ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2085/2024

Ședința publică din data de 7 noiembrie 2024

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 26.07.2018, reclamanta C.N.C.F. CFR S.A. - Sucursala Regională C.F. Iași a chemat în judecată pârâta A. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 575.761,7 RON, reprezentând contravaloarea tarifului de staționare pentru vagoanele care staționează pe liniile infrastructurii feroviare și a contravalorii tarifului de acces convoaie de manevră pe infrastructura feroviară în stațiile Podu Iloaie, Iacobeni, Suceava, Roznov, Bacău, Dornești, Iași, Pașcani, Cristești Jijia, Vatra Dornei, Lețcani, Roman, Cristești, Socola, Câmpulung, Galbeni, Dorohoi, Valea Seacă, Pașcani, Mircești, Botoșani, Verești, Iacobeni, Dornești, Poiana Ilvei, Stroiești, Târgul Frumos, Bârlad, Pojorata, în perioada 18.07.2017 - 06.10.2017, scadente în termen de 30 de zile de la data facturării, cu cheltuieli de judecată.

La 29.10.2018, reclamanta și-a restrâns obiectul acțiunii la suma de 500.761,7 RON.

Prin încheierea din 11.10.2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția decăderii pârâtei cu privire la probele cu expertiza tehnică în specialitatea vehicule transport feroviar și expertiza contabilă.

Prin sentința civilă nr. 3267/21.12.2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins acțiunea și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 7.370,22 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, reclamata a declarat apel principal, iar pârâta a declarat apel incident împotriva încheierii din 11.10.2021.

Prin decizia civilă nr. 1211A/15.09.2023, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul principal, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea precizată și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 498.870,78 RON, reprezentând contravaloare tarif de staționare, precum și a sumei de 9.362,6 RON, reprezentând cheltuieli de judecată; a respins ca nefondat apelul incident; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4.296,85 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel și a respins cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, pârâta A. declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea prevederilor art. 431 alin. (2), art. 6, art. 8, art. 22, art. 254, art. 255 și art. 258 C. proc. civ.

Referitor la art. 431 alin. (2) C. proc. civ., a susținut că instanța de apel în mod nelegal a dat eficiență efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei nr. 473/2021 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, subliniind că nu există identitate de chestiune litigioasă între aspectele deduse judecății în dosarul nr. x/2018 și pretențiile formulate în prezentul litigiu, având în vedere că tarifele invocate în cele două cauze sunt diferite.

Recurenta a arătat că instanța a omis faptul că există mai multe tipuri de servicii furnizate de C.F.R., fiecare având tarife distincte, aspect ce rezultă și din prevederile contractului nr. x/2016, prevederi ce au fost ignorate, cu nesocotirea principiului forței obligatorii a contractului, consacrat de art. 1.270 C. civ.

În continuare, a detaliat pe larg diferențele esențiale între cele două tipuri de tarife solicitate în litigiile menționate, astfel (i) în dosarul nr. x/2018, obiectul l-a constituit contravaloarea tarifului de staționare a materialului rulant pe liniile infrastructurii feroviare, iar (ii) în dosarul nr. x/2023, cererea a vizat contravaloarea tarifului de acces al convoaielor de manevră pe infrastructura feroviară.

Sub acest aspect, recurenta a subliniat că în primul litigiu instanțele au analizat un probatoriu diferit, constând în dispoziția directorului general al C.F.R. nr. 259/29.12.2015 și procedura operațională PO 0-7.5.4-01 ediția 2, revizia 1; în schimb, în prezentul litigiu, instanțele ar fi trebuit să analizeze suplimentar susținerea conform căreia stabilirea tarifelor de acces pe infrastructura feroviară în anul 2017, în baza unei dispoziții a directorului general al C.F.R. din 2008, este nelegală, având în vedere reforma introdusă prin Legea nr. 202/2016.

De asemenea, recurenta a arătat că, fiind vorba despre servicii diferite, a contestat tarifele aplicate de intimată din perspectiva cuantumului și al legalității. Cu toate acestea, curtea de apel a ignorat aspectele invocate, concluzionând pe baza unui singur motiv (emiterea facturilor în baza aceluiași contract) că se justifică aplicarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.

Recurenta a subliniat că, în dosarul nr. x/2018, instanțele nu au analizat conformitatea tarifelor practicate de C.F.R. cu dispozițiile Legii nr. 202/2016 sau cu prevederile contractului nr. x/2016 și nici nu au stabilit că facturile emise de C.F.R. ar respecta aceste norme legale sau contractuale. În realitate, în acel dosar, soluția s-a fundamentat pe concluzia că G.F.R. nu ar putea contesta legalitatea tarifelor aplicate de C.F.R., având în vedere că nu a formulat obiecții împotriva borderourilor aferente facturilor emise și dispoziției directorului general nr. 259/29.12.2015.

Totodată, a criticat faptul că instanța de apel în mod nejustificat și-a însușit această interpretare deficitară și nelegală, concluzionând că aspectele deduse judecății în prezentul litigiu ar fi identice cu cele soluționate anterior, justificând astfel aplicarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.

Recurenta a mai susținut că nu există identitate de chestiune litigioasă între aspectele deduse judecății în dosarul nr. x/2018 și pretențiile din prezenta cauză, având în vedere că în speță sunt în discuție alte facturi, emise pentru alte prestații, într-o perioadă diferită.

Sub acest aspect, a evidențiat că identitatea de chestiune litigioasă nu poate fi redusă la simpla existență a aceluiași contract de acces pe infrastructura feroviară, întrucât prezenta cauză are ca obiect facturi emise pentru alte prestații într-o perioadă diferită, iar tarifele percepute prin aceste facturi nu sunt stabilite în baza prevederilor contractului nr. x/2016. În plus, facturile din prezenta cauză au fost emise de Sucursala Regională Iași a C.F.R., în timp ce în dosarul nr. x/2018 facturile au fost emise de Sucursala Regională București, aspect ce demonstrează diferențele între situațiile deduse judecății.

În acest context, a solicitat instanței de recurs să constate că situația litigioasă din prezenta cauză nu a fost soluționată definitiv de nicio altă instanță, iar hotărârea invocată de intimată reprezintă doar practică judiciară.

Referitor la critica privind încălcarea art. 254 alin. (2) C. proc. civ., recurenta a reluat aspectele invocate în susținerea apelului incident formulat împotriva încheierii din 11.10.2021, subliniind necesitatea administrării probelor constând în expertiza contabilă și expertiza în specialitatea vehicule de transport feroviar, avându-se în vedere, pe de o parte, susținerile contradictorii ale părții adverse referitoare momentul stabilirii tarifelor, care ar fi fost fie anul 2008, fie finalul anului 2015, când Legea nr. 202/2016 nu era încă în vigoare, precum și susținerea intimatei potrivit căreia nu ar fi fost contestate borderourile, deși facturile din 31.08.2017 și 06.10.2017 au fost contestate tocmai pe baza evidențierii eronate a prestațiilor pentru acele convoaie manevră reflectate în borderourile pe baza cărora au fost emise.

Potrivit recurentei, indiferent de incidența în cauză a art. 254 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel nu a făcut aplicarea deciziei nr. 9/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, care stabilește în mod clar faptul că efectele sancțiunii decăderii din dreptul de a propune probe aplicate de către prima instanță nu se răsfrâng și în faza apelului. În plus, cele două probe au fost cerute expres și prin întâmpinarea la apelul principal, cât și prin apelul incident, astfel că instanța trebuia să se pronunțe asupra solicitării.

Următorul set de critici vizează încălcarea art. 6, art. 8, art. 22, art. 255 și art. 258 C. proc. civ., recurenta subliniind că soluția de inadmisibilitate de plano a apărărilor și pretențiilor sale este nelegală; a arătat că instanța a considerat, în mod eronat, că este lipsit de relevanță dacă susținerile sunt sau nu întemeiate pe fondul cauzei, încălcând dreptul la apărare și la un proces echitabil, garantat atât de art. 6 C. proc. civ., cât și de art. 6 din C.E.D.O. Totodată, recurenta a evidențiat că, prin această soluție, i-a fost negată orice posibilitate de a administra probe în prezenta cauză; de altfel, instanța de apel a încălcat art. 8 C. proc. civ., care reglementează principiul egalității părților în procesul civil și art. 22 alin. (2) C. proc. civ. care consacră îndatorirea instanței de a stărui prin toate mijloacele legale în aflarea adevărului.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea autorității de lucru judecat a deciziei nr. 613/15.03.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul nr. x/2020; susține că, în acel litigiu, C.F.R. a solicitat, similar prezentei cauze, obligarea G.F.R. la plata unor facturi ce cuprindeau tarife stabilite prin dispoziția directorului general C.F.R. nr. 259/29.12.2015 - ca și în prezenta cauză, emise în baza borderourilor întocmite conform Procedurii operaționale PO 0-7.5.4-01; prin urmare, instanța de apel avea obligația de a analiza fondul cauzei din perspectiva legalității tarifelor percepute de C.F.R. și a modului de evidențiere a serviciilor în borderourile care au stat la baza emiterii facturilor.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea și greșita aplicare a art. 1.270 C. civ., subliniind că instanța de apel a aplicat pârâtei o sancțiune neprevăzută în contract și care nu a fost agreată de părți. Astfel, instanța de apel în mod nelegal a reținut că recurenta nu are dreptul de a contesta legalitatea tarifelor aplicate de C.F.R., motivând că nu a dovedit contestarea borderourilor pe baza cărora au fost emise facturile aflate în discuție; această concluzie contravine principiului forței obligatorii a contractului, deoarece dispozițiile contractuale nu atribuie valoare de recunoaștere situației în care G.F.R. contestă serviciile, dar nu se prezintă la ședința de conciliere și nici situației în care C.F.R. nu contestă borderourile.

Recurenta a mai susținut că borderourile au rol exclusiv de evidențiere a serviciilor prestate de C.F.R., fără a influența valoarea unitară a tarifului de acces; conform Procedurii operaționale PO 0-7.5.4-01, în lipsa unui consens între părți, serviciile evidențiate în borderouri sunt transmise spre facturare, chiar și în absența confirmării operatorului de transport. Prin urmare, contrar celor reținute de instanța de apel, neparcurgerea procedurii de la art. 5.4 din procedura operațională sau neprezentarea la conciliere nu echivalează cu acceptarea tarifelor din facturile emise.

Mai mult, recurenta susține că, dacă instanța ar fi admis proba cu expertiza în transport feroviar, A. ar fi putut demonstra că, prin borderourile aferente facturilor nr. x/31.08.2017 și nr. x/06.10.2017, CFR a evidențiat manevre ale aceluiași convoi de manevră ca fiind prestații diferite, deși trebuia facturată o singură prestație per ansamblu de manevră.

Totodată, recurenta a invocat încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 12 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, art. 3 pct. 21 și art. 31 alin. (7) din Legea nr. 202/2016 și că instanța de apel a ignorat efectele deciziei nr. 2/2018 a Consiliului Concurenței, care a sancționat CFR pentru neaplicarea imediată a prevederilor Legii nr. 202/2016. Deși instanța de apel a considerat că această decizie nu se aplică perioadei anterioare emiterii facturilor litigioase, recurenta argumentează că obligația CFR de a respecta normele de tarifare și plafonare a tarifelor decurge direct din Legea nr. 202/2016, independent de momentul emiterii Deciziei CNSDF.

În continuare, a susținut că, obligația C.F.R. de a respecta principiile de tarifare impuse de Legea nr. 202/2016 decurge direct din prevederile acestui act normativ. De altfel, tocmai încălcarea acestor dispoziții a condus la sancționarea C.F.R. prin Decizia CNSDF nr. 2/2018. Astfel, tarifele practicate de C.F.R. pe perioada analizată (18.07.2017-06.10.2017) erau supuse prevederilor art. 31 alin. (7) din Legea nr. 202/2016, care limitează tarifele aplicabile la costul furnizării serviciilor, plus un profit rezonabil de maximum 3%. Or, deși Legea nr. 202/2016 a intrat în vigoare și a impus o serie de obligații noi în sarcina CFR cu privire la metodologia de calcul al tarifelor, aceasta a continuat să aplice tarifele stabilite prin Dispozițiile Directorului General nr. 83/09.09.2008 și nr. 259129.12.2015, în pofida faptului că depășeau plafonul legal impus de lege, aspect constatat și prin deciziile nr. 1/2017 și 2/2018 ale C.N.S.D.F.

Recurenta a afirmat că instanța de apel a reținut în mod greșit că G.F.R. ar fi trebuit să conteste dispozițiile directorului general nr. 83/09.09.2008 și nr. 259129.12.2015 pentru a putea invoca aplicarea greșită a tarifelor; în realitate, conduita nelegală a C.F.R. constă în aplicarea în continuare a dispozițiilor Directorului General, atât în perioada analizată în cauză, cât și ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2016, respectiv 12.11.2016.

Potrivit recurentei, instanța de apel a realizat o confuzie între stabilirea tarifelor, care trebuie efectuată conform art. 31 alin. (7) și ale art. 3 pct. 21 din Legea nr. 202/2016, prin aplicarea cotei de profit la cheltuielile înregistrate de C.F.R. și aplicarea tarifelor, operațiune care presupune identificarea prestațiilor C.F.R. și calcularea valorii acestora prin aplicarea tarifelor stabilite conform procedurilor operaționale ale C.F.R. Or, în niciun document emis de C.F.R. și în niciuna dintre procedurile operaționale publicate de aceasta nu se regăsește o evidență clară a costurilor de furnizare a marjei de profit în raport de care tarifele trebuie stabilite. Mai mult, nici borderourile în baza cărora au fost emise facturile ce fac obiectul prezentei cauze și nici facturile propriu-zise nu conțin o evidență detaliată a costurilor de furnizare și a marjei de profit aplicate. Acestea doar individualizează prestațiile furnizate, cărora C.F.R. le-a aplicat, în mod nelegal, tarifele prevăzute de Dispozițiile Directorului General nr. 83/09.09.2008 și nr. 259/29.12.2015, fără a respecta limitările impuse de Legea nr. 202/2016.

Următoarea critică se referă la încălcarea prevederilor art. 1.350, art. 1.517 și art. 1.548 C. civ., în argumentarea căreia recurenta a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile necesare pentru atragerea răspunderii contractuale a G.F.R. având în vedere inexistența unei fapte ilicite, a vinovăției, a unui prejudiciu cert și a legăturii de cauzalitate.

Astfel, raționamentul instanței de apel, potrivit căruia G.F.R. nu avea dreptul să conteste tarifele practicate de C.F.R. în lipsa unei contestări prealabile a Dispozițiilor Directorului General nr. 83/09.09.2008 și nr. 259/29.12.2015, este neîntemeiat în contextul în care tarifele au fost reglementate prin lege la un nivel maximal. În plus, instanța de apel a reținut fără niciun temei legal că G.F.R. nu poate invoca dispozițiile Legii nr. 202/2016 câtă vreme nu a contestat dispozițiile directorului general anterior menționate, deși actul normativ invocat este obligatoriu din 12.11.2016 și, evident, prevalează față de un act intern emis de către însăși C.F.R.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a realizat o analiză efectivă a problemelor esențiale deduse judecății, raportat la susținerile părților și cadrul normativ aplicabil, ci s-a limitat la aprecieri cu caracter general și la simple preluări ad literam din decizia nr. 473/2021 a Curții de Apel București, fără a explica în mod concret motivele pentru care a considerat că este incident efectul pozitiv al autorității de lucru judecat. Or, o astfel de motivare, care preia integral considerentele unei alte hotărâri, nu poate echivala cu o cercetare reală și efectivă a fondului litigiului. În plus, instanța de apel a omis să examineze argumentele recurentei și nu a motivat respingerea probelor solicitate, ceea ce echivalează cu o încălcare a dreptului la apărare și a principiului contradictorialității.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ.

La 25.01.2024, intimata Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților; nicio parte nu a prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea din 16.05.2024, Înalta Curte a respins excepția tardivității recursului și a admis în principiu recursul, stabilindu-se termen pentru soluționarea cauzei în ședință publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește situația de fapt relevantă în cauză, instanțele de fond au reținut că, la data de 09.12.2016, între CN CF CFR S.A. BUCUREȘTI, în calitate de administrator al infrastructurii feroviare conform H.G. nr. 581/1998 pe de-o parte, și pârâta A. S.A., în calitate de operator de transport, pe de altă parte, s-a încheiat contractul de acces pe infrastructură feroviară nr. 134/09.12.2016, prin care părțile au stabilit că CN CF CFR S.A. pune la dispoziția A. S.A. infrastructura publică interoperabilă, precum și neinteroperabilă neînchiriată, astfel cum rezultă din prevederile art. 2.1 din menționatul contract.

Potrivit art. 2.2, CFR furnizează către operatorul de transport feroviar pachetul minim de acces definit la art. 1 din contract, pentru care operatorul plătește tariful de utilizare a infrastructurii (TUI). Conform art. 3.1, contractul a intrat în vigoare la data de 11.12.2016, fiind valabil până la data de 09.12.2017.

În conformitate cu dispozițiile art. 2.3 din același contract părțile au stabilit că C.F.R. furnizează către B. (A.) prestații pentru accesul (inclusiv accesul pe calea ferată) la infrastructurile de servicii și la serviciile furnizate în cadrul acestor infrastructuri, serviciile suplimentare și serviciile auxiliare, astfel cum sunt definite prin art. 1 din contract, pentru aceste prestații operatorul de transport plătind alte tarife, după caz.

Potrivit dispozițiilor art. 4.1, nivelul tarifului de utilizare a infrastructurii feroviare publice (TUI) pentru perioada de valabilitate a contractului este cel rezultat din aplicarea metodologiei de tarifare a utilizării infrastructurii publice în vigoare. Conform art. 4.4, taxele și tarifele pentru prestațiile din anexele 4, 5, 6 și 9 din contract sunt stabilite de către CFR, conform reglementărilor în vigoare, sunt prezentate în publicațiile proprii. Acestea sunt indexate anual cu indicele de inflație pentru 12 luni anterioare aferent perioadei octombrie 2016 - septembrie 2017. Prin aceeași clauză părțile au stabilit și că tarifele indexate vor fi aplicabile începând cu prima zi de valabilitate a mersului de tren 2017-2018.

Potrivit dispozițiilor art. 5.1 din același contract, factura aferentă T.U.I. se emite de către CFR lunar, până pe data de 15 ale lunii pentru luna de trafic în curs, pe baza unor date parțiale, în funcție de traficul anterior (50% din traficul lunii anterioare). Regularizarea se va face, de regulă, până în data de 20 a lunii următoare celei în care a avut loc prestația.

Părțile au convenit și că facturile aferente TUI au termen de scadență 30 de zile calendaristice de la data primirii, aceasta fiind considerată a cincea zi calendaristică de la data emiterii facturilor de către CFR.

În baza contractului anterior menționat, reclamanta a emis facturile seria x nr. x.

Tariful pentru serviciile prestate, astfel cum a fost solicitat de reclamantă, a fost stabilit în conformitate cu dispoziția directorului general nr. 259/29.12.2015 privind modificarea tarifului de staționare pe liniile CFR a materialului rulant ce nu aparține CFR, și anume 0,47lei/vagon convențional/oră chiar începută.

În cursul derulării contractului, ca urmare a plângerii nr. 73/28.09.2017 formulate de Organizația Patronală a Societăților Feroviare din România, Consiliului Național de Supraveghere din Domeniul Feroviar, prin Decizia nr. 2/30.08.2018, a concluzionat că au fost încălcate dispozițiile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 202/2016 de către CN CF CFR S.A. BUCURESTI în ceea ce privește modalitatea de stabilire a tarifelor analizate.

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată prin răspunsul la întâmpinare din data de 16.11.2018, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 500.761,7 RON, reprezentând contravaloarea facturilor seria x nr. x/08.08.2017 (parțial); nr. x/08.08.2017; nr. x/11.08.2017; nr. x/11.08.2017; nr. x/31.08.2017; nr. x/31.08.2017; nr. x/31.08.2017; nr. x/3108.2017; nr. x/31.08.2017; nr. x/31.08.2017; nr. x/15.09.2017; nr. x/15.09.2017; nr. x/28.09.2017; nr. x/28.09.2017; nr. x/06.10.2017 și nr. x/06.10.2017, facturi emise pentru accesul convoaielor de manevră pe infrastructura feroviară, pentru staționarea pe liniile CFR a vagoanelor care nu aparțin CFR, pentru precum și pentru prestațiile efectuate de șeful de stație pentru tratarea transporturilor excepționale.

Prin precizările depuse la 14.10.2019, reclamanta a arătat că pârâta a achitat cu OP nr. x/2019 facturile nr. x/31.08.2017 în valoare de 1.365.58 RON și nr. x/06.10.2017 în cuantum de 525,34 RON.

Prim sesizat, Tribunalul București, secția a VI-a Comercială a respins acțiunea reclamantei prin sentința civilă nr. 3267/21.12.2021, stabilind, în esență, că reclamanta nu a probat respectarea dispozițiilor Legii nr. 202/2016 în ceea ce privește modul de stabilire a tarifului de staționare, a tarifului pentru accesul convoaielor de manevră pe infrastructura feroviară și a tarifului de manevră a vehiculelor feroviare pe liniile stației, acestea fiind stabilite în mod arbitrar, fără a se indica modalitatea în care s-a ajuns la sumele înscrise în facturi și fără a se indica costurile operațiunilor care au stat la baza tarifelor utilizate.

Decizia instanței de apel, care a schimbat soluția primei instanțe, se fundamentează în principal pe efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 473/19.05.2021, pronunțate în dosarul nr. x/2018, considerentele relevante ale acesteia fiind prezentate pe larg.

Astfel, Curtea a reținut că în dosarul nr. x/2018 s-au dezlegat definitiv mai multe chestiuni litigioase privind același contract încheiat de părți, contractul de acces pe infrastructură feroviară nr. 134/09.12.2016, cu relevanță și în prezenta cauză, respectiv:

- faptul că atât timp cât o dispoziție a Directorului General al CFR nu a fost anulată, acest act produce efecte, determinând tariful în condițiile contractuale asumate de părți;

- Decizia 2/2018 a Consiliul Național de Supraveghere din Domeniul Feroviar nu produce efecte asupra facturilor emise anterior datei de 01.10.2018;

- concluzia că atât timp cât borderourile ce au stat la baza emiterii facturilor a căror plată se pretinde prin cererea de chemare în judecată nu au fost contestate motivat în 20 zile calendaristice de la data transmiterii, în conformitate cu prevederile procedurii operaționale, acestea pot fi înaintate spre facturare fără confirmarea operatorului de transport feroviar.

Criticile recurentei se circumscriu în mod prioritar motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 7 C. proc. civ., fiind invocată greșita reținere a autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 473/19.05.2021.

În legătură cu aceasta, cunoscând faptul că între părți s-au derulat mai multe litigii referitoare la modalitatea de calcul a tarifelor practicate pentru diferite servicii ce au făcut obiectul contractelor dintre părți, fiind pronunțate corespunzător mai multe hotărâri definitive, instanța de apel și-a motivat opțiunea pentru reținerea autorătății de lucru judecat a acestei decizii și înlăturarea efectelor altor hotărâri judecătorești invocate de pârâtă, aceste aspecte fiind combătute de recurenta - pârâtă și în cuprinsul prezentei căi de atac.

Față de acestea, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut în mod corect că este vorba de chestiuni litigioase dintre părți deja tranșate în litigiul anterior, ce se bucură de autoritate de lucru judecat potrivit art. 431 (2) C. proc. civ., dând prevalență faptului că aspectele indicate cu acest titlu priveau modalitatea de interpretare a efectelor aceluiași contract pe toată durata executării acestuia. Astfel, acestea aveau caracter general în ceea ce privește executarea contractului nr. x/09.12.2016 și se impunea să primească aceeași dezlegare, neavând relevanță faptul că litigiile priveau facturi diferite, emise pentru perioade succesive sau pentru alte categorii de servicii contractate.

În aceste condiții, devenea și se menține ca fiind inutilă reanalizarea criticilor exprimate pe fond cu privire la aceste aspecte, faptul că instanța de apel a ajuns pe această cale la concluzii nefavorabile pârâtei nefiind motiv de cenzurare a deciziei atacate.

Orice altă interpretare referitoare la efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al unei hotărâri judecătorești într-o situație particulară, ce s-ar regăsi într-o altă decizie pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un alt litigiu dintre părți (dosar x/2020) nu prezintă relevanță, neconstituind prin ea însăși o dezlegare a unei chestiuni litigioase referitoare la fondul acestui dosar.

Totodată, recurenta susține în mod eronat că în cuprinsul deciziei pronunțate în dosarul nr. x/2018 nu ar fi fost analizate efectele intrării în vigoare a Legii nr. 202/2016, existând aspecte referitoare la aceasta în cuprinsul considerentelor redate de instanța de apel.

În ceea ce privește pretinsa autoritate de lucru judecat a unei alte hotărâri, decizia civilă nr. 613/15.03.2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2020, constatăm că aceasta privește executarea altui contract dintre părți, neputând fi valorificată în cauza de față.

Modalitatea în care s-a dat eficiență autorității de lucru judecat a decizie anterioare făcea inutilă reanalizarea probatoriului administrat pe fondul cauzei sau a necesității suplimentării acestuia, această concluzie menținându-se și cu privire la criticile formulate în recurs cu privire la aceste aspecte.

În consecință, vor fi înlăturate criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., care nu fac decât să reitereze argumentele contrare aspectelor reținute în virtutea autorității de lucru judecat a deciziei anterioare.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 rap. la art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1211A/15.09.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A., prin Sucursala Regională C.F. Iași.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 noiembrie 2024.