ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 340/2024

Ședința publică din data de 14 februarie 2024

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorul 1 București – secția a II-a Civilă la 18.10.2018, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A., prin Sucursala Regională de Căi Ferate Cluj a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 466.766,99 RON, compusă din suma de 39.176,25 RON, reprezentând tarif acces convoaie manevră, suma de 3.043,06 RON, reprezentând tarif anulare/suspendare activitate, suma de 19.792,49 RON, reprezentând penalități, calculate până la 31.05.2018, suma de 404.755,19 RON, reprezentând tarif staționare material rulant și suma de 60 RON, reprezentând cheltuieli aferente notificării, sumă ce urmează a se actualiza până la data plății efective, conform art. 4 și art. 5 din capitolul 2 din contractul de acces pe infrastructură feroviară nr. 254/07.12.2017, încheiat între cele două părți, respectiv a planului de tarifare stabilit conform dispozițiilor directorului general al reclamantei nr. 45/08.08.2007 și nr. 83/09.09.2008.

În drept, au fost invocate prevederile art. 272, art. 1.164, art. 1.170, art. 1.270, art. 1.350, art. 1.516 și ale art. 1.350 C. civ., precum și ale art. 453 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 997/20.02.2019, Judecătoria Sectorul 1 București – secția a II-a Civilă, a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

La 01.04.2019 Organizația Patronală a Societăților Feroviare Private din România (O.P.S.F.P.R.) a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtei, declarată admisibilă.

Prin sentința civilă nr. 3593/02.12.2019, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea și a luat act că pârâta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe, Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A., prin Sucursala Regională de Căi Ferate Cluj a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 887A/02.06.2022, Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a admis apelul, a schimbat hotărârea primei instanțe, în sensul că a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 318.444,08 RON, reprezentând contravaloare tarife, la care se adaugă penalitățile contractuale, începând cu data pronunțării hotărârii și până la data achitării efective a debitului și a sumei de 12.184,22 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A., prin Sucursala Regională de Căi Ferate Cluj și S.C. A. S.A. au declarat recurs.

Pe calea recursului, Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. a solicitat casarea deciziei recurate și după rejudecare, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată și precizată.

În motivare, după prezentarea etapelor procesuale anterioare, recurenta a arătat că decizia atacată cuprinde motive contradictorii și a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material, sens în care a apreciat că în cauză sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Astfel, cu privire la primul caz de casare invocat, a arătat că hotărârea recurată cuprinde considerente contradictorii și că instanța de apel nu a arătat argumentele și nu a aplicat legea la împrejurările cauzei, chestiuni care au condus la soluția pronunțată.

A arătat că, deși s-a reținut că pretențiile sale derivă din contractul de acces la infrastructură nr. x/2017, determinarea cuantumului lor, compus din tarifele de utilizare a infrastructurii feroviare și penalitățile aferente, nu s-a realizat prin raportare la prevederile contractuale, ci la decizia nr. 2/30.08.2018, emisă de Consiliul Național de Supraveghere în Domeniul Feroviar, care, la art. 2, a stabilit că noile tarife instituite prin aceasta urmează să se aplice începând cu 01.10.2018.

În acest context, a apreciat că hotărârea instanței de apel este greșită, întrucât noile tarife nu puteau fi aplicate pentru perioada anterioară datei sus-menționate, întrucât decizia sus-indicată nu cuprinde nicio dispoziție de aplicare retroactivă a tarifelor menționate, iar legea nu poate dispune decât pentru viitor. A mai arătat că noile tarife au fost fundamentate pe baza costurilor de la data deciziei Consiliului Național de Supraveghere în Domeniul Feroviar, neputând fi aplicate pentru trecut, întrucât situația nu este identică.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că la pronunțarea deciziei atacate instanța de apel a încălcat principiul forței obligatorii a contractului, prevăzut de art. 1.270 C. civ. și principiul răspunderii contractuale, reglementat prin art. 1.350 alin. (1) și alin. (2) din același Cod.

Sub acest aspect, a prezentat modul de derulare a raporturilor contractuale și de executare a obligațiilor asumate prin contract, subliniind că intimata nu le-a contestat niciodată.

De aceea, a apreciat că instanța de apel ar fi trebuit să dea eficiență criticilor sale din apel și să aplice textele de lege sus-indicate, precum și dispozițiile art. 1.488, art. 1.527, art. 1.531 și ale art. 1.548 C. civ., pe care le-a evocat, subliniind că în speță existența contractului, executarea acestuia de către autoarea căii de atac și neîndeplinirea obligației de plată de către intimată au fost probate, culpa părții adverse fiind prezumată.

Totodată, a susținut că intimata nu a contestat obligația de plată și nici a dovedit existenta unor cauze justificative de neexecutare ori că aceasta din urmă ar fi imputabilă creditorului, conform art. 1.555 - 1.557 C. civ.

În continuare, evocând dispozițiile art. 1.270 și ale art. 1.271 C. civ., recurenta a prezentat considerații teoretice privind principiul forței obligatorii a contractului, arătând că, de vreme ce intimata a acceptat, semnat contractele de acces pe infrastructură și nu a contestat valabilitatea vreunei clauze și nici serviciile furnizate, în mod greșit instanța nu a dat eficiență acestui principiu de drept.

Totodată, a precizat că negocierea contractelor s-a realizat sub atenta supraveghere a organismelor în domeniu, Asociația Transportatorilor Feroviari din România, Organizația Patronală a Societăților Feroviare Private din România, Consiliul Concurenței - Consiliul Național de Supraveghere din Domeniul Feroviar - Direcția de Supraveghere Feroviară.

A mai precizat că tarifele la care se referă decizia nr. 2/2018, emisă de Consiliul Național de Supraveghere din Domeniul Feroviar sunt servicii adiționale activității de transport feroviar prevăzute la art. 2 din Anexa II la Legea nr. 202/2016 și că serviciile auxiliare celor de acces pe infrastructură aferente perioadei ianuarie- august 2018 au fost stabilite potrivit legislației în vigoare la încheierea contractului și celei din această perioadă.

În continuare, a enunțat normele legale și criteriile care au fost avute în vedere la stabilirea și aplicarea tarifelor aferente serviciilor pretinse la plată, cu referire la înscrisurile doveditoare.

Cu privire la penalitățile de întârziere, a susținut că instanța de apel a încălcat principiul forței obligatorii a contractului, întrucât intimata nu a contestat valoarea penalităților și nu a dovedit că și-a îndeplinit obligația de plată la scadență, iar art. 5.4 din contractul nr. x/2017 cuprinde o clauză penală pentru depășirea termenului de plată.

În drept a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., art. 1.270, art. 1.350, art. 1.538-1.539 C. civ. și art. 496 și art. 663 C. proc. civ.

La rândul său, recurenta-pârâtă S.C. A. S.A. a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel.

În motivare, după prezentarea etapelor procesuale anterioare, a arătat că în apel au fost încălcate normele de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, în concret cele care reglementează limitele învestirii instanței, obiectul cauzei și principiul disponibilității.

În argumentare, evocând prevederile art. 9 și art. 478 alin. (3) C. proc. civ., a prezentat temeiul acțiunii și apărările recurentei-pârâte invocate în fața instanțelor de fond, subliniind că raportat la obiectul cauzei - pretenții constând în tarife pentru servicii furnizate în perioada ianuarie- august 2018, determinate în baza dispozițiilor directorului general al recurentei-reclamante nr. 45/08.08.2007 și nr. 83/09.09.2008 - și la concluziile probatoriului administrat - care au validat susținerile sale în sensul că facturile pretinse la plată cuprind tarife aplicate cu nerespectarea Legii nr. 202/2016, în vigoare la data emiterii lor -, acțiunea reclamantei trebuia respinsă în integralitate.

De asemenea, recurenta a susținut că instanța de apel a recalificat acțiunea având ca obiect obligarea sa la plata valorii tarifelor stabilite potrivit dispozițiilor sus-indicate, într-una având ca obiect determinarea creanței ce decurge din executarea contractului nr. x/2017 pentru perioada ianuarie- august 2018.

Din această perspectivă, a apreciat că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, precum și prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., în măsura în care intimata-reclamantă a indicat izvorul tarifelor aplicate și a arătat că se opune aplicării deciziei nr. 2/2018, iar instanța de apel le-a determinat și în acord cu prevederile Legii nr. 202/2016.

Mai mult, a precizat că proba cu expertiza contabilă a fost solicitată și încuviințată pentru a se stabili legalitatea tarifelor menționate în facturile solicitate la plată, și nu pentru a fi determinată întinderea lor, cum în mod nelegal a reținut instanța de prim control judiciar.

Un alt set de critici au fost subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea căii de atac arătând că decizia recurată cuprinde motive contradictorii.

În argumentare, a afirmat că hotărârea atacată nu respectă cerințele instituite de art. 425 C. proc. civ., întrucât considerentele expuse în justificarea soluției pronunțate sunt în contradicție cu dispozitivul hotărârii.

Astfel, a susținut că, deși raportat la temeiul de drept al acțiunii, respectiv încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 3 pct. 21 și art. 31 din Legea nr. 202/2016 s-a reținut caracterul neîntemeiat al pretențiilor deduse judecății, instanța de apel a admis în parte acțiunea.

A mai susținut, circumscris ipotezei de casare reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea art. 1.350, art. 1.517 și art. 1.548 C. civ.

În motivare, această recurentă a arătat că de vreme de instanța de apel a constatat culpa intimatei-reclamante privind stabilirea nelegală a tarifelor, condițiile pentru angajarea răspunderii sale contractuale nu mai erau îndeplinite, așa încât dispoziția de admitere în parte a acțiunii este nelegală.

Sub acest aspect, a afirmat că a avut o conduită contractuală licită, iar neexecutarea obligației de plată era imputabilă exclusiv intimatei-reclamante, având în vedere că tarifele pretinse la plată încălcau art. 3 pct. 21 și art. 31 din Legea nr. 202/2016, așadar a apreciat că neîndeplinirea obligației de plată a fost justificată.

A afirmat că în cauză erau incidente prevederile art. 1.517 C. civ., întrucât neexecutarea contractului s-a datorat faptei creditorului, care deși avea cunoștință de prevederile Legii nr. 202/2016, a stabilit tarifele aferente serviciilor furnizate în baza unui mecanism implicit abrogat prin actul normativ menționat, astfel că se impunea înlăturarea prezumției instituite de prevederile art. 1.548 C. civ.

La 15.11.2022, S.C. A. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat, în temeiul art. 489 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ., excepția nulității recursului, susținând că recursul este nemotivat și că argumentele recurentei nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondată a căii de atac.

Recurenta-reclamantă a răspuns la întâmpinare.

La 14.11.2022 Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A., prin Sucursala Regională de Căi Ferate Cluj a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă ca nefondat.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor; în urma analizei lui, raportul a fost comunicat către părți, care au fost înștiințate că pot depune puncte de vedere; ambele părți și-au exprimat punctul de vedere la raport.

La termenul din 27.09.2023, instanța de recurs constituită în complet de filtru a respins excepția nulității recursului declarat de recurenta-reclamantă, a admis în principiu recursurile și a acordat termen în ședință publică, pentru dezbaterea acestora.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Prin memoriul său de recurs, Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A., prin Sucursala Regională de Căi Ferate Cluj a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prioritar, Înalta Curtea va analiza motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizând conținutul hotărârii judecătorești, care, dacă este găsit întemeiat, conferă hotărârii judecătorești un viciu de nelegalitate ce ar impune casarea și ar face de prisos cercetarea celorlalte motive de nelegalitate.

În concret, critica subsumată acestui motiv de recurs privește, pe de-o parte, existența unor considerente contradictorii în cuprinsul hotărârii, iar pe de altă parte, nemotivarea corespunzătoarea a deciziei atacate, în sensul că lipsesc argumentele pe care s-a întemeiat soluția instanței de apel.

Înalta Curte reamintește, cu acest prilej, că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prin prisma motivelor contradictorii cuprinse în hotărâre, vizează ipoteza unei contradicții între considerentele acesteia, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată sau ipoteza unei contradicții dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii sau invers.

De asemenea, nemotivarea hotărârii judecătorești presupune lipsa totală ori insuficiența argumentelor determinante, folosite pentru adoptarea soluției reflectate în dispozitiv, iar nu nemulțumirea generată de întinderea și conținutul considerentelor. Obligația de motivare a unei hotărâri judecătorești trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci o expunere a argumentelor fundamentale, care, prin conținutul lor, sunt susceptibile să influențeze soluția. Art. 6 pct. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale obligă instanța să își motiveze deciziile; această îndatorire nu presupune ca instanța să dea un răspuns detaliat la fiecare argument al părților, ci chiar dacă a motivat doar pe scurt hotărârea este necesar să fi examinate totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse spre analiză.

Examinând decizia atacată, prin prisma celor două ipoteze circumscrise motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă nu a dezvoltat nicio critică vizând pretinsele considerente contradictorii, ceea ce conduce la concluzia că această chestiune a fost invocată pur formal. Totodată, nu se poate reține un alt viciu de privind motivarea hotărârii, întrucât din considerente se distinge raționamentul judiciar al instanței de apel, care, examinând criticile formulate de aceeași parte în calea devolutivă de atac, a expus propriile argumente în susținerea soluției pronunțate. De altfel, nici ipoteza nemotivării hotărârii nu este susținută prin argumente pertinente, autoarea căii de atac criticând, în concret, raționamentul judiciar al instanței de apel și modul în care aceasta a interpretat și aplicat legea.

Prin urmare, criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu sunt fondate.

Înalta Curte constată că, prin al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.270 și art. 1.350 alin. (1) și (2) C. civ., ce reglementează forța obligatorie a contractului și răspunderea contractuală.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, a prezentat aspecte concrete ale raportului juridic dintre părți, parcursul contractual al acestora, precum și chestiuni teoretice privind forța obligatorie a contractului și răspunderea contractuală, susținute cu prevederile legale în materie. În acest context, singurele critici concrete vizând decizia atacată se regăsesc în două paragrafe prin care susține că instanța de apel i-a înlăturat greșit argumentele formulate în calea de atac devolutivă și că statuările acestei instanțe nu sunt în concordanță cu dispozițiile art. 1.270 și art. 1.350 C. civ.; aceasta deoarece facturile din care rezultă pretențiile sale au fost emise în temeiul contractului părților, ce are putere de lege între litiganți, iar partea adversă nu a contestat nici raporturile contractuale, nici modul de îndeplinire a obligațiilor de către recurenta-reclamantă. În prezentul litigiu, intimata-pârâtă nu a precizat de unde provin sumele pretins nedatorate și nici nu a demonstrat existența debitului astfel că este singura care trebuia să răspundă pentru neîndeplinirea obligațiilor de plată a tarifelor, ce au fost calculate cu respectarea legii și a convenției părților.

A mai argumentat validitatea contractului părților și temeinicia pretențiilor sale prin faptul că la negocierea contractelor în domeniul transportului feroviar participă și reprezentanți ai Asociației Transportatorilor Feroviari din România și ai Organizației Patronale a Societăților Feroviare Private din România, iar despre contractul de acces pe infrastructura feroviară pentru 2017 a fost informat și Consiliul Concurenței prin Consiliul Național de Supraveghere din Domeniul Feroviar - Direcția de Supraveghere Feroviară.

Recurenta-reclamantă a evocat dispoziții legale privind sistemul de tarifare pentru utilizarea infrastructurii feroviare, tipurile de tarife reglementate și, prin prisma dispozițiilor O.G. nr. 89/2003 și ale Legii nr. 202/2016, a conchis că avea dreptul să opereze modificări tarifare până în noiembrie 2020, conform art. 1 alin. (3) din Legea nr. 202/2016, iar decizia nr. 2/2018 a Consiliului de Supraveghere în Domeniul Feroviar era aplicabilă de la 01.10.2018. A mai arătat că toate tarifele ce reprezintă baza pretențiilor obiect al prezentei cauze au fost calculate cu respectarea legii în vigoare la data stabilirii lor.

Examinând considerentele deciziei atacate, Înalta Curte observă că, în apel, aceeași parte, în calitate de titulară și a căii de atac devolutive, a invocat încălcarea principiului forței obligatorii a contractului, reglementat de art. 1.270 C. civ., iar criticile sale, similare celor dezvoltate în susținerea prezentei căi de atac, au fost analizate de curtea de apel, care a evaluat întregul parcurs contractual al părților și a analizat obligațiile asumate de părți și modul în care au fost executate. În consecință, în mod legal, curtea de apel a conchis asupra faptului că actul juridic încheiat de părți se impune acestora cu forța unei legi, dar este supus limitelor trasate de prevederile legale care stabilesc mecanismul de determinare a tarifelor de utilizare a infrastructurii feroviare publice.

De aceea, se constată că, prin reiterarea aspectelor deja prezentate și analizate de instanța de prim control judiciar, recurenta exprimă nemulțumirile proprii asupra modului în care acestea au fost dezlegate și, sub pretextul încălcării sau aplicării greșite a prevederilor art. 1.270 C. civ., urmărește să obțină o reexaminarea a acelorași chestiuni, fără a critica, cu valențe de nelegalitate, statuările curții de apel vizând principiul forței obligatorii a contractului.

Nici critica acestei recurente privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.350 C. civ., ce reglementează răspunderea contractuală, nu poate fi reținută ca fondată, întrucât soluția de admitere în parte a pretențiilor sale a fost pronunțată în urma evaluării raporturilor contractuale și a răspunderii părților, în temeiul clauzelor agreate de acestea. Așadar, deși reale susținerile recurentei-reclamante privind faptul că nicio clauză nu a fost declarată nulă și că intimata nu a precizat expres proveniența sumei pe care nu o datorează, aceste premise nu conduc la concluzia că toate sumele solicitate trebuiau admise, în contextul în care soluția asupra temeiniciei pretențiilor este consecința aprecierii probatoriului administrat prin prisma dispozițiilor legale incidente; aceasta întrucât este obligația instanței să interpreteze actul juridic dedus judecății acord cu dispozițiile legii incidente.

De aceea, chiar dacă nu a operat sancțiunea nulității vreunei clauze din contractul părților, efectele acestora trebuie circumscrise dispozițiilor Legii nr. 202/2016, care transpune Directiva nr. 2012/34 a Parlamentului European și Consiliului Uniunii Europene din 14 decembrie 2012, privind instituirea spațiului feroviar unic european. Astfel, potrivit art. 38 alin. (3) din Legea nr. 202/2016, "drepturile și obligațiile administratorului infrastructurii și ale solicitanților cu privire la orice alocare a capacităților de infrastructură sunt stabilite prin contract, cu respectarea prevederilor legislative specifice".

Totodată, art. 56 alin. (4) lit. c) din aceeași lege, stabilește atribuția Consiliului Național de Supraveghere din Domeniul Feroviar structură organizată în cadrul Consiliului Concurenței, "să impună prin decizie măsuri care să asigure remedierea încălcării legii, atunci când se constată că solicitantul a fost tratat inechitabil, a fost discriminat sau nedreptățit în ceea ce privește unul sau mai multe dintre elementele prevăzute la alin. (2)" - lit. e) a acestui alineat menționând "nivelul sau structura tarifelor de infrastructură care i se cer sau i se pot cere a fi plătite", iar potrivit alin. (5) teza I, în urma unei solicitări formulate de oricare dintre entitățile enumerate la art. 11 alin. (2) - la lit. d) este prevăzut operatorul de transport feroviar care execută contractul de servicii publice -, "Consiliul Național de Supraveghere din Domeniul Feroviar stabilește, prin decizie, dacă echilibrul economic al unui contract de servicii publice este periclitat."

Înalta Curte va înlătura și criticile privind nesocotirea dreptului recurentei de a efectua modificări tarifare până la 01.11.2020, justificat prin faptul că la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2016 contractul său de activitate pentru perioada 2016-2020 fusese deja aprobat prin H.G. nr. 232/2016, întrucât sunt contrare dispozițiile art. 65 alin. (1) din Legea nr. 202/2016, norme cu caracter tranzitoriu, care stabilesc expres că "contractul de activitate al administratorului infrastructurii prevăzut la art. 30 alin. (2), în vigoare la data aprobării prezentei legi în conformitate cu prevederile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 89/2003 privind alocarea capacităților de infrastructură feroviară și tarifarea utilizării infrastructurii feroviare, cu modificările și completările ulterioare, se modifică, începând cu anul 2017, în vederea asigurării conformității prevederilor contractuale cu dispozițiile prezentei legi".

În temeiul dispozițiilor legale evocate în paragrafele precedente, nici susținerile referitoare la aplicarea deciziei nr. 2/2018 nu sunt fondate, fiind legală statuarea curții de apel asupra acestei chestiuni, în sensul că tarifele analizate de Consiliului Național de Supraveghere din Domeniul Feroviar pentru soluționarea plângerii respective vizează un interval care cuprinde și perioada pretențiilor disputate în prezenta cauză, iar analiza aplicării retroactive a acestui act administrativ, așadar nu normativ, nu prezintă nicio relevanță, întrucât este prioritar și obligatoriu ca tarifele de infrastructură să fie calculate potrivit dispozițiilor Legii nr. 202/2016.

Cu privire la penalitățile de întârziere, recurenta-reclamantă a imputat instanței de apel faptul că nu i-a fost acordat cuantumul solicitat prin acțiune și a subliniat clauzele contractuale care stabilesc modul de calcul al acestora, invocând dispozițiile art. 1.350 și 1.358-1.359 C. civ., precum și faptul că din probele administrate rezultă caracterul cert, lichid și exigibil al acestora.

Înalta Curte notează că aceste critici, astfel cum au fost formulate, nu vizează aspecte de nelegalitate, întrucât recurenta-pârâtă invocă caracterul cert, lichid și exigibil al creanței probat în fața instanțelor de fond, prin urmare instanța de recurs este chemată să aprecieze temeinicia acestor pretenții pentru un interval ignorat de instanțele devolutive. Or, o asemenea analiză nu se mai poate realiza în actuala etapă procesuală, față de prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care, indicând că recursul urmărește să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, consacră acestei căi de atac natura nedevolutivă; așa fiind, reevaluarea probelor deja administrate nu mai poate fi supusă cenzurii și în recurs, deoarece sistemul național de drept nu recunoaște decât dublul grad de jurisdicție, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Examinând recursul declarat de recurenta-pârâtă, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceasta critică decizia curții de apel ca fiind pronunțată cu încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 9 și art. 478 alin. (3) C. proc. civ., întrucât cuprinde motive contradictorii și pentru că a fost dată cu nesocotirea dispozițiilor art. 1.350, art. 1.517 și art. 1.548 C. civ.

În dezvoltarea primului său motiv de recurs, a arătat că instanța de apel a schimbat obiectul și fundamentul cauzei, întrucât reclamanta a formulat o cerere în pretenții constând în tarifele aferente perioadei ianuarie- august 2018, calculate în temeiul dispozițiilor directorului său general nr. 45/08.08.2007 și nr. 83/09.09.2008, iar instanța a analizat cererea prin raportare la contractul nr. x/2017 încheiat de părți, ceea ce a condus la încălcarea limitelor învestirii instanței, și în consecință, a principiului disponibilității.

Contrar susținerilor acestei recurente, Înalta Curte notează că nu se poate distinge nicio ingerință nelegală a instanței de apel asupra obiectului și cauzei cererii de chemare în judecată, al cărei obiect constă în pretenții reprezentând contravaloarea tarifelor de utilizare a infrastructurii rutiere decurgând din raporturile contractuale ale părților, conform contractului nr. x/2017, iar deciziile invocate de recurenta-pârâtă au fost menționate de titulara acțiunii pentru justificarea temeiniciei pretențiilor sale, fără a putea interpreta un astfel de argument drept o cauză distinctă a demersului judiciar inițiat. De aceea, nici critica privind depășirea limitelor învestirii și încălcarea principiului disponibilității nu apare fondată, cererea reclamantei fiind evaluată, de către instanța devolutivă de control judiciar, prin prisma raportului juridic contractual dedus judecății.

Următorul caz de casare, justificat pe pretinse vicii de motivare, precum existența unor motive contradictorii, deduce instanței supreme analiza contradicției dintre considerentele hotărârii și soluția din dispozitiv, în sensul că, deși a reținut că pretențiile reclamantei au la bază un cuantum al tarifelor calculat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 202/2016, acestea au fost admise, astfel că raționamentul nelegalității sumelor disputate, rezultând din considerente, se opune statuării asupra temeiniciei acestora reținută prin dispozitiv.

Nici criticile formulate din această perspectivă nu sunt fondate, întrucât statuările cu privire la determinarea tarifelor de utilizare a infrastructurii feroviare cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 202/2016 reprezintă premisa necesară pe care instanța și-a fundamentat concluzia admiterii în parte a pretențiilor, adică numai a acelor sume calculate conform dispozițiilor legale incidente, reliefate prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, astfel că dezlegările asupra netemeiniciei parțiale a pretenții concordă cu soluția din dispozitiv.

Un ultim motiv de nelegalitate vizează aplicarea greșită a normelor de drept material, în concret a acelor dispoziții care reglementează îndeplinirea cerințelor răspunderii contractuale și cauza exoneratoare de răspundere justificată pe propria culpă a reclamantei, care, în această ipoteză, nu are la îndemână invocarea neexecutării obligației de către cocontractant. În opinia recurentei, față de cerințele cumulative impuse de lege pentru atragerea răspunderii contractuale, în speță, nu se poate reține existența unei fapte ilicite imputabile, a vinovăției sale și a legăturii de cauzalitate dintre o presupusă faptă și un pretins prejudiciu; de asemenea, a apreciat că se află în ipoteza reglementată de art. 1.517 C. civ., întrucât intimata-reclamantă nu-i poate pretinde executarea obligației de plată a tarifelor, cât timp acestea au fost calculate cu încălcarea legii.

Din acest punct de vedere, se cuvine subliniat că aserțiunile aceleiași recurente sunt nefondate, întrucât examinarea deciziei atacate relevă că, în urma analizei conduitei sale contractuale, prin prisma cerințelor legale cumulative privind răspunderea contractuală, curtea de apel a constatat întrunirea acestora, astfel că obligarea sa la plata tarifelor prevăzute de normele de drept incidente a fost corect dezlegată. Se cuvine subliniat faptul că nu este incidentă cauza exoneratoare de răspundere invocată, respectiv fapta culpabilă a reclamantei rezultând din calcularea unor tarife nelegale, întrucât această chestiune nu afectează obligație de plată, ci doar cuantumul sumelor datorate; așadar, ipoteza confirmării nelegalității parțiale a cuantumului sumei pretinse nu are caracter exonerator pentru debitoarea obligației de plată, ci aceasta rămâne obligată să plătească valoarea legal stabilită a tarifelor. De altfel, împrejurarea că determinarea cuantumului tarifelor de utilizare a infrastructurii feroviare este supusă criteriilor Legii nr. 202/2016, iar recurenta-pârâtă nu a contestat aceste tarife pe altă cale anterior prezentului litigiu, ci le-a acceptat în cuantumul calculat de către reclamantă, conduce la concluzia că și aceasta a ignorat dispozițiile legale incidente domeniului său de activitate, astfel încât susținerile sale în scop exonerator echivalează cu invocarea, indirectă, a necunoașterii legii, contrară principiului nemo censetur ignorare legem.

De aceea, în baza tuturor considerentelor arătate, reținând caracterul nefondat al motivelor de casare invocate de părți prin recursurile promovate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A., prin Sucursala Regională de Căi Ferate Cluj și de recurenta-pârâtă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 887A/02.06.2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 februarie 2024.