ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 695/2024

Ședința publică din data de 27 martie 2024

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 26.07.2018, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. București - Sucursala Regională de Căi Ferate Iași, a chemat în judecată pe pârâta S.C. GRUP FEROVIAR ROMÂN S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 454.829,70 RON, cu TVA, reprezentând tarif de staționare și tarif de acces convoaie de manevră pe infrastructura feroviară în stațiile Podul Iloaiei, Iacobeni, Suceava, Roznov, Bacău, Dornești, Iași, Pașcani, Cristești, Vatra Dornei, Lețcani, Roman, Cristești, Socola, Câmpulung, Galbeni, Dorohoi, Valea Seacă, Mircești, Botoșani, Verești, Iacobeni, Poiana Ilvei, Stroiești, Târgu Frumos, Bârlad și Pojorâta, aferente perioadei 29.01-27.04.2018 și a cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 311/15.02.2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 8.870,22 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. București - Sucursala Regională de Căi Ferate Iași.

Prin decizia civilă nr. 1604/03.11.2022, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul și a schimbat sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 454.829,70 RON, reprezentând tarif de staționare și tarif de acces pentru convoaie de manevră pe infrastructura feroviară în stațiile menționate în cerere, conform facturilor emise pentru perioada 29.01-27.04.2018 și a sumei de 8.159,30 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Totodată, a obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 4.076,64 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, S.C. GRUP FEROVIAR ROMÂN S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei la instanța de apel, spre o nouă judecată.

Un prim motiv de recurs privește încălcarea și aplicarea greșită a art. 431 alin. (2) C. proc. civ., apreciată de recurentă drept o normă de drept material și nu de procedură. Față de această calificare, a solicitat instanței de recurs să analizeze critica prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și doar în subsidiar, a pct. 5.

Argumentând motivul de casare, din perspectiva încălcării normei de drept material, autoarea căii de atac a criticat reținerea puterii de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2018, sub aspectul statuărilor cu privire la deciziile Consiliului Național de Supraveghere din Domeniul Feroviar din cadrul Consiliului Concurenței (în continuare, "C.N.S.D.F."), la dispoziția directorului general al C.N. CFR S.A. nr. 259/29.12.2015 și la modalitatea de determinare a tarifelor.

După reproducerea integrală a considerentelor vizate de critică, recurenta a prezentat raționamentul din care ar rezulta încălcarea art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

A susținut că lipsește legătura dintre dosarul nr. x/2018 și cauza de față, cele două procese vizând facturi diferite.

Un al doilea argument a vizat aspectele cărora li s-a dat putere de lucru judecat, despre care a afirmat că nu fac obiectul judecății în prezenta cauză, ci privesc interpretarea probatoriului de către o altă instanță, în alt dosar, și care nu putea fi, deci, impusă instanțelor care soluționau litigiul de față, cu atât mai mult cu cât ele examinau alte facturi și prestații.

Recurenta a arătat că instanța de apel nu i-a analizat argumentele printr-un raționament propriu, ci exclusiv pe baza considerentelor altei instanțe, încălcând astfel normele de procedură; în susținerea acestei critici, a invocat și decizia nr. 613/15.03.2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

În concluzie, a solicitat ca instanța supremă să decidă casarea hotărârii recurate și trimiterea apelului spre o nouă judecată, urmând ca instanța de apel să nu fie obligată să dea efectul obligatoriu al puterii de lucru judecat hotărârilor invocate de intimată.

Din cealaltă perspectivă, a încălcării principiului puterii de lucru judecat ca normă de procedură, autoarea recursului a criticat greșita reținere a incidenței art. 431 alin. (2) C. proc. civ. A reiterat că aspectele reținute cu putere de lucru judecat - interpretarea deciziilor nr. 1/2017 și 2/2018 emise de C.N.S.D.F., a dispoziției nr. 259/29.12.2015, sau acceptarea borderourilor - nu formează obiectul învestirii instanței, ci au caracter colateral sau tangențial.

Totodată, a apreciat că sancțiunea nulității hotărârii este incidentă în considerarea caracterului de ordine publică al normei încălcate.

Un al doilea motiv de recurs a privit încălcarea normelor de drept material.

Un prim set de norme de drept material încălcate a fost reprezentat de art. 1.350, 1.517 și 1.548 C. civ., recurenta afirmând că în cauză nu sunt întrunite condițiile pentru atragerea răspunderii sale contractuale.

După reproducerea considerentelor vizate de critică, autoarea recursului a arătat că instanța de apel i-a reținut în mod eronat culpa și, totodată, a statuat, cu încălcarea art. 31 alin. (7) și art. 3 pct. 21 din Legea nr. 202/2016, că nu se poate prevala de nerespectarea de către intimată a art. 31 din aceeași lege.

În continuare, autoarea căii de atac a argumentat neîndeplinirea în cauză a condițiilor faptei ilicite, vinovăției și legăturii de cauzalitate.

Din perspectiva inexistenței unei fapte ilicite, a arătat că, între ianuarie și aprilie 2018, când raporturile contractuale s-au derulat în temeiul contractelor de acces nr. x/2016 și y/2017, intimata a stabilit tarifele în litigiu cu încălcarea prevederilor art. 31 și art. 3 pct. 21 din Legea nr. 202/2016, iar acest aspect este confirmat atât de C.N.S.D.F. - prin deciziile nr. 1/2017 și 2/2018 -, cât și de raportul de expertiză contabilă administrat în cauză.

Recurenta a invocat lipsa vinovăției sale, dat fiind că fapta culpabilă a intimatei, de a stabili tarife de acces cu încălcarea dispozițiilor legale, răstoarnă prezumția consacrată de art. 1.548 C. civ. și are efect exonerator de răspundere în privința neîndeplinirii obligației de plată.

În același sens, autoarea căii de atac a invocat și art. 1.517 C. civ., cauza exoneratoare de răspundere fiind împrejurarea că intimata a stabilit tarifele pe baza unui mecanism abrogat implicit, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2016, deși aceasta cunoștea dispozițiile imperative ale art. 31 și ale art. 3 pct. 21, privind valoarea maximală admisă a tarifelor ce pot fi impuse operatorilor de transport feroviar.

A afirmat că, dacă debitorul obligației dovedește culpa creditorului, vinovăția celui dintâi este înlăturată și nu mai poate fi reținută existența unei legături de cauzalitate între neexecutare și prejudiciul afirmat de creditor, fiind astfel răsturnată prezumția relativă de culpă, instituită de lege în materie contractuală.

A arătat că nu poate fi constatată nici legătura de cauzalitate, negată atât de nedovedirea unei fapte ilicite, cât și de incidența art. 1.517 C. civ. A mai susținut și că întreaga conduită contractuală a intimatei s-a caracterizat prin rea-credință și a avut drept finalitate impunerea, în mod abuziv și arbitrar, de tarife nelegale recurentei - operator de transport feroviar.

În combaterea existenței legăturii de cauzalitate, recurenta a mai invocat și încălcarea de către instanța de apel a art. 12 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, materializată în ignorarea prevederilor art. 31 alin. (7) și art. 3 pct. 21 din Legea nr. 202/2016, deși acestea erau în vigoare din 12.11.2016, deci anterior emiterii, în ianuarie- aprilie 2018, a facturilor ce fac obiectul cauzei. A apreciat că, dacă ar fi aplicat legal dispozițiile evocate, instanța de apel ar fi constatat că intimata și-a încălcat obligația contractuală și legală de a stabili tarifele conform mecanismului prevăzut de Legea nr. 202/2016 și, drept urmare, că nu este îndeplinită condiția vinovăției debitorului, necesară pentru antrenarea răspunderii civile contractuale, astfel cum corect a reținut prima instanță.

Un al doilea set de norme de drept material pretins nesocotite s-a referit la art. 12 din Legea nr. 24/2000, art. 3 pct. 21, art. 31 alin. (7), art. 56 și 57 din Legea nr. 202/2016.

Autoarea recursului a reiterat că Legea nr. 202/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 900/09.11.2016, a intrat în vigoare începând cu 12.11.2016 și a imputat instanței de apel statuarea contrară acestei legi, potrivit căreia decizia nr. 2/2018 nu se aplică tarifelor pentru care au fost emise facturile în litigiu; dimpotrivă, a apreciat că obligația intimatei de a stabili tarifele conform mecanismului "costuri de furnizare + profit de maximum 3%" decurgea din art. 3 pct. 21 și 31 alin. (7) ale legii.

Pentru aceleași argumente, a susținut că dispozițiile nr. 83/09.09.2008 și 259/29.12.2015, emise de directorul general al intimatei, au fost aplicate în mod nelegal în perioada analizată, fapt confirmat de deciziile nr. 1/2017 și nr. 2/2018 ale C.N.S.D.F.

Printr-un alt argument a combătut considerentul instanței de apel care a reținut că deciziile C.N.S.D.F. menționate anterior nu ar fi incidente cu privire la modalitatea de calcul a tarifelor percepute de intimată în perioada noiembrie 2017- aprilie 2018, în temeiul contractelor încheiate de părțile litigante.

Recurenta a arătat că instanța de apel a reținut în mod greșit că decizia nr. 1/2017, analizând tarifele aplicate unui operator, se aplică doar acestuia și contractelor pe care le-a încheiat cu administratorul de infrastructură. Acest raționament a fost apreciat contrar art. 56 și art. 57 din Legea nr. 202/2016, întrucât ignoră atât faptul că decizia viza tarifele aplicate de intimată tuturor operatorilor de transport feroviar, cât și atribuțiile C.N.S.D.F., de supraveghere a intimatei.

În drept, recursul a fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar în 10.05.2023, intimata C.N. CFR S.A. a invocat excepția nulității recursului; în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Recurenta a răspuns la întâmpinare.

În conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului; în urma analizei, acesta a fost comunicat către părți, care au fost înștiințate că pot depune puncte de vedere la raport; atât recurenta-pârâtă, cât și intimata-reclamantă și-au exprimat punctele de vedere.

La termenul din 31.01.2024, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepția nulității recursului, a admis în principiu calea de atac și a acordat termen în ședință publică, dispunând ca părțile să fie citate pentru dezbateri.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Primul motiv de recurs, vizând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., fundamentat pe argumente diferite, față de care recurenta a indicat drept temei juridic art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., va fi examinat prin prisma cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., privind încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, întrucât textul pretins încălcat are natura unei astfel de reglementări.

Din această perspectivă, critica vizând greșita reținere de către instanța de apel a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a dezlegărilor date în dosarul nr. x/2018 - cu privire la deciziile Consiliului Național de Supraveghere în Domeniul Feroviar, dispozițiile directorului general al societății recurente și modalitatea de determinare a tarifelor pentru infrastructura feroviară - nu poate fi primită, având în vedere că erau întrunite cerințele legale pentru dezlegarea oferită prin decizia atacată.

Înalta Curte subliniază că examenul efectului pozitiv al autorității de lucru judecat impune instanței să verifice dacă, între litigiile invocate, există identitate de părți și problemă litigioasă supusă dezbaterii, cerințe întrunite în prezenta cauză, astfel cum rezultă din decizia atacată. Așadar, contrar susținerilor recurentei, legătura dintre cele două procese este evidentă, întrucât litigiul soluționat anterior s-a desfășurat între aceleași părți și a avut ca obiect pretenții izvorâte dintr-un același raport juridic contractual, iar elementul care le deosebește, invocat de către recurentă în cuprinsul memoriului său pentru a infirma legătura, respectiv împrejurarea că facturile invocate drept temei al pretențiilor sunt diferite în cele două procese, nu prezintă nicio relevanță din perspectiva chestiunii supuse analizei.

Prin urmare, cât timp, în litigiul anterior, instanțele de judecată au statuat asupra incidenței și efectelor juridice ale deciziilor Consiliului Național de Supraveghere în Domeniul Feroviar (doar pentru perioada ulterioară datei de 01.10.2018), dispozițiilor directorului general al societății recurente (pentru perioada anterioară aceleiași date) și au impus modul de determinare a tarifelor pentru infrastructura feroviară, dezlegările asupra acestor aspecte sunt obligatorii pentru instanța care a analizat ulterior pretenții născute din același raport juridic, întrucât aceste aspecte nu pot primi interpretări diferite în funcție de probatoriul administrat, după cum susține eronat recurenta.

Aceasta a invocat decizia nr. 613/15.03.2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, cu scopul de a convinge instanța de recurs că hotărârile pronunțate în dosare cu obiect similar pot constitui doar practică judiciară, care nu este izvor de drept și nu are valoare probatorie.

În acest context, Înalta Curte subliniază că jurisprudența invocată nu este relevantă, deoarece prezenta cauză și cea finalizată cu hotărârea reținută de curtea de apel ca având putere de lucru judecat nu prezintă obiect similar, ci, în privința acestora, s-a constatat identitatea de părți și chestiune litigioasă.

Totodată, afirmația acesteia potrivit căreia nu se poate reține puterea de lucru judecat, dat fiind că situația din prezenta cauză nu a fost soluționată definitiv de o altă instanță, evidențiază faptul că recurenta confundă efectul pozitiv cu cel negativ al autorității de lucru judecat, deoarece situația invocată ar echivala cu judecata anterioară a aceleiași pricini, caz în care s-ar fi impus efectul negativ.

Față de critica subsecventă a recurentei, prin care a imputat instanței de apel încălcarea regulii de ordine publică prevăzută de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că aspectele față de care a reținut incidența puterii de lucru judecat nu au format obiectul învestirii sale, ci aveau caracter colateral, tangențial, Înalta Curte amintește acesteia că, față de caracterul de ordine publică al acestei excepții, autoritatea de lucru judecat poate fi opusă oricând, în orice stare a pricinii, de oricare din părți sau de instanță, din oficiu, așadar nu există alte reguli speciale, de formă sau fond, privind învestirea instanței cu această chestiune.

Prin urmare, se impune concluzia că argumentele expuse de titulara căii de atac în susținerea greșitei rețineri, de către instanța de apel, a puterii de lucru judecat, nu pot fi primite.

Circumscris motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat, prin primul set de critici, încălcarea prevederilor art. 1.350, art. 1.517 și ale art. 1.548 C. civ., și, în consecință, lipsa răspunderii sale contractuale, ca urmare a culpei cocontractantului, constând în perceperea unor tarife nelegale, împrejurare care, în opinia sa, i-ar justifica refuzul de plată. A subliniat că nu se poate reține o faptă ilicită în sarcina sa, așadar nici existența unui prejudiciu pentru care să fie ținută a răspunde, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile cumulative pentru angajarea răspunderii sale contractuale.

Sub acest aspect, criticile recurentei sunt nefondate, întrucât examinarea deciziei atacate relevă că, în urma analizei conduitei sale contractuale, curtea de apel a constatat că se impune obligarea sa la plata tarifelor. Iar în prezentul cadru procesual, nu se poate relua analiza conținutului drepturilor și obligațiilor asumate de părți prin convenție, acestea fiind chestiuni care fac necesară interpretarea probatoriului administrat, specifică fazelor devolutive ale procesului și care nu se integrează controlului pe care instanța de recurs îl realizează în limitele și scopul prefigurat de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., de verificare a conformității hotărârii recurate cu regulile de drept.

Se cuvine subliniat faptul că nu este incidentă cauza exoneratoare de răspundere invocată, respectiv fapta culpabilă a reclamantei rezultând din calcularea unor tarife nelegale, întrucât s-a stabilit deja, cu putere de lucru judecat, că deciziile C.N.S.D.F. nu au aplicabilitate pentru perioada anterioară datei de 01.10.2018, în care au fost emise facturile analizate.

Subsumat aceluiași motiv de casare, recurenta a invocat încălcarea sau aplicare greșită a dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 24/2000, art. 3 pct. 21, art. 31 alin. (7), art. 56 și art. 57 din Legea nr. 202/2016, care reglementează modul de calcul al tarifelor pentru accesul pe calea ferată și atribuțiile Consiliului Național de Supraveghere în Domeniul Feroviar, precum și efectele deciziilor acestui organism de reglementare.

A arătat că, deși Legea nr. 202/2016 a intrat în vigoare la 12.11.2016, iar Consiliul Național de Supraveghere în Domeniul Feroviar a constatat, prin deciziile nr. 1/2017 și 2/2018, că, inclusiv în perioada analizată în speță, intimata-reclamantă a încălcat dispozițiile art. 31 alin. (7) și art. 3 pct. 21 din Legea nr. 202/2016, față de tarifele aplicate prin dispozițiile directorului general al CFR nr. 83/09.09.2008 și nr. 259/29.12.2015, deciziile organismului de reglementare competent în domeniu fiind obligatorii, instanța de apel a nesocotit toate aceste texte de lege și acte administrative, stabilind greșit obligația sa de a achita tarife nelegale.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține, suplimentar celor deja expuse, că prin hotărârea atacată instanța de apel a examinat caracterul cert, lichid și exigibil al pretențiilor intimatei-reclamante și a reținut că părțile și-au asumat obligații cu putere de lege între ele, stabilind condițiile și termenele de plată, modalitatea de tarifare, posibilitatea recurentei-pârâte de a contesta borderourile ce au stat la baza facturilor și efectele necontestării acestora - nașterea obligației de a plăti sumele respective în termenul contractual; în consecință, analizând probatoriul administrat, a stabilit temeinicia pretențiilor reclamantei.

Așadar, recurenta, deși ar fi putut să-și exprime dezacordul față de modul de calcul și valoarea tarifelor pretinse de cocontractant, nu a urmat procedura stabilită, ceea ce are semnificația încălcării clauzelor contractuale și dă naștere, în mod legal, după cum a statuat și curtea de apel, obligației de plată.

Având în vedere argumentele expuse mai sus, rezultă că nicio critică nu a demonstrat nelegalitatea deciziei recurate, motiv pentru care Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Va respinge și cererea intimatei-reclamante de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, observând că nu au fost administrate dovezi care să ateste efectuarea lor, astfel cum impune art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. GRUP FEROVIAR ROMÂN S.A. împotriva deciziei civile nr. 1604/03.11.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Respinge cererea intimatei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 martie 2024.