielile de exploatare ale reclamantei.

În condițiile în care, potrivit celor menționate, pârâta nu poate fi obligată la plata sumelor solicitate cu titlu de cheltuieli de exploatare ale reclamantei, aceasta nu va putea fi obligată nici la plata accesoriilor reprezentând dobânda legală solicitată. Cât privește sumele solicitate cu titlu de întârzieri la plată pentru TUI datorat în temeiul contractelor nr. 1248/2008 și nr. 1587/2010, s-a reținut că, pe de o parte, pârâta nu neagă plata acestor sume cu întârziere, iar pe de altă parte, deși din decizia Curții de Apel Timișoara nr. 93/A/2012 se desprinde că până la adoptarea H.G. nr. 643/2011, care prin art. 18 alin. (3) obligă în mod expres B. la plata TUI pentru serviciile prestate de reclamantă, nu s-a cerut și nu s-a invocat pe cale de excepție nulitatea prevederilor acestor contracte în partea referitoare la plata TUI, astfel încât soluția primei instanțe pe acest aspect s-a apreciat a fi corectă.

În același timp, s-a menținut soluția primei instanțe privitoare la respingerea excepției tardivității modificării de către reclamantă a acțiunii în data de 18 septembrie 2013, în condițiile în care părțile au fost de acord să continue în acest fel acțiunea, să administreze o lucrare de expertiză, nefiind în acest sens invocată excepția tardivității modificării nici la termenul la care a fost efectuată și nici ulterior, ci după aproape un an de zile, sens în care pârâta nu poate pretinde că a fost în acest sens vătămată prin modificarea acțiunii de către reclamantă. Împotriva Deciziei civile nr. 221/2016 din 5 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, a declarat recurs reclamanta SC.

A. S.R.L, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, respingerea apelului intimatei B. SA - RTFC Timișoara, admiterea apelului său, iar pe fond, admiterea în totalitate a acțiunii. În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a pronunțat hotărârea fără a analiza mijloacele de apărare, chestiune care a condus la o motivare contradictorie. În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Astfel, a susținut recurenta că a solicitat primei instanțe plata sumei de 2.110.681,12 lei debit restant și calcularea dobânzii penalizatoare și actualizarea sumelor cu indicele de inflație considerând că acestea trebuie calculate de la data nașterii obligației de plată, acțiunea fiind admisă în parte și obligată pârâta la plata sumei de 1.492.742,85 lei reprezentând cheltuielile directe efectuate de reclamantă și s-a respins cererea de acordare a cheltuielilor indirecte în cuantum de 482.454,49 lei. Prin decizia recurată, instanța de apel a reținut că potrivit art. 17 alin. (1) lit. b) din H.G. nr. 1.409/2007, asigurarea circulației trenurilor de călători pe aceste secții închiriate, se face de către B. SA, această prevedere fiind una de preferință, Guvernul considerându-se obligat la o anumită protecție din perspectiva economică și socială.

De asemenea, a arătat recurenta că prin aceeași decizie s-a reținut că potrivit art. 18 din H.G. nr. 1.409/2007, B. -RTFC Timișoara era scutită de plata TUI, chestiune stabilită cu putere de lucru judecat prin Decizia nr. 93/A/2012 a Curții de Apel Timișoara, însă recurenta-reclamantă nu a solicitat plata TUI ci, potrivit art. 18 alin. (1) din H.G. nr. 1.409/2007 a solicitat suportarea de către pârâtă a cheltuielilor de exploatare. A mai arătat recurenta că instanța de apel a reținut că prin Decizia nr. 93/A/2012 s-ar fi stabilit ca pârâta nu datorează TUI nici sub forma cheltuielilor de exploatare, însă această susținere este în totală contradicție cu actul normativ care statuează că nu datorează TUI dar trebuie să suporte cheltuielile de exploatare.

Mai mult, prin Decizia nr. 93/A/2012 nu s-ar fi putut dispune în acest sens având în vedere că instanța nu fusese învestită cu o astfel de cerere. Așa fiind, a susținut recurenta că instanța de apel a făcut o motivare contradictorie, susținând că deși rațiunile economice invocate de reclamantă sunt reale și corecte, pârâta nu poate fi obligată să suporte decât cheltuielile sale de exploatare și nu ale reclamantei. Din această perspectivă, a arătat recurenta că raționamentul instanței este eronat, plecând de la faptul că se reține în mod greșit că prin expertiza întocmită în cauză s-ar fi constatat că pârâta a suportat cheltuielile de exploatare și continuând cu reținerea potrivit căreia această secție ar fi fost folosită și de alți operatori de transport feroviar.

Din conținutul raportului de expertiză întocmit în cauză rezultă că pârâta nu a suportat cheltuielile de exploatare în perioada martie 2009 - septembrie 2010 pe secția feroviară Santana - Ineu - Cermei și a beneficiat de subvenții, în sumă de 5.846.714 lei pentru activitatea de transport feroviar de călători desfășurată în această perioadă. În același raport de expertiză s-a arătat că cheltuielile înregistrate de reclamantă, directe și indirecte se referă la funcționarea și întreținerea infrastructurii feroviare a secției de circulație folosită de pârâtă. În continuare, a arătat recurenta că accesul, utilizarea și circulația pe infrastructură s-au făcut în baza contractului de acces pe infrastructura feroviară neinteroperabilă pentru secția Santana - Ineu - Cermei nr. 182/1/2009, prin care a asigurat pachetul de bază prevăzut în contract dar, fără ca pârâta să plătească vreo sumă de bani pentru utilizarea acestor linii.

A mai arătat recurenta că potrivit regulilor generale în materie fiscală stabilite la art. 19 din C. fisc., profitul se determină, în principiu, ca diferență între veniturile și cheltuielile înregistrate de către același contribuabil, într-un exercițiu fiscal, însă, numai acele cheltuieli considerate ca fiind efectuate în scopul realizării veniturilor impozabile se vor lua în considerare din punct de vedere fiscal la determinarea profitului impozabil. Ca atare, din punct de vedere al tratamentului fiscal, a susținut recurenta că dacă s-ar admite că pârâta nu trebuie să suporte cheltuielile directe și indirecte efectuate de reclamantă, ar înregistra o pierdere financiară, având în vedere faptul că potrivit art. 19 din C. fisc.

ar trebui să suporte și un impozit pe profit aferent acestora, nefiind acoperite de venituri. Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului. Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate, ca fiind temeinică și legală. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul reclamantei SC A. SRL este fondat, pentru următoarele considerente: Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează ca motiv de recurs situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanței de fond trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților. În speță, Înalta Curte, verificând considerentele hotărârii atacate, constată că instanța a argumentat soluția adoptată, a dezvoltat raționamentul și interpretarea dată dispozițiilor legale incidente cauzei, astfel încât nu poate fi reținută încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Însă, deși nu se confirmă critica referitoare la motivarea contradictorie a deciziei, ceea ce poate fi reținut ca fondat este motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., din perspectiva interpretării și aplicării dispozițiilor art. 18 din H.G. nr. 1.409/2007. Astfel, potrivit art. 18 alin. (1) din actul normativ evocat, B. SA va putea opera trenuri de călători pe secțiile de circulație închiriate conform art. 17 numai în condițiile acoperirii integrale a cheltuielilor de exploatare. Conform art. 18 alin. (2) din H.G. nr. 1.409/2007, operarea de către B. SA a trenurilor de călători, în condițiile art. 17, pe secțiile de circulație aparținând infrastructurii feroviare neinteroperabile, se va face fără plata de către aceasta a tarifului de utilizare a infrastructurii, în conformitate cu reglementările în vigoare.

Din examinarea dispozițiilor legale menționate, se constată că pârâta B. SA nu datorează taxa de utilizare infrastructură ( TUI), însă este obligată să suporte cheltuielile de exploatare a liniilor ferate neinteroperabile, conform art. 18 alin. (1). Așa fiind, se constată că în mod greșit instanța de apel a făcut interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale menționate, reținând că pârâta nu datorează plata TUI nici sub forma cheltuielilor de exploatare, argument ce a avut în vedere Decizia nr. 93/A/2012 a Curții de Apel Timișoara. Astfel, instanța de apel a reținut că prin decizia menționată, s-a statuat că pârâta nu datorează plata TUI însă dacă în temeiul art. 18 alin. (1) instanța ar fi considerat că în schimbul TUI, pârâta datorează cheltuieli de exploatare, ar fi respins cererea pârâtei, reclamantă în acel litigiu, de restituire a plății TUI.

Or, raționamentul astfel argumentat este greșit, având în vedere că în litigiul soluționat prin Decizia nr. 93/A/2012, instanța nu fusese învestită cu o cerere referitoare la cheltuielile de exploatare ci doar la plata TUI, astfel încât nu se putea pronunța asupra chestiunii în discuție. Având în vedere argumentele consemnate de instanță în decizia recurată, Înalta Curte apreciază că în mod eronat s-a făcut aplicarea prevederilor art. 18 din H.G. nr. 1.409/2007, criticile recurentei pe acest aspect fiind fondate, motiv pentru care se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, ocazie cu care instanța urmează a verifica dacă cheltuielile solicitate conform precizării de acțiune din 18 septembrie 2013, sunt dovedite.

Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1), 3 și 5 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 221/2016 din 5 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, pe care o va casa și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, care în conformitate cu dispozițiile art. 315 alin. (3) C. proc. civ., va analiza toate cererile și apărările părților și va administra probele necesare și utile justei soluționări a cauzei.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 221/2016 din 5 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 decembrie 2016. Procesat de GGC - ED