ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2137/2016

Decizia nr. 2137/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 3 iunie 2015 sub nr. x/299/2015, contestatoarea Compania Națională de Căi Ferate SA a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 404 1 C. proc. civ., în contradictoriu cu intimata A. SA, obligarea acesteia la restituirea sumei de 2.775.917,84 lei, actualizată cu dobânda legală începând cu data de 16.04.2013 până la data plații efective, plus indicele inflației, cu cheltuieli de judecată. În motivare, contestatoarea a arătat că prin sentința civilă nr. 6646/2012 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 în Dosarul nr. x/299/2012, a fost obligată Compania Națională Căi Ferate să plătească societății A. SA, suma de 8.352.932,92 lei, pârâta începând executarea silită împotriva contestatoarei în cadrul dosarului de executare nr. x/2012 al B.E.J.A.

B., fiind executată suma de 2.775.917,84 lei. Ulterior, prin decizia nr. 3169/ 29.10.2014 Tribunalul București a dispus anularea executării silite în dosarul nr. 1693/2012, iar prin decizia nr. 1145 din 20 august 2014 a fost desființat titlul executoriu. Prin sentința nr. 13587 din 8 iulie 2015 Judecătoria sectorului 1 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, reținându-se în considerente că potrivit Deciziei în interesul legii nr. 5/2012, judecarea unei astfel de cereri se face de către instanța de executare. Cum în speță, plățile a căror restituire se solicită au fost efectuate, în calitate de terți popriți, de societăți cu sediul în Voluntari, Otopeni și respectiv, sectorul 2 București, s-a apreciat că este competenă în soluționarea pricinii Judecătoria Buftea.

La rândul ei, Judecătoria Buftea a pronunțat sentința nr. 698 din 11 februarie 2016, prin care a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 București. S-a apreciat că scopul urmărit de legiuitor, prin dispozițiile art. 404 2 C. proc. civ., a fost acela al asigurării unicității instanței de executare, respectiv cea care se determină încă de la începutul executării silite, având competența de a soluționa toate incidentele apărute în cursul executării, inclusiv întoarcerea executării silite. Prin sentința nr. 6018 din 25 aprilie 2016 Judecătoria sector 3 București a declinat competența în favoarea Judecătoriei Buftea, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul către Curtea de Apel București.

S-a reținut, în esență că, plățile a căror restituire se solicită în cauza de față au fost efectuate de C. SA cu sediul în Voluntari, D. SA cu sediul în București, sector 2, E. SRL cu sediul în Otopeni. În cazul cererii de întoarcere a executării silite, ca și în cazul contestației la executare, competența este absolută, conform art. 159 pct. 3 C. proc. civ., fără ca părțile să o poată înlătura, astfel încât, față de împrejurarea ca sediul terților popriți se află în Voluntari, București, sector 2, și Otopeni, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a Judecatoriei sectorului 3 Bucuresti. Soluționând regulatorul de competență, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a pronunțat sentința nr 111/F din 22 august 2016, prin care a stabilit competența în favoarea Judecătoriei sectorului 3 București.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că, potrivt art. 404 2 C. proc. civ., în cazul în care instanța judecătorească a desființat titlul executoriu sau actele de executare, la cererea celui interesat, va dispune, prin aceeași hotărâre și asupra restabilirii situației anterioare executării. Dacă nu s-a dispus restabilirea situației anterioare executării în condițiile alin. (1) și (2), cel îndreptățit o va putea cere instanței judecătorești competente potrivit legii. Conform deciziei în interesul legii a Înaltei Curți, nr. 5 din 12 martie 2012, dată în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 404 2 alin. (3) C. proc. civ., instanța judecătorească competentă să soluționeze cererea de întoarcere a executării silite, prin restabilirea situației anterioare, este instanța de executare.

Conform art. 373 C. proc. civ., instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se va face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Instanța de executare soluționează cererile de încuviințare a executării silite, contestațiile la executare, precum și orice ale incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe. Ca urmare, scopul urmărit de legiuitor a fost acela de a asigura unicitatea instanței de executare pentru a elimina procedurile paralele și contrazicerile între hotărârile judecătorești pronunțate în cadrul acestora, precum și ușurința determinării acesteia chiar de la începutul executării silite, indiferent de modalitățile de executare silită la care se va recurge ulterior.

Astfel, instanța de executare se stabilește încă de la începutul executării silite, fiind unică și având competența de a soluționa orice alte incidente apărute în cursul executării silite, implicit întoarcerea executării silite. Deși executarea silită pornită în dosarul de executare nr. x/2012 s-a realizat sub forma popririi, iar sediile terților proprii care au efectuat plata se află în circumscripția Judecătoriei Buftea, instanța de executare se determină prin raportare la momentul începerii executării silite efectuate în dosarul de executare menționat și aceasta este Judecătoria sectorului 3. Împotriva sentinței pronunțate în regulator de competență a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 483 și urm. C. proc.

civ., pârâta SC A. SA, arătând că soluția este netemeinică și nelegală întrucât instanța care a pronunțat atât titlul executoriu, cât și încheierea de încuviințare a executării silite a fost Judecătoria sector 1 București, iar sediul și bunurile debitorului se află în raza teritorială a acesteia, sens în care competența de soluționare a cauzei aparține Judecătoriei sector 1 București. Analizând cauza, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, având în vedere următoarele considerente: În primul rând, indicarea ca temei juridic al cererii de recurs a dispozițiilor art. 483 C. proc. civ., s-a făcut în mod eronat întrucât, fiind vorba despre un incident apărut în legătură cu o executare silită începută în anul 2012, soluționarea cauzei rămâne supusă dispozițiilor anterioare noului Cod de procedură civilă, față de prevederile art. 24 noul C. proc.

civ. („dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare”) și art. 25 noul C. proc. civ. („procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi”). Aceasta înseamnă că atât cererile care au legătură cu executarea silită, cât și căile de atac exercitate împotriva soluțiilor date unor astfel de cereri rămân supuse condițiilor de fond și formă ale vechii reglementări. Ca atare, aspectele de nelegalitate vor fi analizate din perspectiva disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar ele au caracter nefondat. Astfel, disputa între instanțe, care a condus la declinările reciproce de competență, a fost determinată de modalitatea diferită în care (în interpretarea aceluiași text - art. 404 2 C. proc.

civ. - și a dezlegărilor date prin aceeași decizie în interesul legii, nr. 5/2012) au înțeles să facă aplicarea noțiunii de instanță de executare. Se constată că titlul executoriu este reprezentat în speță de sentința civilă nr. 6646 din 12 aprilie 2012 a Judecătoriei sector 1 București, prin care la cererea creditorului SC A. SA, în contradictoriu cu debitorul SC F. SA și cu terțul poprit Compania Națională de Căi Ferate CFR SA București, s-a dispus validarea popririi pentru suma de 8.352.932,92 lei, la plata căreia a fost obligat terțul poprit. Ulterior, pe baza acestei sentințe, executorul judecătoresc a formulat, la solicitarea creditoarei, cereri de încuviințare a executării silite, în contradictoriu cu C.N.

Căi Ferate SA, învestind Judecătoriile sectoarelor 1, 2, 3, 4, 5 și 6 București și obținând în mod corespunzător încheieri de încuviințare a executării silite de la instanțele menționate (cu privire la bunurile aflate în raza teritorială a fiecăreia). Efectele executorii ale sentinței nr. 6646 din 12 aprilie 2012 au fost înlăturate însă, ca urmare a pronunțării deciziei nr. 1145 din 20 august 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, prin care s-au admis recursurile declarate de SC F. SA și Compania Națională de Căi Ferate CFR SA București, în contradictoriu cu intimata SC A. SA, au fost admise apelurile împotriva sentinței arătate, înlăturată această sentință și pe cale de încheiere de ședință, s-a dispus suspendarea judecării cauzei, conform art. 36 din Legea nr. 85/2006.

S-a reținut că procedura insolvenței societății F. SA a fost deschisă la data de 14.03.2012, deci anterior validării popririi conform sentinței nr. 6646 din 12 aprilie 2012, deși dispozițiile imperative ale art. 36 din Legea nr. 85/2006 obligau la suspendarea oricărei proceduri judiciare, extrajudiciare sau măsuri de executare silită. Ca atare, deși în sensul dispozițiilor art. 373 alin. (3) C. proc. civ., oricare dintre instanțele care anterior încuviințaseră executarea silită poate fi considerată instanță de executare, se constată că în plus, Judecătoria sector 3 a fost învestită și cu judecata contestației la executare împotriva actelor de executare întocmite în Dosarul nr. x/2012 al B.E.J.

B. Admiterea contestației la executare (conform deciziei nr. 3169/R din 29.10.2014 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, care a schimbat sentința de primă instanță, nr. 905 din 24 ianuarie 2014 a Judecătoriei sectorului 3) și anularea actelor de executare silită au reprezentat temeiul (cauza juridică) a prezentei cereri de întoarcere a executării silite. Prin urmare, în mod corect, dând eficiență dispozițiilor art. 373 alin. (3) C. proc. civ. (conform cărora instanța de executare este cea care soluționează cererile de încuviințare a executării silite, judecă contestațiile la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite), Curtea de Apel București a stabilit, pronunțându-se în regulator de competență, că Judecătoriei sector 3 București îi revine competența soluționării cererii de întoarcere a executării.

Este eronată totodată, susținerea SC A. SA, conform căreia instanța de executare ar trebui să fie considerată Judecătoria sector 1 întrucât în raza acesteia se află sediul debitorului Compania Națională CFR SA și bunurile asupra cărora să se facă executarea. În realitate, în cererea de întoarcere a executării, C.N. CFR SA are calitate de creditor, iar nu pe cea de debitor (dobândită în urma validării popririi, ulterior desființate), așa încât și argumentul determinării competenței în funcție de locul situării bunurilor, la sediul acestuia, este incorect. Pentru toate considerentele arătate, criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC A. SA împotriva sentinței nr. 111/F din 22 august 2016 a Curții de Apel București, s ecția a IV-a civilă . Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 noiembrie 2016.