ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 613/2022

Ședința publică din data de 15 martie 2022

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 11 februarie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A. a chemat în judecată pârâta A. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 621.212,32 RON, cu titlu de contravaloare staționare pe infrastructura feroviară a vagoanelor care nu aparțin C.N.C.F. "CFR" S.A.; cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 14, art. 1.164, art. 1.170 (art. 970 alin. (1) vechiul C. civ.), art. 1.270 (art. 969 vechiul C. civ.), art. 1.272 (art. 970 alin. (2) vechiul C. civ.), art. 1.516 (art. 1073 vechiul C. civ.), art. 1.530-1.538 C. civ. (art. 1081-1082 vechiul C. civ.), precum și pe prevederile art. 194 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 2657/2020 din 17 decembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea reclamantei și a obligat pârâta la plata sumei de 221.906,51 RON, reprezentând contravaloare servicii, la plata sumei de 8.965,83 RON, cu titlu de cheltuieli de judecata - taxă judiciară de timbru și la plata sumei de 4.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecata, reprezentând onorariu expert și onorariu avocat.

Împotriva sentinței primei instanțe, reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței atacate și, în consecință, admiterea în întregime a acțiunii formulate.

Prin decizia civilă nr. 1450 din 4 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A. împotriva sentinței civile nr. 2657/2020 din 17 decembrie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.A., ca nefondat. A fost obligată apelanta să plătească intimatei suma de 4.103,27 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei civile atacate și rejudecând fondul, modificarea în parte a sentinței pronunțate în fond, în sensul acordării și a pretențiilor în valoare de 85.129,22 RON, precum și obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că în cauză este aplicabil principiul de drept ubi eadem ratio, eadem solutio.

În susținerea aplicabilității acestui principiu, recurenta-reclamantă invocă necesitatea consecvenței în judecată, ceea ce în dreptul procesual este cunoscut ca fiind puterea de lucru judecat, care înseamnă că ceea ce s-a constatat și statuat printr-o hotărâre, nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre.

În acest sens, recurenta-reclamantă invocă decizia civilă nr. 392 din 08 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2019.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum susține recurenta-reclamantă, a stabilit că instanțele sunt obligate să țină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuție a situației soluționate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6 paragraf 1 din Convenție, aspect subliniat și prin sentința comercială nr. 559/27.05.2009, pronunțată de Tribunalul Bihor, secția Comercială.

Recurenta-reclamantă invocă în acest sens și hotărârea din 2 noiembrie 2010, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Ștefănică vs. România, publicată în Monitorul Oficial nr. 175/11.03.2021, în care s-a reținut că, atunci când în cauzele care conțin situații de fapt similare și în care sunt aplicabile aceleași dispoziții legale, se adoptă hotărâri diferite, chiar opuse, se generează o jurisprudență neunitară sau divergentă, ceea ce afectează, în mod considerabil, securitatea relațiilor sociale, al cărei garant final este puterea judecătorească.

Un alt argument în susținerea recursului declarat vizează faptul că decizia nr. 2/30.08.2018 emisă de Consiliul Național de Supraveghere din Domeniul Feroviar (C.N.S.D.F.) conține dispoziții care se aplică numai pentru viitor, neputând produce efecte retroactive.

Astfel cum susține recurenta-reclamantă, noile tarife stabilite prin decizia nr. 2/30.08.2018 se aplică începând cu data de 1 octombrie 2018, în raport de prevederile art. 6 alin. (1) din C. civ.

În susținerea acestei critici, recurenta-reclamantă arată că potrivit art. 1 din vechiul C. civ., legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere retroactivă, iar art. 6 alin. (1) din noul C. civ. statuează că legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare.

Făcând trimitere la doctrină, recurenta-reclamantă susține că noile tarife stabilite prin decizia C.N.S.D.F. din octombrie 2018 nu se aplică retroactiv, ci începând cu data de 1 octombrie 2018, neexistând niciun temei legal pentru aplicarea noilor tarife stabilite în 2018 la o perioadă anterioară acestei date.

Ca atare, pentru prestațiile anterioare datei de 1 octombrie 2018, pentru care a emis facturi acceptate la plata de intimata-pârâtă, recurenta-reclamantă susține că rămân valabile tarifele anterioare, ce au stat la baza sumelor înscrise în facturi, în raport de prevederile art. 6 alin. (2) noul C. civ., care consacră regula tempus regit actum și de principiul forței obligatorii a contractului.

Recurenta-reclamantă susține că, în cazul în care decizia C.N.S.D.F. este asimilată unei legi noi, prin raportare la regula aplicării legii în timp statuate de art. 6 alin. (2) din C. civ., prestațiilor contractuale aferente perioadei anterioare pe care le-a facturat, le sunt aplicabile tarifele vechi, adică cele valabile până la data de 1 octombrie 2018, dată de la care, potrivit deciziei nr. 2/2018 a C.N.S.D.F. întră în vigoare noile tarife.

Recurenta-reclamantă susține că modul de aplicare a tarifului de staționare este cel stabilit prin procedura operațională PO 0-7.5.4-01 ediția 2 revizia 1 privind aplicarea tarifului de staționare pe liniile CFR prin metoda analitică, potrivit art. 5.3 și art. 5.3.2, iar borderourile ce au stat la baza emiterii facturilor a căror plată se pretinde prin cererea de chemare în judecată nu au fost contestate motivat în 20 zile calendaristice de la data transmiterii, în conformitate cu prevederile art. 5.3.2.3 din această procedură operațională.

În susținerea acestor argumente, recurenta-reclamantă invocă și dispozițiile art. 1.270 C. civ. privind forța obligatorie a contractului, precum și faptul că intimata-pârâtă are obligația de a-și îndeplini îndatorirea asumată, conform art. 1.516 alin. (1) C. civ.

O ultimă critică invocată de recurenta-reclamantă vizează obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, solicitând instanței de recurs să analizeze cuantumul și să dispună reducerea acestei sume până la o valoare rezonabilă, în raport de prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

În această materie, recurenta-reclamantă susține că, astfel cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al acestora.

Totodată, dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. au menirea de a sancționa exercitarea abuzivă a dreptului de a obține despăgubiri, prin convenirea între client și avocat a unor onorarii vădit disproporționate în raport cu valoarea, dificultatea litigiului și volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării.

În speță, recurenta-reclamantă apreciază că instanța de apel a acordat cheltuieli de judecată disproporționate în raport cu valoarea, dificultatea litigiului și volumul de muncă pe care l-a presupus pregătirea apărării, motiv pentru care solicită instanței de recurs să dispună reducerea acestei sume.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 483-502 din C. proc. civ., art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., precum și pe orice alt temei invocat prin cerere.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 9 decembrie 2021 și respectiv la 14 decembrie 2021 .

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare la 13 ianuarie 2022, prin care a invocat excepțiile lipsei dovezii calității de reprezentant, inadmisibilității și nulității recursului, solicitând, în principal, admiterea excepțiilor, iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 25 ianuarie 2022 .

Recurenta-reclamantă a depus, la 15 martie 2022, note de ședință, solicitând respingerea excepțiilor și a apărărilor intimatei-pârâte.

Recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Critica ce vizează încălcarea principiului de drept ubi eadem ratio eadem solutio, respectiv încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, în raport de decizia civilă nr. 392 din 08 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, nu poate fi reținută.

Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă nu invocă puterea de lucru judecat, ci practica judiciară, care nu are valoare probatorie în sine și nu nici reprezintă izvor de drept. Aceasta întrucât Constituția României proclamă principiul că judecătorul se supune numai legii și, în cazuri particulare, potrivit normelor procesuale, acelor decizii date în interpretarea ori în interesul legii care au generalitate și obligativitate.

În acest sens, se impune precizarea că instanța de judecată este suverană în a-și forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecății.

Ca atare, Înalta Curte arată că practica judiciară nu poate constitui un motiv de nelegalitate al hotărârii recurate, neputând fi reținută o încălcare a art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, privind dreptul oricărei persoane la judecarea cauzei sale în mod echitabil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege.

Totodată, Înalta Curte va înlătura și critica ce vizează încălcarea prevederilor art. 6 alin. (2) C. civ., reținând că în susținerea acestei critici de nelegalitate, recurenta-reclamantă a invocat că decizia nr. 2/2018 emisă de C.N.S.D.F. nu poate retroactiva.

Înalta Curte arată că actul emis de Consiliul Național de Supraveghere din Domeniul Feroviar nu poate fi asimilat unui act normativ, ca atare, în raport de acesta nu poate fi reținută încălcarea principiului neretroactivității legii civile.

Concret, Legea nr. 202/2016, care cuprinde dispoziții legale privind mecanismul de determinare a tarifelor, a intrat în vigoare la 12 noiembrie 2016, deci anterior derulării raporturilor juridice între părți. Așadar, nu poate fi considerată lege nouă un act administrativ care constată încălcarea legii de către reclamantă.

O ultimă critică invocată de recurenta-reclamantă vizează cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanța de apel.

Sub acest aspect, Înalta Curte arată că această critică, ce vizează proporționalitatea cheltuielilor de judecată - onorariul avocațial - cu complexitatea, valoarea cauzei și volumul de muncă al apărătorului, reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate.

Neputând fi încadrată nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critica nu poate fi analizată pe calea recursului.

Totodată, se reține că Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin decizia nr. 3/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 5.03.2020, a decis că "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din Codul de procedură civilă".

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) Cod procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul, ca nefondat. În raport de dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A. la plata către intimata-pârâtă A. S.A. a sumei de 4.122,60 RON, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A. împotriva deciziei civile nr. 1450 din 4 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A. la plata către intimata-pârâtă A. S.A. a sumei de 4.122,60 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 martie 2022.