ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1093/2019

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 17.08.2015, sub nr. x/2015, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A., în contradictoriu cu pârâții A. și B., a formulat acțiune în regres, prin care a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea acestora, în solidar, la plata următoarelor sume: 4.617.315,91 RON reprezentând debit actualizat, onorariul executorului judecătoresc plus cheltuieli de executare, sumă achitată de CNCF CFR-SA prin executare silită de către BEJA C., D. și E., în dosarul de executare nr. 1006/2010, la solicitarea creditorului Ministerul Transporturilor în baza titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1625/12.07.2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2007; dobânda legală aferentă sumei de 4.617.315,91 RON, calculată pe intervalul cuprins între iulie 2013 și până la data plății efective; actualizarea sumelor executate silit cu indicele de inflație.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 516/20.04.2016 Tribunalul București, secția IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, invocată de pârâți; a admis acțiunea și a obligat pârâții A. și B., în solidar, să plătească reclamantei suma de 4.617.315,91 RON, actualizată cu indicele de inflație la data plății efective, precum și dobânda legală aferentă sumei de 4.617.315,91 RON, calculată începând din iulie 2013 până la data plății efective. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâții B. și A..

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 906A din 3 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis excepția tardivității apelului declarat de pârâta B. și a respins, ca tardiv declarat, apelul formulat de această parte. A respins, ca nefondat, apelul pârâtului A..

Cererea de recurs Această ultimă decizie a fost atacată cu recurs de către pârâtul A.. În preambulul cererii de recurs, recurentul a făcut o prezentare a situației de fapt din proces, redând pe scurt motivele cererii de chemare în judecată și soluțiile pronunțate de instanțe în fazele procesuale anterioare. Totodată, a explicat și situația procesuală prin raportare la ceea ce s-a dispus cu privire la părțile litigiului prin sentința civilă nr. 1625/12.06.2007, dată în dosarul nr. x/2007 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sentința penală nr. 3/07.01.2014, pronunțată în dosarul nr. x/2011 de Judecătoria Sectorului 1 București, decizia penală nr. 1260A/17.10.2014 a Curții de Apel București în dosarul nr. x/2011 și dosarul de executare nr. 1006/2010 al BEJA C. și E.. În dezvoltarea motivului de nelegalitate fundamentat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au fost formulate următoarele critici: 1. Instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 2500, 2524 și 2526 C. civ., considerând că nu sunt prescrise sumele solicitate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată. Recurentul a considerat că momentul nașterii dreptului la acțiune, de la care în mod firesc începe să curgă termenul de prescripție, este determinat de momentul când a devenit scadentă obligația de restituire a tranșelor de împrumut ce incumba CNCF CFR S.A. față de Ministerul Transporturilor. În această situație sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 2526 C. civ. referitoare la prescripția dreptului la acțiune în caz de prestații succesive. Analizând convenția de implementare nr. 40/2001, se observă că rambursarea tranșelor de împrumut se realiza în datele de 5 ianuarie și 5 iulie ale fiecărui an, așa cum se reține în mod irevocabil și prin sentința nr. 1625/12.06.2007. Având în vedere că ultimul an de primire a împrumutului a fost 2002, rezultă că ultima tranșă de împrumut trebuia restituită la 05.01.2003. Un alt argument pentru a susține această teză este că s-a reținut că la data de 31.12.2003, în soldul CNCF CFR S.A. rămăsese nejustificată suma de 3.243.759,4477 RON (echivalentul a 939.648,17 euro). Concluzia este că termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă la data de 05.01.2003, dată la care ultima tranșă de împrumut trebuia restituită de către CNCF CFR S.A. către Ministerul Transporturilor. Or, cererea de constituire de parte civilă nr. 1/4513/04.07.2011 a fost depusă în dosarul nr. x/2011 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, fiind prima cerere în care recurenta a formulat o pretenție materială - suma de 3.399.485,22 RON, referitoare la situația cercetată. Mai mult, această cerere nu a fost îndreptată împotriva lui A.. În raport de cele arătate, recurentul a apreciat că termenul de prescripție a început să curgă de la 05.01.2003, respectiv de la momentul de la care obligația de restituire a devenit scadentă, iar cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta CNCF CFR S.A. se situează în afara termenului. 2. Hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1381 și urm. C. civ., întrucât reclamanta nu a suferit niciun prejudiciu. Prin urmare, se impunea respingerea, ca neîntemeiată, a acțiunii în regres. Reclamanta CNCF CFR S.A. nu a suferit niciun prejudiciu, de vreme ce în conformitate cu decizia penală nr. 1260A/2014, sumele plătite de A. și B. au profitat acesteia, fiind folosite la achitarea unor facturi reprezentând contravaloarea unor servicii de care societatea a beneficiat. S-a reținut în mod definitiv că plățile către furnizorii curenți ai reclamantei au creat un beneficiu în patrimoniul acesteia, iar nu un prejudiciu. Cu alte cuvinte, CNCF CFR S.A. a reușit să achite anumite obligații care țineau de activitatea sa curentă și la care era îndatorată, cu sume de bani provenite, în parte, din contul în care erau virate și sumele din împrumutul BEI. S-a mai reținut și că obligațiile pe care reclamanta le-a îndeplinit față de acei furnizori constituiau obligații reale, legale, scadente, așadar, CNCF CFR S.A. trebuia să facă acele plăți, dar conform hotărârilor penale, nu din contul și parte cu sumele aflate unde au fost virate tranșele împrumutului BEI. Singurul prejudiciu rezultat din întreaga operație a împrumutului BEI este acela că proiectul nu a putut fi realizat, prejudiciu care la momentul de față nu poate fi cuantificat. 3. Admiterea acțiunii a condus la îmbogățirea fără justă-cauză a reclamantei, fiind încălcate în acest fel prevederile art. 1345 C. civ.. A învederat recurentul că în perioada 2001-2002, CNCF CFR S.A. avea două categorii de obligații: de a restitui tranșele de împrumut în calitatea sa de Agenție de implementare a sumelor primite de la Ministerul Transporturilor pentru lucrările proiectului și de a achita plățile curente față de furnizori și prestatori fără legătură cu executarea proiectului, dar care aveau față de reclamantă creanțe certe, lichide și exigibile. Or, prin admiterea acțiunii în regres și obligarea pârâților la plata sumei pretinse, CNCF CFR S.A. s-a îmbogățit fără justă-cauză cu suma pretinsă, deoarece această sumă lipsea din patrimoniul său la data la care a survenit obligația de restituire a împrumutului. Nu se impunea obligarea pârâtului A. la restituirea sumei pe care CNCF CFR S.A. nu a avut-o la data când trebuia restituit împrumutul, deoarece astfel cum s-a constatat definitiv, această parte nu a dobândit niciun folos personal. 4. Suma pe care o pretinde reclamanta în prezentul litigiu nu este datorată. Recurenta a criticat faptul că în dosarul execuțional al BEJA F., din anul 2010 și până în iulie 2013, nu s-a efectuat niciun act de executare. Aceasta înseamnă că este foarte probabil ca executarea silită să fie perimată sau chiar prescrisă, aspecte care nu au fost cercetate de către instanță. De asemenea, i se impută CNCF CFR S.A. că nu a făcut apărări în calitatea sa de debitoare în dosarul de executare nr. 1006/2010, pe parcursul întregii executări silite. Astfel, cheltuielile de executare formulate prin procesul-verbal din 01.09.2010 sunt exorbitante, onorariul executorului judecătoresc care la acea dată nu a desfășurat activități de executare silită este de 82.227 RON. S-a mai susținut și că s-a procedat greșit la actualizarea sumei rezultând din titlul executoriu, ajungându-se la o valoare de 4.617.315,91 RON. Conform procesului-verbal de actualizare a sumelor din 19.07.2013, perioada pentru care suma a fost actualizată este cuprinsă între luna iunie 2007 și iunie 2013, or, în iunie 2007, nici nu se începuse executarea silită, nefiind solicitată suma de 3.315.608,1477 RON. Acest debit a devenit executoriu abia după rămânerea definitivă a sentinței nr. 1625/12.06.2007, care s-a produs prin respingerea recursului, odată cu pronunțarea deciziei nr. 4437/02.12.2008. Cu toate acestea, CNCF CFR S.A. nu a pus în executare suma de 3.315.608,1477 RON nici după acest moment. Prima cerere prin care s-a pretins o sumă de bani a fost constituirea de parte civilă în procesul penal, în data de 04.07.2011, la recomandarea Ministerului Transporturilor. În concluzie, este nelegal ca reclamanta să solicite pârâtului A. niște sume pe care din propria neglijență le-a achitat Ministerului Transporturilor într-un cuantum mult mai mare decât ar fi trebuit.

Suma la care reclamanta a fost obligată față de Ministerul Transporturilor - 3.315.608,1477 RON nu este aceeași cu cea la care a fost obligat inculpatul A. prin sentința penală nr. 1260/17.10.2014. Instanța penală însăși arată că există o diferență între sumele prin care a fost obligată CNCF CFR S.A. față de Ministerul Transporturilor prin sentința civilă nr. 1625/12.06.2007 și cele rezultate ca prejudiciu comis față de Ministerul Transporturilor și stabilit prin decizia penală nr. 1260/17.10.2014 la suma de 8.459.972 RON. Or, această necorelare a sumelor constituie un argument pentru instanța de apel să admită apelul și pe fond să respingă acțiunea. Nici temeiurile din cele două procese nu sunt aceleași. Potrivit deciziei penale nr. 1260A/17.10.2014, prejudiciul creat de inculpați față de partea vătămată, constituită parte civilă - Ministerul Transporturilor, a fost de 8.459.972 RON, reprezintă cumulul sumelor plătite prin ordine de plată către societățile față de care compania avea datorii curente, din contul folosind parte din sumele provenite din împrumutul BEI. Suma pe care CNCF CFR S.A. a plătit-o prin executarea silită în cadrul dosarului de executare a fost de 4.617.315,91 RON și a provenit din actualizarea sumei de 3.315.608,1477 RON la care a fost obligată față de Ministerul Transporturilor conform sentinței nr. 1625/12.06.2007, actualizată greșit și la care au fost adăugate cheltuielile de executare pretinse de executorul judecătoresc. Pentru toate considerentele expuse, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 906A din data de 3 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și trimiterea dosarului la aceeași instanță spre rejudecarea apelului, cu obligarea intimatei reclamante la plata cheltuielilor de judecată în fond, apel și recurs, în temeiul art. 453 C. proc. civ. Intimata Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura derulată în recurs Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a procedat la data de 30 octombrie 2018 la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului și, constatându-se că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., completul de filtru a dispus comunicarea acestuia, pentru ca părțile să își exprime punctele de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a fost comunicat părților care nu au formulat puncte de vedere la raport. Prin încheierea din data de 7 martie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, reținând dispozițiile art. 493 alin. (5) și (6) și art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a dispus admiterea în principiu a recursului declarat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 906 A din 3 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, fixând termen de judecată la 30 mai 2019, cu citarea părților, în ședință publică.

Analiza instanței de recurs: Înalta Curte constată că prin motivele de recurs recurentul a adus o serie de critici hotărârii instanței de apel, pe de o parte, din perspectiva împlinirii termenului de prescripție în ceea ce privește solicitarea sumelor pretinse de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, iar, pe de altă parte, prin prisma neîndeplinirii condițiilor pentru exercitarea acțiunii în regres. Alte critici au privit temeinicia creanței și cuantumul acesteia în faza de executare silită, în cadrul dosarului execuțional nr. x/2010 al BEJA F.. În raport de susținerile evocate, plecând de la situația de fapt astfel cum a fost reținută de instanțele fondului, se va analiza, mai întâi, dacă curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu respectarea dispozițiilor art. 1039, 1042 și 1052 din vechiul C. civ., care să justifice admiterea acțiunii în regres, urmând ca, ulterior, să fie supuse cenzurii și aspectele vizând corecta aplicare a prevederilor ce reglementează momentul nașterii dreptului la acțiune, pentru a se aprecia asupra incidenței prescripției. Prin cererea dedusă judecății, reclamanta a formulat o acțiune în regres prin care pârâții să fie obligați în solidar la plata următoarelor sume: 4.617.315,91 RON reprezentând debit actualizat, onorariul executorului judecătoresc și cheltuieli de executare, sumă achitată în procedura de executare silită, inițiată la cererea creditorului Ministerul Transporturilor în temeiul titlului executoriu constând în sentința civilă nr. 1625/2007; dobânda legală aferentă sumei de 4.617.315,91 RON, calculată în intervalul iulie 2013 și până la data plății efective; actualizarea sumelor executate silit cu indicele de inflație; plata cheltuielilor de judecată reprezentate de taxa judiciară de timbru conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ. Se reține că prin sentința civilă nr. 1625/12.06.2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2007, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Căi Ferate Române CFR S.A. și a fost obligată pârâta la plata sumei de 3.315.606,1477 RON reprezentând sume alocate din credite externe conform O.G. nr. 97/2000 și a dobânzilor și penalităților de întârziere aferente. În justificarea soluției, instanța s-a bazat pe convenția de implementare nr. 40/19.10.2001 încheiată între Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței, în calitate de ordonator de proiect și Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A., în calitate de agenție de implementare, urmare a Acordului de împrumut subsidiar intervenit între Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de împrumutat și Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței, în calitate de coordonator de proiect, pentru realizarea Proiectului de reconstruire pentru eliminarea efectelor inundațiilor și în temeiul Legii nr. 106/2001 prin care s-a aprobat O.G. nr. 97/2000 pentru ratificarea contractului de finanțare dintre România și Banca Europeană de Investiții (BEI) în vederea finanțării proiectului de reconstrucție pentru eliminarea efectelor inundațiilor, prin care pârâtei i-a fost alocată suma de 34.297.606 euro pentru reconstrucția și consolidarea infrastructurilor de transport. Cum pârâta nu a făcut dovada implementării întregii sume acordate, s-a decis restituirea sumelor reprezentând parte din aceste fonduri care nu a fost justificată, respectiv suma de 3.315.605,1477 ron. Prevalându-se de acest titlu executoriu, Ministerul Transporturilor a demarat executarea silită pentru recuperarea debitului în cuantum de 3.315.606,1477 RON, fiind deschis dosarul de executare nr. 1006/2010 al BEJA C., D. și E.. Creanța a fost actualizată la suma de 4.617.315,91 RON și a fost recuperată de la debitoarea S.C. CNCF CFR S.A. prin poprirea conturilor. În dosarul penal nr. x/2006, inculpații A. și B. au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de utilizare în alte scopuri a creditelor garantate din fonduri publice sau care urmează să fie rambursate din fonduri publice, prevăzută de art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000. De relevat este că, în cauza penală, Ministerul Transporturilor a formulat cerere de constituire de parte civilă cu suma de 15.122.494,86 RON reprezentând diferența dintre suma constatată de organele de cercetare penală ca fiind prejudiciu prin utilizarea necorespunzătoare a creditelor alocate din împrumutul BEI și suma pentru care Ministerul Transporturilor a obținut un titlu executoriu - sentința civilă nr. 1625/2007. Pe de altă parte, Ministerul Transporturilor a apreciat că, pentru suma de 3.315.605,1477, CNCF CFR S.A. se poate constitui parte civilă în procesul penal. Drept urmare, prin adresa nr. x/04.07.2011, aceasta din urmă s-a constituit parte civilă cu suma de 3.399.485,22 RON cu titlu de prejudiciu recunoscut prin sentința civilă nr. 1625/2007 și procesul-verbal încheiat de BEJA C. și D.. Prin decizia penală nr. 1260A din 17.10.2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală, a fost stabilită vinovăția inculpaților A. și B. pentru săvârșirea infracțiunii de utilizare în alte scopuri a creditelor garantate din fonduri publice sau care urmează să fie rambursate din fonduri publice, iar urmările comiterii acestei infracțiuni au fost în mod explicit descrise în considerentele deciziei penale menționate. În acest sens instanța notează că Ministerul Transporturilor a suferit un prejudiciu reprezentat de necesitatea rambursării sumelor primite cu titlu de împrumut, față de împrejurarea că acestea au fost utilizate în fapt de CFR S.A. pentru plata facturilor ce țin de activitatea proprie și nu în scopuri care să aibă legătură cu proiectul în baza căruia respectivele sume de bani îi fuseseră alocate. A fost admisă, în parte, acțiunea civilă exercitată de partea civilă Ministerul Transporturilor și Infrastructurii contra S.C. CNCF CFR S.A. pentru suma de 8.459.972 RON. În baza art. 25 C. proc. pen. s-a lăsat nesoluționată acțiunea civilă în regres privind pe inculpați, acțiune civilă exercitată de S.C. CNCF CFR S.A.. Instanța penală a reținut că deși, inițial, CFR S.A. s-a constituit parte civilă, raportat la fapta prevăzută de art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000, reținută în sarcina inculpaților A. și B., parte civilă este numai Ministerul Transporturilor, iar CFR are calitatea de parte responsabilă civilmente urmând să răspundă în solidar cu inculpații. Prejudiciul este reprezentat de sumele de bani pe care Ministerul Transporturilor a fost nevoit să le ramburseze în temeiul convenției de implementare nr. 40/19.10.2002 și a Acordului de Împrumut subsidiar, fără a fi utilizate în cadrul proiectului de reconstrucție pentru eliminarea efectelor inundațiilor. Relativ la constituirea de parte civilă a S.C. CNCF CFR S.A., instanța a mai constatat că sumele ce fac obiectul dosarului penal - cele achitate prin ordinele de plată menționate în rechizitoriu, sunt distincte de cele în privința cărora instanța civilă s-a pronunțat prin sentința civilă nr. 1625/2007, dispunând, prin aceeași hotărâre, lăsarea nesoluționată a acțiunii civile în regres, deoarece în cazul respingerii acțiunii civile a CFR, aceasta nu ar mai avea posibilitatea de a se întoarce cu acțiune în regres contra inculpaților, subliniind în mod concret această posibilitate legală de care S.C. CNCF CFR S.A. se poate folosi. Problema care se conturează în urma analizării criticilor recurentului vizând temeinicia acțiunii, critici ce reiau în mare parte motivele din apel, este aceea că hotărârea instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, care este învestită ulterior cu acțiunea în regres, în ceea ce privește existența faptei și a persoanelor care au săvârșit-o. Art. 27 alin. (2) C. proc. pen. stabilește că "persoana vătămată sau succesorii acesteia care s-au constituit parte civilă în procesul penal pot introduce acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă.’’ Art. 28 alin. (1) din același cod dispune: "Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.’’ Înalta Curte reține, potrivit considerentelor cuprinse în hotărârea penală, că prin utilizarea fondurilor alocate reclamantei CFR S.A. în temeiul convenției de implementare și acordului de împrumut subsidiar, în alte scopuri decât cele prevăzute pentru realizarea proiectului de reconstrucție pentru eliminarea efectelor inundațiilor, sumele fiind folosite în vederea achitării unor facturi ce țin de activitatea curentă a companiei, ca o consecință a faptelor ilicite ale pârâților (au dispus efectuarea plăților știind că nu au legătură cu proiectul BEI), Ministerul Transporturilor a fost prejudiciat, întrucât a fost nevoit să returneze sumele alocate din credite externe care nu își găseau justificare. Hotărârea penală a statuat asupra caracterului solidar al răspunderii inculpaților și a CFR S.A. pentru prejudiciul produs în patrimoniul Ministerului Transporturilor, parte rezultând din sentința civilă nr. 1625/12.06.2007 - suma de 4.617.315,91 RON reprezentând debit actualizat, onorariul executorului judecătoresc și cheltuieli de executare în dosarul execuțional nr. x/2010 al BEJA C. și D., iar parte în sumă de 8.459.972 RON, recunoscută prin decizia penală. Rezultă, deci, că instanța penală a stabilit, prin decizia penală nr. 1260A/17.10.2014, în considerarea aceluiași prejudiciu, rezultat din fapta penală a pârâților, o răspundere a părții responsabile civilmente CFR S.A. și a inculpaților față de partea civilă Ministerul Transporturilor pentru creanța în cuantum de 4.617.315,91 RON, rezultată din titlul executoriu menționat anterior, cât și pentru diferența de prejudiciu rezultat, respectiv suma de 8.459.972 RON, și care conferă vocație la regresul părții responsabile civilmente contra inculpaților. Or, litigiul de față configurează tocmai acțiunea în regres a CFR S.A. pentru recuperarea prejudiciului la care a fost obligată prin sentința civilă nr. 1625/12.06.2007 în favoarea Ministerului Transporturilor, prejudiciu cu care inițial CFR s-a constituit parte civilă în dosarul penal soluționat prin decizia nr. 1260A din 17.10.2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală. Este de știut, așa cum corect a reținut și instanța de apel, că acțiunea în regres este supusă regulilor și condițiilor răspunderii civile delictuale a comitentului pentru fapta prepusului și regulilor pentru fapta proprie a celor doi inculpați. Plătind despăgubirile, reclamanta nu a făcut altceva decât să avanseze către Ministerul Transporturilor, în locul pârâților, (în primul raport juridic) prejudiciul constând în utilizarea sumelor provenite din proiect în alte scopuri, sume pentru care inculpații A. și B. au dispus plata și au semnat ordinele de plată, știind că nu au legătură cu proiectul BEI și în legătură cu care s-a reținut în sarcina acestora fapta prevăzută și pedepsită de art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000. Însă, în final, prevalează răspunderea pentru fapta proprie, adică făptuitorii trebuie să suporte singuri repararea prejudiciului pe care l-au cauzat prin fapta lor, comitentul având dreptul să regreseze împotriva acestora pentru recuperarea sumelor plătite. Or, sumele de bani a căror restituire se solicită în prezenta cauză, reprezintă numai o parte din prejudiciul cauzat părții civile Ministerul Transporturilor și pe care acesta a fost nevoit să le returneze în temeiul convenției de implementare nr. 40/19.10.2002 și Acordului de Împrumut subsidiar, întrucât nu au fost folosite conform destinației proiectului - sumele obținute prin sentința civilă nr. 1625/2007. Pentru recuperarea sumei de 8.459.972 RON, CFR S.A. a inițiat, separat, acțiune în regres, ce face obiectul dosarului nr. x/2017, soluționat în apel la 11.06.2019 de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Împotriva regresului comitentului, recurenții pârâți nu se pot apăra invocând lipsa de vinovăție (critică prin care se tinde la o reevaluare a vinovăției din procesul penal), întrucât se aduce atingere atingere statuărilor obligatorii din cuprinsul hotărârii penale definitive, prin care s-au stabilit faptele, persoanele care le-au săvârșit și vinovăția acestora. Reținând, așadar, că vocația reclamantei de a se regresa împotriva inculpaților - pârâți în prezenta cauză decurge din hotărârea penală de condamnare, care se impune cu autoritate de lucru judecat în prezentul litigiu civil, sub aspectul faptei ilicite, constând în acțiunea de utilizare a creditului în alte scopuri decât cele pentru care a fost acordat și al persoanelor ce au săvârșit-o, respectiv inculpații din dosarul penal, raportat la dispozițiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen., instanța de apel a constatat în mod corect îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1039, 1042 și 1052 din C. civ., pentru formularea acțiunii în regres având ca obiect plata sumei de 4.617.315,91 RON. Înalta Curte mai notează că acțiunea civilă în regres a reclamantei a fost fundamentată întocmai pe urmările materiale produse ca o consecință a faptelor penale prevăzute și pedepsite de art. 10 din Legea nr. 78/2000, reținute în sarcina pârâților B. și A.. Astfel, potrivit dezlegărilor cuprinse în decizia penală evocată "Curtea observă că, într-adevăr, infracțiunea prevăzută de art. 10 din Legea nr. 78/2000 este una de pericol, însă nu poate ignora faptul că, în concret, dat fiind tot natura infracțiunii s-au produs două urmări materiale: prima urmare constă în stoparea proiectului și a tranșelor din împrumut, lipsind CFR S.A. de sumele cu care putea realiza reparații, urmare care însă nu poate fi cuantificată, prejudiciul în sine nefiind cuantificat, iar a doua urmare apare în patrimoniul Ministerului Transporturilor, deoarece acesta a fost nevoit să ramburseze sume primite ca împrumut, dar utilizate în fapt de CFR S.A. pentru plata unor facturi ce țin de activitatea proprie, iar nu de proiect’’, ca urmare a plăților nelegale efectuate de recurent. "Prejudiciul constă în sumele pe care Ministerul Transporturilor a fost nevoit să le ramburseze, conform Acordului de Împrumut subsidiar, fără a fi utilizate în cadrul proiectului.’’ Prin motivele de recurs s-a mai criticat și împrejurarea că pârâtul A. nu a dobândit vreun profit personal ca urmare a efectuării acelor plăți, precum și că admiterea acțiunii în regres conduce la îmbogățirea fără justă-cauză a reclamantei. Înalta Curte constată, pe de o parte, că aceste critici vizează reevaluarea vinovăției inculpatului A. în procesul penal, neputând fi supuse controlului judiciar în prezentul recurs față de dispozițiile art. 28 C. proc. pen. Pe de altă parte, nu se poate reține că urmare a admiterii acțiunii în regres, CFR S.A. s-a îmbogățit fără justă-cauză, întrucât prin efectuarea plății în cadrul executării silite, a sumei de 4.617.315,91 RON, aceasta a fost nevoită să acopere parte din prejudiciul produs prin faptele pârâților A. și B., angajați în cadrul companiei, respectiv de a dispune efectuarea plăților știind că nu au legătură cu proiectul BEI și a semna ordinele de plată. Motivul referitor la aprecierea instanței de apel asupra neîmplinirii termenului de prescripție extinctivă este, de asemenea, neîntemeiat. Verificările privind stabilirea dreptului material aplicabil litigiului de față, din perspectiva incidenței prescripției dreptului material la acțiune, au fost făcute de instanța de apel în raport de prevederile cuprinse în Decretul nr. 167/1958, având în vedere data săvârșirii faptelor de către inculpați în dosarul penal și art. 103 din Legea nr. 71/2011. Recurentul A., prin motivele de recurs, nu a contestat aplicabilitatea în speță a acestui act normativ, ci doar a susținut că momentul începerii curgerii termenului de prescripție este reprezentat de data la care trebuia restituită ultima tranșă de împrumut potrivit convenției de implementare nr. 40/2001, respectiv 05.01.2003, fiind relevante dispozițiile art. 2524 și 2426 C. civ. cu următorul conținut: "Dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligațiilor contractuale de a da sau de a face, prescripția începe să curgă de la data când obligația devine exigibilă și debitorul trebuia astfel s-o execute.’’ "Când este vorba de prestații succesive, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă, iar dacă prestațiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestație devine exigibilă.’’ Apărările formulate de recurent în legătură cu momentul de început al cursului prescripției, respectiv data la care a devenit scadentă obligația de restituire a tranșelor de împrumut ce incumba CNCF CFR S.A. față de Ministerul Transporturilor - 05.01.2003 vor fi înlăturate, întrucât, în cauză, acțiunea în regres nu se grefează pe angajarea unei răspunderi contractuale rezultată din convenția de implementare nr. 40/19.10.2002, ci pe o răspundere civilă delictuală a persoanelor vinovate de producerea prejudiciului astfel cum acesta a fost stabilit prin decizia penală nr. 1260A/17.10.2014 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul penal. Acțiunea reclamantei, inițiată în baza art. 1039, 1042 și 1052 C. civ. de la 1864, s-a întemeiat întocmai pe urmările materiale produse ca o consecință a faptelor personale săvârșite de pârâți, fapte prevăzute de art. 10 din Legea nr. 78/2000. S-a arătat că, prin acțiunile lor, pârâții au condus la stoparea proiectului și a tranșelor de împrumut, CNCF CFR S.A. fiind nevoită să ramburseze sumele primite ca împrumut, fiind creat un prejudiciu în patrimoniul societății, parte din acesta rezultând din sentința civilă nr. 1625/2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Instanța reține că, în cazul acțiunii pentru răspundere civilă pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, prescripția extinctivă începe să curgă, în principiu, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială este consacrată în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevede că "prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.’’ Se observă că această regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive se caracterizează prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripția începe să curgă, și anume, momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea, iar, pe de altă parte, momentul obiectiv, al datei când păgubitul putea ori trebuia să cunoască acele elemente. Reclamanta a aflat despre existența prejudiciului la data la care a fost obligată irevocabil să achite suma de 3.315.605,1477 RON în favoarea Ministerului Transporturilor prin sentința civilă nr. 1625/12.06.2007 - 02.12.2008, iar paguba a fost produsă în patrimoniul societății la momentul recuperării prin poprire a sumei de 4.617.315,91 RON, în luna iulie 2013, în dosarul de executare silită. Însă, abia cu ocazia pronunțării deciziei penale nr. 1260A, care s-a făcut la 17.10.2014, reclamanta a cunoscut persoanele responsabile de producerea prejudiciului, precum și caracterul solidar al obligației de reparare a acestuia, prin urmare, de la această dată a început să curgă termenul de prescripție de trei ani pentru formularea acțiunii în regres. În raport de elementele de fapt prezentate, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, constatând că termenul de prescripție de trei ani nu se împlinise la 17.08.2015, data introducerii cererii de chemare în judecată ce face obiectul dosarului de față. Prin memoriul de recurs s-au conturat critici vizând întinderea creanței în sumă de 4.617.315,91 RON. Constată Înalta Curte că aceste apărări exced limitelor cadrului procesual configurat în prezenta cale de atac, fiind chestiuni ce țin de temeinicia hotărârii și nu de nelegalitatea acesteia, neputând fi cenzurate în recurs. Pentru toate argumentele expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor ce guvernează prescripția dreptului material la acțiune și exercitarea acțiunii în regres în ceea ce îi privește pe pârâții A. și B., la situația de fapt și la probatoriul administrat în cauză, statuând asupra caracterului întemeiat al acțiunii civile și a formulării acesteia în interiorul termenului de prescripție de trei ani. Drept urmare, nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ceea ce conduce la respingerea, ca nefondat, a recursului în baza art. 496 C. proc. civ. Relativ la cheltuielile de judecată pretinse de recurent pentru fond, apel și recurs, se observă că nu au fost depuse dovezi în justificarea acestora și, având în vedere că prezentul demers judiciar a fost respins, urmează a fi respinsă și cererea de acordare a acestora.