ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2137/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2137/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia

nr. 2137/2016

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la

data de 3 iunie 2015 sub nr. x/299/2015, contestatoarea Compania Națională

de Căi Ferate SA a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 404

1

C. proc. civ., în contradictoriu cu intimata A. SA, obligarea acesteia la

restituirea sumei de 2.775.917,84 lei, actualizată cu dobânda legală

începând cu data de 16.04.2013 până la data plații efective, plus

indicele inflației, cu cheltuieli de judecată.

În motivare,

contestatoarea a arătat că prin sentința civilă nr.

6646/2012 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 în Dosarul nr. x/299/2012,

a fost obligată Compania Națională Căi Ferate să

plătească societății A. SA, suma de 8.352.932,92 lei,

pârâta începând executarea silită împotriva contestatoarei în cadrul

dosarului de executare nr. x/2012 al B.E.J.A. B., fiind executată suma de

2.775.917,84 lei.

Ulterior,

prin decizia nr. 3169/ 29.10.2014 Tribunalul București a dispus anularea

executării silite în dosarul nr. 1693/2012, iar prin decizia nr. 1145 din

20 august 2014 a fost desființat titlul executoriu.

Prin sentința

nr. 13587 din 8 iulie 2015 Judecătoria sectorului 1 București a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Judecătoriei Buftea, reținându-se în considerente că potrivit

Deciziei în interesul legii nr. 5/2012, judecarea unei astfel de cereri se face

de către instanța de executare. Cum în speță, plățile

a căror restituire se solicită au fost efectuate, în calitate de terți

popriți, de societăți cu sediul în Voluntari, Otopeni și

respectiv, sectorul 2 București, s-a apreciat că este competenă

în soluționarea pricinii Judecătoria Buftea.

La rândul ei,

Judecătoria Buftea a pronunțat sentința nr. 698 din 11 februarie

2016, prin care a declinat competența de soluționare a cererii în

favoarea Judecătoriei Sectorului 3 București.

S-a apreciat

că scopul urmărit de legiuitor, prin dispozițiile art. 404

2

C. proc. civ., a fost acela al asigurării unicității instanței

de executare, respectiv cea care se determină încă de la începutul

executării silite, având competența de a soluționa toate

incidentele apărute în cursul executării, inclusiv întoarcerea

executării silite.

Prin sentința

nr. 6018 din 25 aprilie 2016 Judecătoria sector 3 București a

declinat competența în favoarea Judecătoriei Buftea, a constatat ivit

conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul

către Curtea de Apel București.

S-a reținut,

în esență că, plățile a căror restituire se

solicită în cauza de față au fost efectuate de C. SA cu sediul

în Voluntari, D. SA cu sediul în București, sector 2, E. SRL cu sediul în

Otopeni.

În cazul

cererii de întoarcere a executării silite, ca și în cazul contestației

la executare, competența este absolută, conform art. 159 pct. 3 C.

proc. civ., fără ca părțile să o poată

înlătura, astfel încât, față de împrejurarea ca sediul terților

popriți se află în Voluntari, București, sector 2, și

Otopeni, a fost admisă

excepția necompetenței teritoriale

a Judecatoriei sectorului 3 Bucuresti.

Soluționând

regulatorul de competență, Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă, a pronunțat sentința nr 111/F din 22 august 2016,

prin care a stabilit competența în favoarea Judecătoriei sectorului 3

București.

Pentru a se

pronunța astfel, instanța a reținut că, potrivt art. 404

2

C. proc. civ., în cazul în care instanța judecătorească a

desființat titlul executoriu sau actele de executare, la cererea celui

interesat, va dispune, prin aceeași hotărâre și asupra

restabilirii situației anterioare executării.

Dacă nu

s-a dispus restabilirea situației anterioare executării în condițiile

alin. (1) și (2), cel îndreptățit o va putea cere instanței

judecătorești competente potrivit legii.

Conform deciziei

în interesul legii a Înaltei Curți, nr. 5 din 12 martie 2012, dată în

interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 404

2

alin.

(3) C. proc. civ., instanța judecătorească competentă

să soluționeze cererea de întoarcere a executării silite, prin

restabilirea situației anterioare, este instanța de executare.

Conform art.

373

C.

proc. civ., instanța de executare este judecătoria în circumscripția

căreia se va face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune

altfel.

Instanța

de executare soluționează cererile de încuviințare a

executării silite, contestațiile la executare, precum și orice

ale incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția

celor date de lege în competența altor instanțe sau organe.

Ca urmare,

scopul urmărit de legiuitor a fost acela de a asigura unicitatea instanței

de executare pentru a elimina procedurile paralele și contrazicerile între

hotărârile judecătorești pronunțate în cadrul acestora,

precum și ușurința determinării acesteia chiar de la

începutul executării silite, indiferent de modalitățile de

executare silită la care se va recurge ulterior.

Astfel,

instanța de executare se stabilește încă de la începutul

executării silite, fiind unică și având competența de a

soluționa orice alte incidente apărute în cursul executării

silite, implicit întoarcerea executării silite.

Deși

executarea silită pornită în dosarul de executare nr. x/2012 s-a

realizat sub forma popririi, iar sediile terților proprii care au efectuat

plata se află în circumscripția Judecătoriei Buftea, instanța

de executare se determină prin raportare la momentul începerii

executării silite efectuate în dosarul de executare menționat și

aceasta este Judecătoria sectorului 3.

Împotriva

sentinței pronunțate în regulator de competență a declarat

recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 483 și urm. C. proc. civ.,

pârâta SC A. SA, arătând că soluția este netemeinică și

nelegală întrucât instanța care a pronunțat atât titlul

executoriu, cât și încheierea de încuviințare a executării

silite a fost Judecătoria sector 1 București, iar sediul și

bunurile debitorului se află în raza teritorială a acesteia, sens în

care competența de soluționare a cauzei aparține

Judecătoriei sector 1 București.

Analizând cauza,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, având în vedere

următoarele considerente:

În primul

rând, indicarea ca temei juridic al cererii de recurs a dispozițiilor art.

483 C. proc. civ., s-a făcut în mod eronat întrucât, fiind vorba despre un

incident apărut în legătură cu o executare silită

începută în anul 2012, soluționarea cauzei rămâne supusă

dispozițiilor anterioare noului Cod de procedură civilă, față

de prevederile art. 24 noul C. proc. civ. („dispozițiile legii noi de

procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite

începute după intrarea acesteia în vigoare”) și art. 25 noul C. proc.

civ. („procesele în curs de judecată, precum și executările

silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi”).

Aceasta

înseamnă că atât cererile care au legătură cu executarea

silită, cât și căile de atac exercitate împotriva soluțiilor

date unor astfel de cereri rămân supuse condițiilor de fond și

formă ale vechii reglementări.

Ca atare,

aspectele de nelegalitate vor fi analizate din perspectiva disp. art. 304 pct.

9 C. proc. civ., dar ele au caracter nefondat.

Astfel,

disputa între instanțe, care a condus la declinările reciproce de

competență, a fost determinată de modalitatea diferită în

care (în interpretarea aceluiași text - art. 404

2

C. proc. civ.

- și a dezlegărilor date prin aceeași decizie în interesul

legii, nr. 5/2012) au înțeles să facă aplicarea noțiunii de

instanță de executare.

Se

constată că titlul executoriu este reprezentat în speță de

sentința civilă nr. 6646 din 12 aprilie 2012 a Judecătoriei

sector 1 București, prin care la cererea creditorului SC A. SA, în

contradictoriu cu debitorul SC F. SA și cu terțul poprit Compania Națională

de Căi Ferate CFR SA București, s-a dispus validarea popririi pentru

suma de 8.352.932,92 lei, la plata căreia a fost obligat terțul

poprit.

Ulterior, pe

baza acestei sentințe, executorul judecătoresc a formulat, la

solicitarea creditoarei, cereri de încuviințare a executării silite,

în contradictoriu cu C.N. Căi Ferate SA, învestind Judecătoriile

sectoarelor 1, 2, 3, 4, 5 și 6 București și obținând în mod

corespunzător încheieri de încuviințare a executării silite de

la instanțele menționate (cu privire la bunurile aflate în raza

teritorială a fiecăreia).

Efectele

executorii ale sentinței nr. 6646 din 12 aprilie 2012 au fost

înlăturate însă, ca urmare a pronunțării deciziei nr. 1145

din 20 august 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă, prin care s-au admis recursurile declarate de SC F. SA și

Compania Națională de Căi Ferate CFR SA București, în

contradictoriu cu intimata SC A. SA, au fost admise apelurile împotriva sentinței

arătate, înlăturată această sentință și pe

cale de încheiere de ședință, s-a dispus suspendarea

judecării cauzei, conform art. 36 din Legea nr. 85/2006.

S-a reținut

că procedura insolvenței societății F. SA a fost

deschisă la data de 14.03.2012, deci anterior validării popririi

conform sentinței nr. 6646 din 12 aprilie 2012, deși dispozițiile

imperative ale art. 36 din Legea nr. 85/2006 obligau la suspendarea

oricărei proceduri judiciare, extrajudiciare sau măsuri de executare

silită.

Ca atare, deși

în sensul dispozițiilor art. 373 alin. (3) C. proc. civ., oricare dintre

instanțele care anterior încuviințaseră executarea silită

poate fi considerată instanță de executare, se constată

că în plus, Judecătoria sector 3 a fost învestită și cu

judecata contestației la executare împotriva actelor de executare

întocmite în Dosarul nr. x/2012 al B.E.J. B.

Admiterea

contestației la executare (conform deciziei nr. 3169/R din 29.10.2014 a

Tribunalului București, secția a V-a civilă, care a schimbat

sentința de primă instanță, nr. 905 din 24 ianuarie 2014 a

Judecătoriei sectorului 3) și anularea actelor de executare

silită au reprezentat temeiul (cauza juridică) a prezentei cereri de

întoarcere a executării silite.

Prin urmare,

în mod corect, dând eficiență dispozițiilor art. 373 alin. (3) C.

proc. civ. (conform cărora instanța de executare este cea care soluționează

cererile de încuviințare a executării silite, judecă contestațiile

la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul

executării silite), Curtea de Apel București a stabilit, pronunțându-se

în regulator de competență, că Judecătoriei sector 3 București

îi revine competența soluționării cererii de întoarcere a

executării.

Este

eronată totodată, susținerea SC A. SA, conform căreia

instanța de executare ar trebui să fie considerată

Judecătoria sector 1 întrucât în raza acesteia se află sediul

debitorului Compania Națională CFR SA și bunurile asupra

cărora să se facă executarea.

În realitate,

în cererea de întoarcere a executării, C.N. CFR SA are calitate de

creditor, iar nu pe cea de debitor (dobândită în urma validării

popririi, ulterior desființate), așa încât și argumentul

determinării competenței în funcție de locul situării

bunurilor, la sediul acestuia, este incorect.

Pentru toate

considerentele arătate, criticile formulate au fost găsite nefondate,

recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta SC A. SA împotriva sentinței nr.

111/F din 22 august 2016 a Curții de Apel București, s

ecția a IV-a

civilă

.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 9 noiembrie 2016.