ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2094/2016
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2094/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia nr.
2094/2016
Asupra
recursului, constată următoarele:
Prin
Sentința civilă nr. 2008/2015 pronunțată de Tribunalul
Alba, secția civilă, în Dosarul nr. x/62/2011, s-a respins
excepția tardivității modificării acțiunii
formulată de reclamanta SC. A. SRL Brașov la 18 septembrie 2013,
invocată de pârâta B. S.A. - Sucursala Regională de Transport
Feroviar de Călători Timișoara.
S-a admis în parte
acțiunea formulată de reclamanta SC. A. SRL împotriva pârâtei B. S.A.
- Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători
Timișoara și în consecință s-a dispus obligarea pârâtei
să plătească reclamantei suma de 1.492.742,85 lei cheltuieli
directe pentru secția de circulație Sântana - Ineu - Cermei în
perioada 25 februarie 2009 - 30 septembrie 2010, dobânda penalizatoare
aferentă acestei sume și actualizarea cu indicele de inflație
începând cu data de 18 septembrie 2013 și până la plata
integrală a sumei datorate.
A fost, de
asemenea, obligată pârâta să plătească reclamantei sumele
de 64.097,18 lei și 9.992,66 lei penalități pentru plata cu
întârziere a sumelor datorate conform contractelor nr. 1587/2010 și nr.
1248/2008.
A fost
obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 19.779,35
lei reprezentând cheltuieli de judecată și au fost compensate
celelalte cheltuieli.
Pentru a
pronunța această soluție, prima instanță a
reținut că reclamanta SC. A. SRL Brașov a chemat în
judecată pe pârâta B. S.A. - Sucursala Regională de Transport
Feroviar de Călători Timișoara prin acțiunea
înregistrată la 23 martie 2011 la Tribunalul Brașov în Dosar nr.
x/62/2011.
Acțiunea
inițial formulată având ca obiect pretenții provenite din
tariful de utilizare a infrastructurii pentru două linii de cale
ferată a fost întemeiată pe dispozițiile O.U.G. nr. 119/2007.
Ulterior,
această acțiune a suferit mai multe precizări, fiind
transformată într-o acțiune de drept comun, ultima precizare de
acțiune fiind depusă la 18 septembrie 2013, precizare cu care a fost
învestită spre soluționare instanța ca urmare a
strămutării cauzei de la Tribunalul Brașov la Tribunalul Alba.
Potrivit
precizării din data de 18 septembrie 2013, reclamanta a solicitat
obligarea pârâtei la plata sumei de 2.110.697,96 lei reprezentând debit restant
și accesorii contractuale pentru perioada 25 februarie 2009 - 25 februarie
2010, dobânda legală aferentă acestei sume și actualizarea cu
rata de inflație pentru perioada 25 februarie 2010 - 30 septembrie 2010
precum și plata accesoriilor datorate debitelor decurgând din contractele
1248/2008 și 1587/2010 încheiate între părți.
În motivarea
acțiunii, s-a arătat că cele două părți sunt
semnatarele mai multor contracte de acces pe infrastructura feroviară
neinteroperabilă de pe ruta Reșița Nord - Voivodeni - Berzovia -
Oravița și de pe ruta Sîntana - Ineu - Cermei, contracte în baza
cărora au fost emise facturi pe care pârâta nu le-a achitat sau nu le-a
achitat integral.
S-a
arătat că pentru ruta Sîntana - Ineu - Cermei au fost încheiate
contractele 182/1/2009 și 1587/2010 prin care reclamanta a pus la
dispoziția pârâtei infrastructura de pe această rută pentru
circulația trenurilor de călători. De asemenea, reclamanta a pus
la dispoziția pârâtei infrastructura de pe ruta Reșița Nord -
Voivodeni - Berzovia - Oravița conform contractului nr. 1248/2008 fiind
emise facturi achitate parțial de către pârâtă sau achitate cu
întârziere și pentru care datorează penalități.
Reclamanta a
precizat că prezenta acțiune este o acțiune în pretenții
întemeiată pe legea generală având în vedere că între cele
două părți a mai existat un litigiu soluționat de Curtea de
Apel Timișoara întemeiat pe dispozițiile H.G. nr. 1.409/2007, dosar
în care instanța a stabilit că pârâta nu datorează tarif de
utilizare infrastructură, anulând această clauză din contractul
încheiat între părți, dar precizând că pârâta nu este
exonerată de plata cheltuielilor făcute de reclamantă pentru
punerea la dispoziție a infrastructurii utilizată de pârâtă cu
trenurile de călători de pe cele două rute.
Tribunalul a
reținut că reclamanta SC. A. SRL Brașov este
deținătoarea infrastructurii feroviare neinteroperabile de pe rutele
Reșița Nord - Voivodeni - Berzovia - Oravița și Sîntana -
Ineu - Cermei, calitate în care a încheiat cu pârâta mai multe contracte de
acces la infrastructura feroviară de pe rutele menționate.
Inițial
în cuprinsul acestor contracte părțile au convenit ca reclamanta în
calitate de gestionar al infrastructurii feroviare să asigure pârâtei în
calitate de utilizator toate condițiile necesare pentru buna utilizare a
infrastructurii feroviare privind circulația trenurilor de
călători, iar pârâta se obliga ca în schimbul acestor servicii
să plătească taxa de utilizare infrastructură așa cum
ea a fost stabilită prin hotărârile de guvern emise în acest sens, cu
trimitere directă la H.G. nr. 1.409/2007.
Taxa de
utilizare a infrastructurii a fost stabilită prin art. 9 și anexe din
H.G. nr. 775/2012 și art. 12 pentru liniile feroviare neinteroperabile,
iar prin H.G. nr. 1.409/2001 s-au emis reglementări privind pachetul minim
social și plata compensației de la bugetul de stat conform art. 13.
S-a mai
reținut că prin Decizia civilă nr. 93/A/2012
pronunțată de Curtea de Apel Timișoara s-au constatat nule
clauzele privind obligația de plată a tarifului de utilizare cuprinse
în contractul de acces pe infrastructură feroviară
neinteroperabilă încheiat între reclamantă și pârâtă pentru
perioada 25 februarie 2009 - 25 februarie 2010, decizie rămasă
irevocabilă prin respingerea recursului de către Înalta Curte de
Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin
Decizia nr. 1.101 din 14 martie 2013.
În
soluționarea prezentei cauze, prima instanță a apreciat că
atât Curtea de Apel Timișoara cât și Înalta Curte au dezlegat o problemă
de drept în sensul că până la intrarea în vigoare a H.G. nr.
643/2011, pârâta în calitate de utilizator al căii ferate neinteroperabile
nu datorează taxa de utilizare a infrastructurii în condițiile
prevăzute de art. 18 alin. (2) din H.G. nr. 1.409/2007.
S-a mai
reținut că potrivit art. 18 din H.G. nr. 1.409/2007 în forma de la
data încheierii contractelor între părți, respectiv alin 1 al art.
18, B. va putea opera trenuri de călători pe secțiile de
circulație închiriate conform prevederilor art. 17 numai în
condițiile acoperirii integrale a cheltuielilor de exploatare.
Astfel, s-a
reținut că B. nu datorează o taxă de utilizare
infrastructură (TUI), dar este obligată să suporte integral
cheltuielile de exploatare a liniilor ferate neinteroperabile pe care
realizează transporturi de călători, cu alte cuvinte, pârâta ar
fi ținută să suporte doar acele cheltuieli de exploatare a
liniilor feroviare pe care le utilizează indiferent dacă acestea sunt
mai mari sau mai mici decât TUI, de a cărei plată este scutită
prin lege.
S-a mai
reținut că această situație s-a schimbat prin H.G. nr.
643/2011 întrucât pârâtei îi revenea obligația achitării TUI în
condițiile traficului trenului de călători prevăzute în
pachetul minim social de interes interregional, pe infrastructura
feroviară neinteroperabilă.
Prin urmare,
s-a reținut că pentru utilizarea infrastructurii feroviare pe cele
două rute, pârâta datorează reclamantei în temeiul art. 18 alin. (1)
din H.G. 1.409/2007 cheltuielile de exploatare.
S-a constatat
că ambele părți au recunoscut că reclamanta a pus la
dispoziția pârâtei căile ferate de pe rutele Reșița Nord -
Voivodeni - Berzovia - Oravița și de pe ruta Sîntana - Ineu - Cermei,
că pârâta a utilizat aceste rute asigurând transportul de
călători în timp ce reclamanta a suportat toate cheltuielile ce
țin de întreținerea infrastructurii și munca vie, în intervalul
25 februarie 2009 - 30 septembrie 2010 pe ruta Sîntana - Ineu - Cermei.
Corelând
dispozițiile legale cu concluziile raportului de expertiză
tehnică întocmit în cauză, pentru perioada 25 februarie 2009 - 30
septembrie 2010, recunoscută de ambele părți ca fiind cea în
care pârâta a utilizat secția de circulație Sîntana - Ineu - Cermei,
a rezultat că pârâta datorează reclamantei suma de 1.492.742,85 lei
ca și cheltuieli directe privind exploatarea acestei secții de
circulație.
Totodată,
s-a reținut că această sumă era datorată de
pârâtă reclamantei în condițiile, termenele și scadențele
stabilite prin contractele încheiate și nefiind achitată ea este
purtătoare de dobânzi penalizatoare și corecții cu indicele de
inflație începând de la data la care pretențiile reclamantei au fost
clar formulate în acest sens, respectiv 18 septembrie 2013 și până la
plata integrală a sumei datorate.
De asemenea,
prima instanță a avut în vedere faptul că prin constatarea
nulității clauzelor din contractul încheiat între părți
privind plata TUI, reclamanta nu mai poate pretinde penalități de
întârziere, dar poate pretinde repararea integrală a prejudiciului care
constă în neplata de către pârâtă a cheltuielilor de exploatare
a secției de circulație.
S-a mai
reținut că facturile emise de reclamantă pentru executarea
contractelor nr. 1587/2010 și nr. 1248/2008 au fost achitate de către
pârâtă dar cu întârziere, rezultând sumele de 64.097,18 lei 9.992,66 lei
penalități de întârziere stabilite prin contract, contracte ce nu au
fost supuse analizei instanței sub aspectul clauzelor nule privind plata
TUI, au fost asumate și respectate de părțile contractante,
singurul aspect controversat fiind cel al achitării cu întârziere a
facturilor menționate în raportul de expertiză tehnică și
pentru care pârâta datorează penalități de întârziere stabilite
conform clauzelor contractelor încheiate între părți.
Pentru
considerentele arătate, acțiunea a fost admisă în parte cu
obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de
19.779,35 lei.
Împotriva
acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta SC. A. SRL Brașov,
cât și pârâta B. S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători
Timișoara.
Prin Decizia
civilă nr. 221/2016 din 5 aprilie 2016, Curtea de Apel Alba Iulia,
secția a II-a civilă, a admis apelul declarat de pârâta B. S.A. -
Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători
Timișoara și, în consecință, a schimbat în parte
sentința atacată în sensul că a respins cererea reclamantei de
obligare a pârâtei la plata sumei de 1.492.742,85 lei cheltuieli directe pentru
secția de circulație Sântana - Ineu - Cermei în perioada 25 februarie
2009 - 30 septembrie 2010, dobânda penalizatoare aferentă acestei sume
și corecția cu indicele de inflație începând cu 18 septembrie
2013 până la plata integrală a sumei datorate.
A
menținut sentința atacată cu privire la obligarea pârâtei la
plata sumelor de 64.097,18 lei și 9.992,66 lei penalități pentru
plata cu întârziere a sumelor datorate conform contractelor nr. 1587/2010
și nr. 1248/2008.
A stabilit
cheltuielile de judecată datorate de pârâtă reclamantei în primă
instanță la 988 lei.
A respins ca
nefondat apelul reclamantei SC. A. SRL Brașov și a obligat-o pe
aceasta să plătească pârâtei suma de 31.895 lei cheltuieli de
judecată în primă instanță și în apel.
În motivarea
acestei soluții, instanța de apel a reținut că în
conformitate cu prevederile legale privind reformarea transportului pe
căile ferate române și de reorganizare a Societății
Naționale a Căilor Ferate Române, prin H.G. României nr. 1.409/2007
s-au aprobat Condițiile de închiriere de către C. SA a unor
părți din infrastructura feroviară neinteroperabilă, precum
și de gestionare a acestora.
În temeiul
acestui act normativ, reclamanta a închiriat de la C. SA București, prin
contractul nr. 21/2009, linia neinteroperabilă Sîntana - Ineu - Cermei,
utilizată de pârâtă în temeiul contractelor de acces nr. 182/1/2009,
nr. 1248/2008 și nr. 1587/2010, pe temeiul cărora reclamanta
și-a fundamentat pretențiile în prezenta cauză.
S-a mai
reținut că în schimbul folosinței infrastructurii închiriate,
reclamanta, în calitate de operator economic plătește o chirie
fixă, în condițiile stabilite prin caietul de sarcini, conform art.
17 alin. (1) partea finală din H.G. nr. 1.409/2007 iar potrivit
contractului de închiriere nr. 21/2009, în acord cu prevederile art. 21 alin.
(1) din H.G. nr. 1409/2007, reclamanta devine obligată să
mențină în stare de funcțiune infrastructura feroviară cu
toate instalațiile fixe și echipamentele conexe, precum și
materialul rulant utilizat, conform normelor tehnice și prevederile
instrucționale din sistemul de transport feroviar.
În
același timp, însă, în această calitate de locatar în contractul
de închiriere, reclamanta era în drept, potrivit art. 22 alin. (3) din H.G. nr.
1.409/2007, să acorde un drept de acces pentru trafic local pe
secțiile închiriate unor operatori feroviari licențiați de D.,
pe bază de contract, în timp ce pentru alți operatori, aflați în
situația prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. a) - d) din
același act normativ, acordarea dreptului de acces devine obligatorie,
pârâta regăsindu-se în situația prevăzută de art. 23 lit.
a) din lege, de a tranzita trenurile de călători prin stația
închiriată de reclamantă.
Pentru
oricare dintre aceste situații de acordare a dreptului de acces
prevăzute de art. 22 alin. (3) ori art. 23 alin. (1) din H.G. nr.
1.409/2007, operatorii feroviari utilizatori sunt obligați la plata
tarifului de utilizare a infrastructurii (TUI) astfel cum prevăd în mod
expres dispozițiile art. 22 alin. (3) și respectiv art. 23 alin. (2)
din acest act normativ, obligație prevăzută de părți
în mod expres în conținutul contractelor de acces în acest sens încheiate.
S-a mai
reținut că art. 17 alin. (1) lit. b) din actul normativ
menționat prevede în mod imperativ că asigurarea circulației
trenurilor de călători pe aceste secții se face de B. SA,
respectiv de către pârâtă, această prevedere legală fiind
una de preferință pentru pârâtă.
Astfel, s-a
apreciat că doar în acest context pot avea sens prevederile art. 18 alin.
(1) și 2 din H.G. nr. 1.409/2007, rațiunea fiind aceea că statul
nu a înțeles să suporte aceste cheltuieli, iar pe de altă parte,
că operarea de către B. SA a trenurilor de călători în
condițiile prevăzute la art. 17, pe secțiile de circulație
aparținând infrastructurii feroviare neinteroperabile, se va face fără
plata de către aceasta a tarifului de utilizare a infrastructurii.
Din
această perspectivă, s-a constatat că textul art. 18 alin. (2)
din H.G. nr. 1.409/2007 apare ca fiind derogatoriu de la prevederile art. 22
și 23 din același act normativ, aspect sesizat de Curtea de Apel
Timișoara care, prin Decizia nr. 93/A/2012, irevocabilă prin decizia
Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1101/2013, a
constatat nulitatea clauzelor din Contractul de acces pe infrastructura
neinteroperabilă nr. 182/1/2009 prin care pârâta a fost obligată la
plata TUI, apreciate ca fiind în totală contradicție cu prevederile
art. 18 alin. (2) din H.G. nr. 1.409/2007 care o scutesc pe pârâtă de la
plata TUI pentru operarea secției de circulație deținută de
reclamantă prin închiriere de la C. SA.
A mai
reținut instanța de apel că reclamanta și-a precizat
acțiunea, la 18 septembrie 2013, după pronunțarea în cauză
a Deciziei nr. 1101/2013 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, solicitând în fapt plata TUI însă cu titlu de cheltuieli de
exploatare datorate de pârâtă pentru serviciile prestate de reclamantă
în sensul punerii la dispoziție și a întreținerii liniei de cale
ferată neinteroperabilă, apreciind în acest context că altfel
pârâta s-ar îmbogăți fără just temei, invocând în
același timp prevederile art. 18 alin. (1) din H.G. nr. 1.409/2007 potrivit
cu care se susține că în lipsa obligării la plata TUI, pârâta
datorează aceste cheltuieli de exploatare ale reclamantei.
Instanța
de control judiciar, în raport cu cele reținute, a constatat că
soluția primei instanțe este în totală contradicție cu Decizia
nr. 93/A/2012 menționată, lipsind de efecte această decizie.
Astfel, s-a
reținut că decizia în discuție a avut în vedere prevederile art.
18 alin. (2) din H.G. nr. 1.409/2007, din perspectiva cărora a statuat
că pârâta nu datorează plata TUI în temeiul contractului nr.
182/2009, anulând din acest motiv clauzele contractului privitor la plata
acestora inclusiv coroborate cu textul art. 18 alin. (1) din același act
normativ, care în opinia reclamantei ar obliga pârâta la plata cheltuielilor
sale de exploatare a secției, în lipsa plății TUI.
S-a apreciat
însă că dacă pe temeiul art. 18 alin. (1) din H.G. nr.
1.409/2007, Curtea de Apel Timișoara ar fi considerat că pârâta
datorează în schimbul TUI cheltuieli de exploatare, ar fi respins cererea
pârâtei ( reclamantă în acel dosar) de restituire a plății TUI,
plătită în temeiul contractului a cărui clauze au fost anulate.
Cu toate acestea, Curtea a dispus restituirea TUI către reclamantă
(pârâtă în prezentul dosar), așa încât s-a apreciat că apare
evident că pârâta nu datorează plata TUI nici sub forma cheltuielilor
de exploatare în contextul art. 18 alin. (1) din H.G. nr. 1.409/2007 așa
după cum a susținut reclamanta.
Totodată,
a reținut instanța că textul art. 18 alin. (1) din H.G. nr.
1.049/2007 nu poate fi interpretat în sensul că se referă la
cheltuielile de exploatare ale reclamantei, ci dimpotrivă, la cheltuielile
de exploatare ale pârâtei iar caracterul gratuit al folosirii infrastructurii
de către pârâtă pe temeiul art. 18 alin. (2) din H.G. nr. 1.409/2007,
până la adoptarea H.G. nr. 643/2011 care a introdus pentru pârâtă
obligativitatea plății TUI, este expres constatat prin decizia
Curții de Apel Timișoara nr. 93/A/2012, așa încât textul art. 18
alin. (1) din același act normativ nu poate fi interpretat în sensul în
care ar anihila această gratuitate.
În ceea ce
privește cheltuielile de exploatare ale reclamantei, în calitate de
prestator/locator, s-a reținut că acestea pot varia de la un moment
la altul pe parcursul desfășurării activității și
nu se poate presupune că pârâta s-a putut obliga să le suporte,
singura sa obligație, pentru care din acest punct de vedere poate
răspunde, fiind plata prețului iar nu acoperirea efectivă a
cheltuielilor prestatorului.
În
speță, s-a constatat că prețul pentru punerea de către
reclamantă la dispoziție, în condiții optime de exploatare, a
liniei/secției neinteroperabile către operatori economici de
transport autorizați este plata TUI iar nu plata cheltuielilor de
exploatare, însă prin hotărâre judecătorească definitivă
s-a statuat că pârâta este scutită de plata prețului/TUI pentru
folosirea liniei de cale ferată în perioada de derulare a contractului nr.
182/1/2009, pe temeiul voinței legiuitorului exprimat de textul art. 18
alin. (2) din H.G. nr. 1.409/2007.
În ceea ce
privește îmbogățirea pârâtei fără justă
cauză s-a apreciat că nu poate fi primită de vreme ce se
invocă de către reclamantă relațiile contractuale ale
acestora și prevederile art. 18 alin. (1) din H.G. nr. 1.409/2007 în
strânsă legătură cu prevederile art. 18 alin. (2) din
același act normativ cu trimitere la clauzele contractului nr. 182/1/2009.
Cât
privește faptul că pârâta și-a acoperit integral cheltuielile de
exploatare, pentru a beneficia de scutirea de la plata TUI, s-a reținut
că pe lângă faptul că expertiza relevă acoperirea acestora,
prin aceeași decizie nr. 93/A/2012 a Curții de Apel Timișoara
s-a dispus restituirea TUI, instanța apreciind implicit că aceste
cheltuieli au fost acoperite de către pârâtă.
Totodată
s-a reținut că nu poate fi vorba despre cheltuielile de exploatare
ale reclamantei în condițiile în care stația închiriată ar putea
fi accesată de mai mulți operatori, fiecare fiind obligat să-i
plătească reclamantei cheltuielile de exploatare, cheltuieli ce se
reglează și se recuperează din plata TUI, potrivit art. 22 alin.
(3) și art. 23 alin. (3) din H.G. nr. 1.409/2007 iar nu pe temeiul art. 18
alin. (1) din același act normativ.
În concluzie,
s-a reținut că prin voința legiuitorului, exprimată în mod
neechivoc de prevederile art. 18 alin. (2) din H.G. nr. 1.409/2007 și
constatată în mod irevocabil prin hotărâre judecătorească
definitivă, pentru perioada în discuție pârâta nu datorează vreo
plată pentru accesul pe infrastructură, cu titlu de TUI sau altele
asemenea și nici nu este obligată să suporte cheltuielile de
exploatare ale reclamantei.
În
condițiile în care, potrivit celor menționate, pârâta nu poate fi
obligată la plata sumelor solicitate cu titlu de cheltuieli de exploatare
ale reclamantei, aceasta nu va putea fi obligată nici la plata
accesoriilor reprezentând dobânda legală solicitată.
Cât
privește sumele solicitate cu titlu de întârzieri la plată pentru TUI
datorat în temeiul contractelor nr. 1248/2008 și nr. 1587/2010, s-a
reținut că, pe de o parte, pârâta nu neagă plata acestor sume cu
întârziere, iar pe de altă parte, deși din decizia Curții de
Apel Timișoara nr. 93/A/2012 se desprinde că până la adoptarea
H.G. nr. 643/2011, care prin art. 18 alin. (3) obligă în mod expres B. la
plata TUI pentru serviciile prestate de reclamantă, nu s-a cerut și
nu s-a invocat pe cale de excepție nulitatea prevederilor acestor
contracte în partea referitoare la plata TUI, astfel încât soluția primei
instanțe pe acest aspect s-a apreciat a fi corectă.
În
același timp, s-a menținut soluția primei instanțe
privitoare la respingerea excepției tardivității
modificării de către reclamantă a acțiunii în data de 18
septembrie 2013, în condițiile în care părțile au fost de acord
să continue în acest fel acțiunea, să administreze o lucrare de
expertiză, nefiind în acest sens invocată excepția
tardivității modificării nici la termenul la care a fost
efectuată și nici ulterior, ci după aproape un an de zile, sens
în care pârâta nu poate pretinde că a fost în acest sens
vătămată prin modificarea acțiunii de către
reclamantă.
Împotriva
Deciziei civile nr. 221/2016 din 5 aprilie 2016 pronunțată de Curtea
de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, a declarat recurs
reclamanta SC. A. S.R.L, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9
C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului,
modificarea în parte a deciziei recurate, respingerea apelului intimatei B. SA
- RTFC Timișoara, admiterea apelului său, iar pe fond, admiterea în
totalitate a acțiunii.
În
dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.
civ., recurenta a susținut că instanța de apel a pronunțat
hotărârea fără a analiza mijloacele de apărare, chestiune
care a condus la o motivare contradictorie.
În ceea ce
privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.
civ., recurenta a susținut că hotărârea a fost dată cu
încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Astfel, a
susținut recurenta că a solicitat primei instanțe plata sumei de
2.110.681,12 lei debit restant și calcularea dobânzii penalizatoare
și actualizarea sumelor cu indicele de inflație considerând că
acestea trebuie calculate de la data nașterii obligației de
plată, acțiunea fiind admisă în parte și obligată
pârâta la plata sumei de 1.492.742,85 lei reprezentând cheltuielile directe efectuate
de reclamantă și s-a respins cererea de acordare a cheltuielilor
indirecte în cuantum de 482.454,49 lei.
Prin decizia
recurată, instanța de apel a reținut că potrivit art. 17
alin. (1) lit. b) din H.G. nr. 1.409/2007, asigurarea circulației trenurilor
de călători pe aceste secții închiriate, se face de către
B. SA, această prevedere fiind una de preferință, Guvernul
considerându-se obligat la o anumită protecție din perspectiva
economică și socială.
De asemenea,
a arătat recurenta că prin aceeași decizie s-a reținut
că potrivit art. 18 din H.G. nr. 1.409/2007, B. -RTFC Timișoara era
scutită de plata TUI, chestiune stabilită cu putere de lucru judecat
prin Decizia nr. 93/A/2012 a Curții de Apel Timișoara, însă
recurenta-reclamantă nu a solicitat plata TUI ci, potrivit art. 18 alin.
(1) din H.G. nr. 1.409/2007 a solicitat suportarea de către pârâtă a
cheltuielilor de exploatare.
A mai
arătat recurenta că instanța de apel a reținut că prin
Decizia nr. 93/A/2012 s-ar fi stabilit ca pârâta nu datorează TUI nici sub
forma cheltuielilor de exploatare, însă această susținere este
în totală contradicție cu actul normativ care statuează că
nu datorează TUI dar trebuie să suporte cheltuielile de exploatare.
Mai mult, prin Decizia nr. 93/A/2012 nu s-ar fi putut dispune în acest sens
având în vedere că instanța nu fusese învestită cu o astfel de
cerere.
Așa
fiind, a susținut recurenta că instanța de apel a făcut o
motivare contradictorie, susținând că deși rațiunile
economice invocate de reclamantă sunt reale și corecte, pârâta nu
poate fi obligată să suporte decât cheltuielile sale de exploatare
și nu ale reclamantei.
Din
această perspectivă, a arătat recurenta că
raționamentul instanței este eronat, plecând de la faptul că se
reține în mod greșit că prin expertiza întocmită în
cauză s-ar fi constatat că pârâta a suportat cheltuielile de
exploatare și continuând cu reținerea potrivit căreia
această secție ar fi fost folosită și de alți
operatori de transport feroviar.
Din
conținutul raportului de expertiză întocmit în cauză
rezultă că pârâta nu a suportat cheltuielile de exploatare în
perioada martie 2009 - septembrie 2010 pe secția feroviară Santana -
Ineu - Cermei și a beneficiat de subvenții, în sumă de 5.846.714
lei pentru activitatea de transport feroviar de călători
desfășurată în această perioadă.
În
același raport de expertiză s-a arătat că cheltuielile
înregistrate de reclamantă, directe și indirecte se referă la
funcționarea și întreținerea infrastructurii feroviare a
secției de circulație folosită de pârâtă.
În
continuare, a arătat recurenta că accesul, utilizarea și
circulația pe infrastructură s-au făcut în baza contractului de
acces pe infrastructura feroviară neinteroperabilă pentru secția
Santana - Ineu - Cermei nr. 182/1/2009, prin care a asigurat pachetul de
bază prevăzut în contract dar, fără ca pârâta să
plătească vreo sumă de bani pentru utilizarea acestor linii.
A mai
arătat recurenta că potrivit regulilor generale în materie
fiscală stabilite la art. 19 din C. fisc., profitul se determină, în
principiu, ca diferență între veniturile și cheltuielile
înregistrate de către același contribuabil, într-un exercițiu
fiscal, însă, numai acele cheltuieli considerate ca fiind efectuate în
scopul realizării veniturilor impozabile se vor lua în considerare din punct
de vedere fiscal la determinarea profitului impozabil.
Ca atare, din
punct de vedere al tratamentului fiscal, a susținut recurenta că
dacă s-ar admite că pârâta nu trebuie să suporte cheltuielile
directe și indirecte efectuate de reclamantă, ar înregistra o
pierdere financiară, având în vedere faptul că potrivit art. 19 din
C. fisc. ar trebui să suporte și un impozit pe profit aferent
acestora, nefiind acoperite de venituri.
Pentru aceste
motive, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului.
Prin
întâmpinarea formulată în cauză, intimata-pârâtă a solicitat
respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate,
ca fiind temeinică și legală.
Analizând
decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului
de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată
că recursul reclamantei SC A. SRL este fondat, pentru următoarele
considerente:
Art. 304 pct.
7 C. proc. civ. reglementează ca motiv de recurs situația în care
hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde
motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Potrivit art.
261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanței de fond trebuie
să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format
convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate
susținerile părților.
În
speță, Înalta Curte, verificând considerentele hotărârii
atacate, constată că instanța a argumentat soluția
adoptată, a dezvoltat raționamentul și interpretarea dată
dispozițiilor legale incidente cauzei, astfel încât nu poate fi
reținută încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5
C. proc. civ.
Însă,
deși nu se confirmă critica referitoare la motivarea contradictorie a
deciziei, ceea ce poate fi reținut ca fondat este motivul de nelegalitate
prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din
perspectiva interpretării și aplicării dispozițiilor art.
18 din H.G. nr. 1.409/2007.
Astfel,
potrivit art. 18 alin. (1) din actul normativ evocat, B. SA va putea opera
trenuri de călători pe secțiile de circulație închiriate
conform art. 17 numai în condițiile acoperirii integrale a cheltuielilor
de exploatare.
Conform art.
18 alin. (2) din H.G. nr. 1.409/2007, operarea de către B. SA a trenurilor
de călători, în condițiile art. 17, pe secțiile de circulație
aparținând infrastructurii feroviare neinteroperabile, se va face
fără plata de către aceasta a tarifului de utilizare a
infrastructurii, în conformitate cu reglementările în vigoare.
Din
examinarea dispozițiilor legale menționate, se constată că
pârâta B. SA nu datorează taxa de utilizare infrastructură ( TUI),
însă este obligată să suporte cheltuielile de exploatare a
liniilor ferate neinteroperabile, conform art. 18 alin. (1).
Așa
fiind, se constată că în mod greșit instanța de apel a
făcut interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale
menționate, reținând că pârâta nu datorează plata TUI nici
sub forma cheltuielilor de exploatare, argument ce a avut în vedere Decizia nr.
93/A/2012 a Curții de Apel Timișoara. Astfel, instanța de apel a
reținut că prin decizia menționată, s-a statuat că
pârâta nu datorează plata TUI însă dacă în temeiul art. 18 alin.
(1) instanța ar fi considerat că în schimbul TUI, pârâta
datorează cheltuieli de exploatare, ar fi respins cererea pârâtei,
reclamantă în acel litigiu, de restituire a plății TUI.
Or,
raționamentul astfel argumentat este greșit, având în vedere că
în litigiul soluționat prin Decizia nr. 93/A/2012, instanța nu fusese
învestită cu o cerere referitoare la cheltuielile de exploatare ci doar la
plata TUI, astfel încât nu se putea pronunța asupra chestiunii în
discuție.
Având în
vedere argumentele consemnate de instanță în decizia recurată,
Înalta Curte apreciază că în mod eronat s-a făcut aplicarea
prevederilor art. 18 din H.G. nr. 1.409/2007, criticile recurentei pe acest
aspect fiind fondate, motiv pentru care se impune casarea deciziei recurate
și trimiterea cauzei spre rejudecare, ocazie cu care instanța
urmează a verifica dacă cheltuielile solicitate conform
precizării de acțiune din 18 septembrie 2013, sunt dovedite.
Pentru toate
argumentele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1), 3
și 5 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul
declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 221/2016 din 5
aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a
II-a civilă, pe care o va casa și va dispune trimiterea cauzei spre
rejudecare aceleiași instanțe, care în conformitate cu
dispozițiile art. 315 alin. (3) C. proc. civ., va analiza toate cererile
și apărările părților și va administra probele
necesare și utile justei soluționări a cauzei.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Admite
recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr.
221/2016 din 5 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia,
secția a II-a civilă, pe care o casează și trimite cauza
spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 13 decembrie 2016.
Procesat de