ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1234/2025

Ședința publică din data de 18 septembrie 2025

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 26 ianuarie 2023 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2023, reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A., în contradictoriu cu pârâta A., a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună:

- obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 743.199,40 RON sumă ce a fost plătită de către CFR direct în contul acesteia cât și reținută prin măsura executării silite a conturilor bancare deschise pe numele CNCF CFR S.A. de către BEJ B. în dosarul de executare nr. 644/2019;

- obligarea pârâtei la plata către reclamantă a dobânzii penalizatoare în cuantum de 225.112,78 RON ce reprezintă rata dobânzii de referință plus 8 puncte procentuale, conform art. 3 alin. (2

1

) din Ordonanța nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, calculată de la data de 27.01.2020, data de la care au început să fie reținute sume din conturile bancare ale CNCF CFR S.A., până la data de 22.12.2022;

- obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 204.379,840 RON reprezentând actualizarea cu indicele de inflație calculat pentru perioada 27.01.2020-30.11.2022;

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1345 și următoarele din C. civ., art. 1535 din C. civ.

Reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A. a formulat cerere de modificare și precizare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat instanței să dispună:

- obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 26.782,68 RON, reprezentând debit nerecuperat din totalul de 743.199,40 RON (sumă ce a fost plătită de către CFR direct în contul acesteia cât și reținută prin măsura executării silite a conturilor bancare deschise pe numele CNCF CFR S.A. de către BEJ B. în dosarul de executare nr. 644/2019);

- obligarea pârâtei la plata către reclamantă a dobânzii penalizatoare în cuantum de 293.856,20 RON ce reprezintă dobânda legală penalizatoare, respectiv rata dobânzii de referință plus 8 puncte procentuale, conform art. 3 alin. (2

1

) din Ordonanța nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, calculată de la data de 27.01.2020, data de la care au început să fie reținute sume din conturile bancare ale CNCF CFR S.A., până la data de 19.09.2023;

- obligarea pârâtei la plata către reclamanta a sumei de 254.529,06 RON reprezentând actualizarea cu indicele de inflație conform datelor afișate la data formulării acțiunii de Institutul Național de Statistică calculat pentru perioada 27.01.2020 până în luna august 2023;

A menționat că dobânda legală penalizatoare și actualizarea cu indicele prețurilor de consum vor fi calculate până la data recuperării efective a sumei rămasă de recuperat de 26.782,68 RON.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin decizia nr. 1123/2024 din 10 mai 2024, a admis excepția inadmisibilității și, pe cale de consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A., în contradictoriu cu pârâta A., ca inadmisibilă; reclamanta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 12.670,50 euro.

Prin decizia civilă nr. 1941 din 18 decembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2023, s-a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A. împotriva sentinței civile nr. 1123/2024 din 10 mai 2024, a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A.; s-a anulat sentința civilă apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Împotriva acestei decizii, recurenta-pârâtă A. a declarat recurs, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2023, la data de 27 februarie 2025.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei la Curtea de Apel București, spre o nouă judecată, a cererii de apel formulate de reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 1941 din 18 decembrie 2024, în mod nelegal, cu încălcarea prevederilor art. 478 alin. (3) din C. proc. civ. ("în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi"), a admis cererea de apel formulată de reclamantă, schimbând direct în apel obiectul și cauza cererii de chemare în judecată.

Astfel, s-a arătat că obiectul acțiunii a fost precizat expres de reclamanta CFR în fața primei instanțe.

Recurenta-pârâtă consideră că, în virtutea principiului disponibilității, prima instanță nu putea trece peste limitele învestirii ei, neputând modifica obiectul și/sau cauza juridică a acțiunii, în caz contrar încălcând dreptul de dispoziție al părții, respectiv prevederile art. 9 alin. (2) din C. proc. civ. și art. 22 alin. (6) din același cod.

Soluția primei instanțe este legală, întrucât aceasta a soluționat acțiunea prin raportare la limitele învestirii ei, cu respectarea întocmai a dreptului de dispoziție a părții.

COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A. a precizat expres că solicită restituirea sumelor din executarea silită, în temeiul dispozițiilor art. 1345 C. civ. (deci, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză), iar instanța a ținut cont întocmai de solicitările exprese ale părții (obligarea la restituirea sumelor din executarea silită, temeiul de drept fiind reprezentat de dispozițiile art. 1345 din C. civ. ce reglementează îmbogățirea fără justă cauză).

Față de soluția pronunțată, în cadrul apelului formulat, reclamanta CFR și-a reconsiderat poziția și a încercat să modifice obiectul cererii de chemare în judecată direct în apel, cu încălcarea prevederilor art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., invocând că prima instanță ar fi admis, în mod greșit, excepția inadmisibilității, întrucât prin cererea de chemare în judecată, ea nu ar fi solicitat restituirea sumelor din executarea silită, ci restituirea sumelor achitate voluntar, pierzând însă din vedere că ar fi rămas inadmisibilă cererea chiar și în această situație raportat la temeiul de drept ce rămăsese nemodificat.

Or, în raport de precizarea expresă din notele de ședință din 10.05.2024 depuse de CFR și poziția CFR de la termenul de dezbateri din 10.05.2025 din fața primei instanțe, toate mențiunile CFR din cererea de apel, prin care a urmărit schimbarea situației de fapt și a obiectului acțiunii erau inadmisibile/nelegale în calea de atac a apelului prin raportare la obiectul cererii de apel (care este reprezentat de hotărârea judecătorească atacată și care nu se confundă cu pretențiile reclamantului care reprezintă obiectul cererii de chemare în judecată), dar și prin raportare la prevederile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., care stabilesc limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății în fața primei instanțe.

Toate criticile CFR din apel potrivit cărora soluția primei instanțe ar fi fost greșită, întrucât aceasta ar solicita restituirea sumelor plătite în plus direct în contul pârâtei erau inadmisibile/nelegale, în condițiile în care urmăreau, direct în apel, schimbarea obiectului acțiunii, cu încălcarea prevederilor art. 478 din C. proc. civ.

Cu toate acestea, instanța de apel, prin decizia recurată, a validat în mod nelegal criticile apelantei, pronunțând astfel o hotărâre cu încălcarea prevederilor art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., ceea ce înseamnă că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod, instanța de apel pronunțând o hotărâre prin care a încălcat norme de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Prima instanță, contrar susținerilor intimatei-reclamante și cu respectarea limitelor învestirii (după cum apelanta a înțeles să își formuleze pretențiile), a procedat la soluționarea excepției inadmisibilității acțiunii. Această poziție a fost păstrată în cererea modificatoare depusă la termenul din 15 decembrie 2023, reclamanta solicitând obligarea pârâtei la plata dobânzii legale și actualizarea cu data inflației începând cu data de 27 ianuarie 2020, dată la care sumele respective au fost executate silit de către executorul judecătoresc.

La termenul din 15 decembrie 2023, reclamanta CFR a precizat expres că "depune cerere modificatoare, iar la interpelarea instanței, arată că a calculat dobânda legală de la data reținerii lor (s.n. a sumelor) de către executor" (pagina 1, paragraful 6 din încheierea de ședință de la 15 decembrie 2023).

Finalmente, poziția procesuală a CFR a culminat cu notele de ședință depuse pentru termenul din 10 mai 2024 și cu ocazia dezbaterilor de la termenul din 10 mai 2024, când a precizat expres că cere "restituirea sumelor ce au fost executate silit în cadrul dosarului de executare nr. 644/2019, emis de BEJ B.".

În contextul celor mai sus arătate, recurenta-pârâtă apreciază că instanța de apel a validat, în mod nelegal, criticile apelantei, pronunțând o hotărâre cu încălcarea prevederilor art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., schimbând în apel obiectul acțiunii.

Totodată, instanța de apel a reținut, în mod greșit, că prima instanță ar fi pronunțat o hotărâre cu încălcarea prevederilor art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.

Dimpotrivă, autoarea prezentului recurs consideră că instanța de apel a procedat la o greșită aplicare a prevederilor legale anterior evocate, acestea nefiind încălcate de prima instanță, ci respectate.

Contrar celor reținute de Curtea de Apel București, din cererea completatoare nu rezulta clar ce sume solicită reclamanta CFR. Mențiunile din actele de procedură, potrivit cărora sumele solicitate au fost plătite și voluntar nu au nicio legătură cu obiectul acțiunii, ci evocă situația de fapt, mai ales că prin aceste documente CFR făcea trimitere la ambele sume.

O altă critică, subsumată de recurentă aceluiași motiv de casare, se referă la faptul că instanța de apel a încălcat norma de procedură cuprinsă în art. 1348 din C. civ. (caracterul subsidiar al acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză).

Potrivit recurentei-pârâte, cel mai important aspect a fost complet omis de instanța de apel, respectiv faptul că s-a invocat inadmisibilitatea acțiunii, în temeiul dispozițiilor art. 1348 din C. civ., conform cărora "cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat".

Astfel, acțiunea reclamantului este inadmisibilă și întotdeauna va fi respinsă ca atare dacă acesta are la dispoziție un alt remediu procesual, un alt temei de drept pe care să își întemeieze pretențiile.

Care anume este acea altă acțiune pe care o are la dispoziție reclamanta pentru a obține ceea ce consideră că îi este datorat este complet irelevant, în opinia recurentei, atâta timp cât reclamanta avea la dispoziție orice altă acțiune, cea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză este vădit inadmisibilă.

Desigur, primul judecător al fondului a menționat, în mod expres, că raportat la obiectul acțiunii astfel cum acesta este precizat de reclamantă, acea altă acțiune era cea întemeiată pe dispozițiile art. 723 din C. proc. civ., însă acest aspect ține doar de motivarea cu rigurozitate a hotărârii pronunțate, cererea rămânând inadmisibilă și dacă acea altă acțiune ar fi fost una întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, cum rezultă din hotărârea instanței de apel.

Ceea ce este esențial în speța de față este faptul că instanța de apel a pierdut complet din vedere că apelul pe care îl avea de soluționat privea inadmisibilitatea acțiunii întemeiate pe instituția îmbogățirii fără justă cauză în cazul în care reclamanta avea la dispoziție o altă acțiune, indiferent de cauza juridică a acesteia.

Pârâta a înțeles să invoce excepția inadmisibilității acțiunii raportat la principiul subsidiarității acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, iar nu raportat la obiectul acesteia, ea rămânând inadmisibilă indiferent de cauza juridică a acelei alte acțiuni pe care reclamanta o avea la dispoziție, fie că aceasta este întoarcerea executării sau răspunderea civilă contractuală.

În consecință, apelul rămânea nefondat, iar acțiunea inadmisibilă chiar și dacă, per absurdum, obiectul acțiunii l-ar fi constituit sumele plătite voluntar de CFR, iar nu cele executate silit de BEJ B., având în vedere că reclamanta avea la dispoziție o altă acțiune întemeiată pe răspunderea civilă contractuală a pârâtei.

Astfel, atâta timp cât reclamanta CFR, indiferent de obiectul pretenției, și-a fundamentat acțiunea (cererea introductivă și cea completatoare) pe dispozițiile art. 1345 din C. civ. (ale instituției îmbogățirii fără justă cauză - aspect necontestat de CFR), soluția instanței de apel trebuia să fie de respingere a apelului.

În accepțiunea recurentei, prima instanță în mod corect a reținut că acțiunea CFR fiind întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, aceasta are un caracter subsidiar, astfel cum prevăd în mod expres dispozițiile art. 1348 C. civ.

Instanța de apel a încălcat prevederile art. 1348 din C. civ., întrucât apelul trebuia să fie respins, ca nefondat, indiferent dacă sumele solicitate prin acțiune sunt cele din executarea silită sau cele plătite voluntar, acțiunea reclamantei fiind, în continuare, inadmisibilă, în temeiul principiului subsidiarității acțiunii întemeiate pe instituția îmbogățirii fără justă cauză.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Intimata-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A. a transmis la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluția din 13 mai 2025 s-a fixat termen la data de 18 septembrie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, întrucât procesul este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii filtrului.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Recurenta-pârâtă consideră că, în raport de precizarea expresă din notele de ședință din 10.05.2024 depuse de CFR și poziția CFR de la termenul de dezbateri din 10.05.2025 din fața primei instanțe, toate mențiunile CFR din cererea de apel, prin care a urmărit schimbarea situației de fapt și a obiectului acțiunii erau inadmisibile/nelegale în calea de atac a apelului prin raportare la obiectul cererii de apel (care este reprezentat de hotărârea judecătorească atacată și care nu se confundă cu pretențiile reclamantului care reprezintă obiectul cererii de chemare în judecată), dar și prin raportare la prevederile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., care stabilesc limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății în fața primei instanțe.

Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări, printre aceste reguli fiind și cele referitoare la calea de atac a apelului.

Cererea de apel produce mai multe efecte, printre care învestirea instanței de apel, precum și efectul devolutiv. Apelul este limitat nu doar de ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță, ci și de ceea ce s-a apelat.

Așadar, apelul vizează problemele de fapt și de drept deduse judecății care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilității.

Înalta Curte reține că unul dintre principiile fundamentale care guvernează procesul civil este principiul disponibilității, potrivit căruia reclamantul este cel care dispune de proces, fiind cel care stabilește obiectul și limitele litigiului prin cererea formulată, judecătorul trebuind să se pronunțe doar asupra a ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Conform art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. Așadar, limitele învestirii instanței de judecată sunt stabilite de către părțile în litigiu, prin cererile și apărările lor.

Obligația judecătorului de a respecta limitele învestirii este prevăzută și de dispozițiile art. 397 C. proc. civ., care, în alin. (1), statuează că "Instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel". Textul citat face aplicarea principiului disponibilității în procesul civil, coroborat fiind cu prevederile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.

Ca atare, limitele cererii sunt determinate de reclamant, el fiind cel care stabilește cadrul procesual, atât sub aspectul obiectului, cauzei, adică temeiului juridic, cât și al părților între care se derulează litigiul, iar respectarea de către judecător a obligației de a hotărî numai asupra obiectului cererii deduse judecății constituie garanția aplicării principiului disponibilității. Pentru aceasta se impune a se stabili cu precizie obiectul și cauza acțiunii, dându-se calificarea juridică exactă, chiar și dincolo de formularea posibil imprecisă a reclamantului, pornindu-se de la conținutului cererii de chemare în judecată inițiale, cu precizările sau modificările realizate în condițiile legii.

În aplicarea acestui principiu de drept, dispozițiile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ. prevăd că "În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi"; astfel, instanța de apel fiind chemată să controleze și să judece numai ceea ce a judecat prima instanță, înseamnă că în apel nu este posibil să se modifice elementele stabilite la instanța de fond și nici să se formuleze cereri noi.

În aceste coordonate normative, Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar a reținut că sentința civilă apelată a fost dată cu încălcarea principiului disponibilității în procesul civil, reglementat de art. 9 din C. proc. civ.

Astfel, s-a arătat că reclamanta din prezenta cauză a solicitat inițial obligarea pârâtei la restituirea sumei de 743.199,40 RON, sumă achitată în contul direct al pârâtei, cu obligarea la plata dobânzii legale penalizatoare și contravaloarea indicelui de inflație, pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză, invocând dispozițiile art. 1345 C. civ.

În cursul judecății și-a modificat acțiunea, restrângându-și pretențiile principale la suma de 26.782,68 RON, față de achitarea de către pârâtă a sumei de 716.416,72 RON, calificând plata făcută de pârâtă ca fiind o recunoaștere a pretențiilor sale.

Instanța de apel a observat că apelantul-reclamant nu a solicitat restituirea sumelor executate silit, ci restituirea sumelor achitate voluntar direct în contul pârâtei. Or, achitarea direct în contul pârâtei nu poate fi nicidecum înțeles că s-ar solicita sume din executarea silită, întrucât în cadrul executării silite sumele sunt poprite în contul executorului judecătoresc și distribuite, ulterior, creditorilor din executare silită.

Împrejurarea că prin cererea de chemare în judecată se menționează că suma a fost executată silit în dosarul de executare nr. 644/2019, nu înseamnă că partea solicită ca sumele din executarea silită să îi fie restituite și că ar reprezenta scopul explicat prin aceste împrejurări speciale care au determinat-o să acționeze în instanță, ci reprezintă o componentă a expunerii situației de fapt, chiar dacă exprimată într-o manieră mai puțin clară, în sensul că suma solicitată prin acțiune, deși achitată voluntar în contul direct al pârâtei a făcut și obiectul executării silite, reprezentând un argument adus de reclamantă în susținerea acțiunii întemeiate pe îmbogățire fără justă cauză.

De altfel, în motivarea cererii de chemare în judecată se arată clar parcursul contestației sale la executare împotriva executării silite ce a format obiectul dosarului execuțional nr. x/2019 și faptul că, în cadrul contestației la executare ce a format obiectul dosarului nr. x/2020, soluționat prin sentința civilă nr. 3756/07.07.2020, a solicitat întoarcerea executării silite, menționând că a fost respinsă cererea de întoarcere a executării silite și că nu poate formula o altă cerere de întoarcere a executării silite, întrucât se opune efectul puterii de lucru judecat.

Curtea de Apel București a mai reținut că inclusiv din cererea modificatoare formulată de reclamant la data de 20 octombrie 2023 rezulta cauza acțiunii ca fiind sumele achitate voluntar în contul pârâtei și nu de sumele executate silit. Precizarea că suma a fost reținută prin măsura executării silite are rolul de a sublinia că s-a realizat creanța pârâtei atât prin plata directă, cât și prin executare silită.

Aceeași concluzie asupra cauzei acțiunii civile se desprinde și din notele scrise unde partea reclamantă precizează, în mod expres, că sumele solicitate a fi restituite au fost plătite în plus în contul pârâtei.

Instanța de apel nu a primit apărarea intimatei-pârâte, în sensul că reclamanta a precizat în mod expres, la solicitarea sa și a instanței, că solicită suma de 743.199,40 RON, reprezentând suma reținută prin măsura de executare silită, întrucât precizarea de care vorbește pârâta reprezintă de fapt corespondența electronică purtată de părți în data de 26 iulie 2023, ce este anterioară solicitării de precizare clară a obiectului cererii, solicitare făcută de pârâtă pentru termenul de judecată din decembrie 2024, iar corespondența părților nu reprezintă o modificare/precizare a acțiunii, în sensul descris de prevederile art. 204 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a reiterat în calea de atac a recursului aceleași apărări care tind să dovedească corectitudinea soluției pronunțate de tribunal, respectiv cea de admitere a excepției inadmisibilității acțiunii.

Procedând în această manieră, recurenta a ignorat faptul că toate aceste susțineri au primit un răspuns specific din partea instanței de prim control judiciar și că, prin urmare, motivele de recurs ar fi trebuit raportate la considerentele hotărârii atacate, pentru a răspunde exigențelor acestei căi extraordinare de atac în reformare.

Criticile formulate de recurenta-pârâtă A. referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 1348 din C. civ. pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în condițiile în care se pretinde că a fost încălcată norma de drept material ce vizează instituția îmbogățirii fără justă cauză, mai exact, caracterul subsidiar al acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză.

Răspunzând acestor critici, Înalta Curte arată că invocarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în recurs și identificarea unei norme de drept material nu este suficientă pentru a contura încălcarea legii prin hotărârea atacată în lipsa oricărui efort al părții de a demonstra în ce a constat greșeala instanței inferioare. Un atare procedeu nu poate reprezenta în sine un motiv de casare și nici nu obligă instanța de recurs la o evaluare din oficiu a aplicării legii; examinarea recursului nu presupune de plano, o rejudecare a cauzei, ci numai analiza pretinselor greșeli de judecată care, prin modul lor de argumentare, fac posibilă încadrarea motivelor în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În realitate, criticile subsumate acestui caz de nelegalitate tind să demonstreze tot inadmisibilitatea acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 1345 din C. civ.

Se cuvine subliniat, în final, că recurenta nu a criticat aplicarea greșită a legii, ci aplicarea legii la o situație de fapt pe care o consideră eronată, așa încât, pe baza celor arătate, expunerile recurentei nu se pot integra în controlul de legalitate solicitat prin recurs.

În drept, îmbogățirea fără justă cauză este un fapt juridic licit prin care patrimoniul unei persoane este mărit în detrimentul alteia, în absența unui temei juridic.

Dispozițiile art. 1345 C. civ. prevăd următoarele: Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogățit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ținut dincolo de limita propriei sale îmbogățiri.

Potrivit dispozițiilor art. 1346 lit. b), îmbogățirea este justificată atunci când rezultă din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogățit.

Dispozițiile art. 1348 C. civ., pe care a fost fundamentată excepția inadmisibilității acțiunii deduse judecății, stabilește caracterul subsidiar al acțiunii în restituirea îmbogățirii fără justă cauză (actio de in rem verso).

Potrivit dispoziției legale menționate, "Cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat".

Statuarea asupra caracterului subsidiar al acțiunii în restituirea îmbogățirii fără justă cauză s-a impus în scopul de a împiedica persoana al cărei patrimoniu a fost diminuat (însărăcitul) să folosească această acțiune pentru a obține ceea ce i se cuvine de la îmbogățit în detrimentul altor mijloace procedurale care pot pune în discuție existența unui temei juridic atât pentru îmbogățire, cât și pentru însărăcire.

Caracterul subsidiar al acțiunii în restituirea îmbogățirii fără justă cauză nu poate reținut sub motivul neexercitării, din culpă, de către păgubit a unui drept la acțiune pentru a împiedica producerea îmbogățirii patrimoniului altei persoane întrucât, pe de o parte, fiind vorba de un fapt licit, culpa părților în producerea sa nu este relevantă iar, pe de altă parte, analiza caracterului subsidiar al acțiunii se raportează la momentul la care se naște dreptul la restituire (și nu anterior) care este momentul în care păgubitul a știut sau trebuia să știe că patrimoniul altei persoane s-a mărit în detrimentul patrimoniului său, în absența unui temei juridic.

Pentru exercitarea acțiunii în restituirea îmbogățirii fără just temei, dispozițiile legale menționate impun păgubitului dovedirea doar a îmbogățirii patrimoniului unei alte persoane și a micșorării patrimoniului propriu fără temei juridic, precum și a legăturii între sporirea unui patrimoniu și diminuarea celuilalt.

Când partea reclamantă pretinde că îmbogățirea fără justă cauză este consecința modalității de executare silită a unor obligații valabile, pentru a reține inadmisibilitatea acțiunii în restituire întemeiate pe dispozițiile art. 1345 C. civ. nu este suficientă simpla trimitere la mijloacele procedurale specifice etapei executării silite, contestația la executare și acțiunea în întoarcerea executării, sub motiv că dacă ar fi fost folosite de partea reclamantă s-ar fi putut evita producerea faptului licit al îmbogățirii fără justă cauză.

În speță, instanța de fond a reținut eronat faptul că reclamanta a solicitat restituirea sumelor din executare silită, cu consecința respingerii cererii, ca inadmisibilă, iar Curtea de Apel București a constatat au fost nesocotite dispozițiile art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.

Așadar, este corectă și legală soluția pronunțată de Curtea de Apel București, prin care s-a constatat că în mod greșit în cauză a fost reținută excepția inadmisibilității acțiunii în restituirea îmbogățirii fără just temei, în considerarea nerespectării regulii relative la caracterul subsidiar al aceste acțiuni, prevăzute de dispozițiile art. 1348 C. civ.

Față de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. împotriva deciziei civile nr. 1941 din 18 decembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă A. împotriva deciziei civile nr. 1941 din 18 decembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 septembrie 2025.