ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 684/2022

Ședința publică din data de 17 martie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 6 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A., a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 70.660.065 RON, din care suma de 55.456.011 RON reprezintă contravaloarea a 1570 vagoane de călători proprietatea reclamantei pe care pârâta le-a vândut cu încălcarea dispozițiilor legale și prejudicierea reclamantei, iar suma de 15.204.054 RON reprezintă contravaloarea a 16.988,15 tone fier vechi (șină uzată, fier vechi neșarjat, containere) preluate de pârâtă în baza contractului de tranzacție nr. x/1928 din 24.04.2003, contract care a fost anulat prin sentința civilă nr. 24383 din 13 decembrie 2011 a Tribunalului București rămasă definitivă și irevocabilă, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3164 din 14 septembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată excepția autorității de lucru judecat.

A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A. ca prescrisă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, care a solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii excepției prescripției, precum și trimiterea cauzei la prima instanță pentru continuarea judecății.

Prin decizia civilă nr. 2174A din 2 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul reclamantei A. declarat împotriva sentinței civile nr. 3164 din 14 septembrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a anulat în parte sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Prin decizia nr. 1828 din 6 octombrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A. împotriva deciziei civile nr. 2174A din 2 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Prin decizia civilă nr. 797 A din 7 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 3164 din 14 septembrie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În argumentarea memoriului de recurs, se susține că prin hotărârea instanței de apel, normele de drept material încălcate sau greșit aplicate sunt cele ale art. 8 alin. (1), art. 16 alin. (1) lit. a) și b) din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, contrar conținutului clar al dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care sunt de strictă interpretare și aplicare, instanța de apel, sub motivul clarificării înțelesului prevederilor legale în cauză" a apreciat și reținut, în mod greșit, faptul că "pentru începerea curgerii termenului de prescripție nu este necesar ca paguba și persoana care răspunde de ea să fie deja stabilite cu certitudine.

Concomitent cu schimbarea înțelesului dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, instanța de apel a schimbat și înțelesul noțiunii de pagubă și cunoaștere a pagubei avut în vedere prin norma legală, considerând că pentru determinarea momentului de început de la care curge termenul de prescripție trebuie avută în vedere "cunoașterea pagubei afirmate și nu cunoașterea pagubei certe în existența și întinderea ei", așa cum cer dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Aceste premise greșite de la care a pornit instanța de apel în determinarea momentului de început al cursului prescripției în repararea pagubelor obiect al celor două capete ale cererii au condus la aplicarea greșită a normei legale în cauză,ceea ce s-a răsfrânt asupra soluției date excepției prescripției și în final asupra legalității hotărârii atacate.

Referindu-se la primul capăt de cerere având ca obiect repararea pagubei reprezentând cele 1570 vagoane de calatori, instanța de apel apreciază și retine prin considerentele hotărârii sale faptul că "încă din anul 2007 SAAF S.A., atât în cererea de constituire ca parte civilă în procesul penal cât și într-o altă cerere de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. x/2007 (perimată în anul 2018), făcea referire la pagubele afirmate și în prezenta cauză.

Prin urmare, dacă încă din anul 2007, SAAF S.A. cunoștea paguba afirmată și în acest dosar consideră că intimata este răspunzătoare apare ca fiind corectă, susține instanța de apel, raportarea primei instanțe la data de 2 februarie 2008 ca fiind momentul cel mai apropiat în timp de data introducerii cererii de chemare în judecată când aceste elemente au fost cunoscute (pagina 6, paragraf 4 și 6).

În acest sens, se arată că în anul 2008, ca și în anii anteriori nu a existat nici o pagubă reprezentând contravaloarea celor 1570 vagoane de călători, deoarece potrivit Contractului de Garanție Mobiliara nr. 584/1019/23 martie 2001 asupra unui număr de 1570 vagoane calatori înregistrat la Arhiva Electronica de Garanții Reale Mobiliare, a contractului de cesiune de creanța nr. x martie 2001 si a dispozițiilor Legii nr. 99/1999, CNCF CFR în calitate de creditor avea dreptul ca în cazul în care debitorul nu își îndeplinește obligația de rambursare a creditului să vândă vagoanele de calatori date în garanție, pentru acoperirea creanței pe care a plătit-o în locul SAAF S.A. la B. S.A..

Astfel, în cazul în care CNCF CFR ar fi vândut vagoanele de călători la valoarea menționată în Contractul de Garanție Mobiliară nr. 584/1019/2001 și în evidentele contabile ale SAAF S.A. nu ar fi existat nici o pagubă.

De aceea și Înalta Curte, prin hotărârea de casare a reținut în mod corect, că la data la care reclamanta s-a constituit parte civilă în procesul penal a cunoscut cine este beneficiarul efectiv al vânzării subevaluate a vagoanelor de călători, deci nu a pagubei.

Și instanța de apel, în primul ciclu procesual a reținut prin considerentele hotărârii sale că în anul 2008, reclamanta a cunoscut "aspecte ale vânzării vagoanelor" și nu paguba ca atare.

Așadar, cel mai mare interes să cunoască paguba cu privire la cele 1570 de vagoane date în gaj 1-a manifestat SAAF S.A. și nu CNCF CFR S.A.. Dimpotrivă CNCF CFR S.A. a fost aceea care a împiedicat SAAF S.A. să cunoască paguba.

Fiind proprietara infrastructurii feroviare din România, încă din anul 2003, CNCF CFR S.A. și-a însușit periodic de pe infrastructura feroviară vagoanele, fără știrea SAAF S.A., respectiv fără întocmirea unor procese-verbale de predare-primire.

Instanța de apel nu a analizat probele aflate la dosar care fac în această privință dovada imposibilității cunoașterii pagubei de către SAAF S.A., hotărârea fiind deficitară sub acest aspect.

Dovada faptului că SAAF S.A. nu a rămas în pasivitate, ci a acționat în continuu încă din anul 2005 pentru cunoașterea pagubei, o constituie cererea sa reconvențională formulată în litigiu ce a avut ca obiect dosarul nr. x/2005 al Tribunalului București, secția a VI-a Comercială.

Cum dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 condiționează începerea cursului prescripției de cunoașterea efectivă a două elemente din complexul faptic ce dă naștere dreptului la acțiune și anume paguba și individualitatea păgubitorului reclamanta a cunoscut paguba și pe cel ce răspunde de ea, la data la care sentința civilă nr. 24383/2011 a Tribunalului București a rămas definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 1225/27 martie 2014 a Înalte Curți.

Această hotărâre judecătorească, prin care s-a anulat contractul de tranzacție nr. x/2003 face și dovada cunoașterii pagubei de către reclamantă în accepțiunea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, hotărârea nr. 1225/27 martie 2014 a Înalte Curți marchează momentul de la care începe să curgă în cauză termenul de prescripție de trei ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 și se împlinește la data de 27 martie 2017, în timp ce cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 6 martie 2017, deci în cadrul termenului legal de prescripție.

In legătura cu paguba care formează obiectul celui de al doilea capăt de cerere, decurgând din preluarea abuziva de către CNCF CFR S.A. a unor active feroviare ale SAAF S.A., instanța de apel, pe de o parte, înlătură nemotivat adresa x din data de 26 ianuarie 2015, prin care CNCF CFR îi făcea cunoscută SAAF paguba reprezentând cantitatea de activele feroviare pe care a preluat-o de la SAAF si, pe de altă parte, reține "faptul că încă din anul 2007, apelanta în prezenta cauză făcea referire la pagubele afirmate și în prezenta cauză, atât în cererea de constituire de parte civilă în procesul penal, cât și într-o altă cerere de chemare în judecată, înregistrata la Tribunalul București sub nr. x/2007 (perimată), considerând-o responsabilă pe intimata din prezenta cauză".

Prin urmare stabilirea de către instanța de apel a faptului că termenul de prescripție în repararea acestei pagube de 16.698,15 tone reprezentând activele feroviare ar începe să curgă încă din 2007, data cunoașterii "pagubei afirmate" este vădit nelegală, fiind făcută cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, în repararea acestei pagube este, în accepțiunea dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, momentul când păgubitul a cunoscut paguba și pe cel ce răspunde de ea, ori în cauză cel ce răspunde de paguba, CNCF CFR a făcut cunoscut, ea însăși, prin adresa sa din 26 ianuarie 2015, paguba pe care a produs-o la SAAF prin preluarea și valorificarea a 16.698,15 tone reprezentând activele feroviare.

Această proba face dovada momentului când reclamanta SAAF S.A. a cunoscut paguba si pe cel ce răspunde de ea și marchează momentul de la care curge termenul de prescripție de 3 ani, a dreptului material la acțiune în repararea acestei pagube și se împlinește la 26 ianuarie 2018, în timp ce cererea de chemare în judecată a fost introdusă în instanță la 6 martie 2017, deci în cadrul termenului legal de prescripție.

În critica ce vizează încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a) și b) din Decretul nr. 167/1958, recurenta susține următoarele:

Referindu-se la obligația primei instanțe de a cerceta din oficiu dacă în speță există cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției, Curtea de Apel a apreciat și reținut, pe de o parte, ca ea "nu are acoperire în dispozițiile legale incidente", iar pe de altă parte, arată că potrivit art. 18 din Decretul nr. 167/1958 "instanța judecătorească și organul arbitral sunt obligate din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acțiune sau la executare silită este prescris.

Cercetarea existenței unor cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției se impunea cu atât mai mult cu cât instanța de fond s-a limitat, în această privință, doar să menționeze faptul că "în prezenta acțiune formulată la 6 martie 2017 nu a fost dovedită nici o cauza de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției" fără ca în fapt să le cerceteze, cu toate că la dosar existau astfel de probe care făceau dovada clară că în perioada 2007-2014, cursul prescripției a fost întrerupt.

Referindu-se în cauză la cel de-al doilea caz de întrerupere a termenului de prescripție, cel reglementat prin art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, instanța de apel a reținut, pe de o parte faptul că, potrivit normei evocate, "introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească ori la un organ arbitral incompetent, constituie o cauza de întrerupere a cursului prescripției, iar pe de alta parte a reținut că în speță, astfel cum rezulta din sentința civila nr. 24383/2011 a Tribunalului București, exista o astfel de cerere de chemare în judecată a SAAF S.A. formulata de CNCF CFR S.A. la 21 mai 2005, care a fost soluționata irevocabil la data de 27 martie 2014, prin decizia ICCJ nr. 1225/27.03.2014.

Cu toate că norma legală menționat nu face nici o distincție cu privire la titularul cererii de chemare în judecată, instanța d apel a apreciat în mod greșit că cererea de chemare în judecată în cauză nu poate constitui un caz de întrerupere a prescripției, "deoarece a fost formulată de partea adversă", or art. 16, alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 ar avea în vedere cererile de chemare în judecată formulate de aceiași parte.

Prin urmare și cercetarea acestor cauze de întrerupere a cursului prescripției, cu aplicarea corectă a dispozițiilor evocate ar fi confirmat încă odată că cererea nu este prescrisă, fiind formulată în cadrul termenului legal de prescripție.

Într-o altă critică, recurenta susține că hotărârea recurată este nelegal, fiind fundamentată pe o motivare contradictorie și a unor motive străine de natura cauzei.

Astfel, considerentele instanței de apel sunt contradictorii, întrucât pe de o parte, instanța de apel își însușește soluția primei instanțe și validează argumentația acesteia atât sub aspectul cunoașterii faptei ilicite cât și al datei la care reclamanta a cunoscut paguba, cel mai târziu la data 1 februarie 2008 când a fost emis rechizitoriul parchetului în dosarul penal nr. x/2005

Pe de altă parte, instanța de apel reține că pentru începerea curgerii termenului de prescripție a dreptului material la acțiunea în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice, nu este necesar ca paguba și persoana care răspunde de ea să fie deja stabilite cu certitudine.

Această contradicție existentă în considerentele deciziei recurate invalidează raționamentul judiciar care fundamentează decizia instanței de apel în privința momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului material la acțiune în răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice.

Contradictorii sunt și considerentele cu privire la reținerea probelor.

Astfel, pe de o parte, instanța de apel consideră că în satisfacerea cerințelor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 cunoașterea pagubei și a celui ce răspunde de ea nu trebuie să fie dovedită, iar pe de altă parte, reține că există la dosar probe din care rezultă că statuarea primei instanțe, potrivit căreia, reclamanta a cunoscut faptele ilicite cel mai târziu la data de 1 februarie 2008 este corectă în condițiile în care rechizitoriul nr. x/2005 întocmit la acea data menționează explicit operațiunile comerciale și persoanele care le-au efectuat, în urma cărora s-a dispus trimiterea în judecată a persoanelor considerate vinovate, fiind vorba despre aceleași fapte care fundamentează prezenta cerere.

În acest context, recurenta solicită admiterea recursului și casarea hotărârii atacate ca fiind nelegală cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Prin întâmpinarea depusă la 20 august 2021, intimata COMPANIA NAȚIONALĂ DE CAI FERATE "CFR"- S.A. a solicitat în principal constatarea recursului ca fiind nul, pentru lipsa motivelor de nelegalitate, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 9 septembrie 2021, recurenta a solicitat înlăturarea susținerilor acesteia ca fiind nefondate.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 28 octombrie 2021, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 27 ianuarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 797 A din 7 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a acordat termen la data de 17 martie 2022, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea memoriului de recurs, se susține că prin hotărârea instanței de apel, normele de drept material încălcate sau greșit aplicate sunt cele ale art. 8 alin. (1), art. 16 alin. (1) lit. a) și b) din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, a susținut că în satisfacerea cerințelor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, cunoașterea pagubei și a celui care răspunde de ea trebuie să fie dovedite și că în cauza penală, o astfel de dovadă nu o face rechizitoriul, ci hotărârea definitivă (pronunțată la data de 23 noiembrie 2016).

A mai susținut și greșita interpretare și aplicare a art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, arătând că, în realitate, a cunoscut efectiv faptele ilicite generatoare ale pagubei abia în contextul faptic al soluționării dosarului nr. x/2007 și, de asemenea, formularea cererii de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului soluționat irevocabil la data de 27 martie 2014 ar reprezenta un caz de întrerupere.

Din analiza situației de fapt reținută în cauză s-a constatat că faptele reclamate ca fiind ilicite s-au petrecut în anii 2002 - 2003, reclamanta necontestând acest aspect, însă afirmă că a luat cunoștință de pagubă și de cel care răspunde de ea abia după ce, prin sentința civilă nr. 24383/2011 a Tribunalului București, irevocabilă prin decizia nr. 1225/27.03.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a constatat și s-a dovedit irevocabil ilicitatea faptelor, cât și întinderea pagubei.

Astfel, în cauză, instanța de apel a reținut că există probe la dosar din care rezultă că statuarea primei instanțe este corectă, potrivit căreia, reclamanta a cunoscut faptele ilicite cel mai târziu la data de 1 februarie 2008, în condițiile în care rechizitoriul nr. x/2005, întocmit la acea dată, menționează explicit operațiunile comerciale și persoanele care le-au efectuat, în urma cărora s-a dispus trimiterea în judecată a persoanelor considerate vinovate, fiind vorba despre aceleași fapte care fundamentează prezenta cerere.

În acest context, s-a reținut că în anul 2007, recurenta din prezenta cauză, atât în cererea de constituire ca parte civilă în procesul penal, cât și în cererea de chemare în judecată ce a fost înregistrată la Tribunalul București sub nr. x/2007, făcea referire la pagubele afirmate și în prezenta cauză, prin ambele capete de cerere și o considera responsabilă inclusiv pe intimata Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A..

Totodată, se reține că în cadrul deciziei de casare nr. 1828 din 6 octombrie 2020 a Înaltei Curți s-a luat act și s-au consemnat afirmațiile reprezentantului legal al SAAF S.A. cu privire la cunoașterea pagubei încă din anul 2005, aspect ce confirmă faptul că prima instanță a respins în mod corect acțiunea ca fiind prescrisa, reținând că reclamanta cunoștea faptele ilicite cât și paguba cel mai târziu la data de 1 februarie 2008, data intocmirii Rechizitoriului nr. x, în condițiile în care, la finalul cercetărilor penale, aceasta a formulat o precizare la constituirea de parte civilă, solicitând contravaloarea vagoanelor vândute, beneficiul nerealizat și daune interese.

Așadar, susținerea reclamantei, în sensul că a luat cunoștință de întinderea pagubei abia la 27 martie 2017 a fost în mod corect respinsă, întrucât art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevede în mod expres că termenul de prescripție curge " de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea".

În acest context, se reține că instanța de apel a menținut în mod corect soluția instanței de fond cu privire la faptul că reclamanta cunoștea încă din anul 2008 că Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. vânduse bunurile afectate garanției, cele 1570 vagoane de călători, respectiv preluase o cantitate de active din patrimoniul acesteia, pe care o putea determina pe baza propriilor evidente contabile, ceea ce are semnificația cunoașterii pagubei.

Prin urmare, constatându-se că termenul de prescripție a început să curgă în anul 2008, iar prezenta acțiune a fost formulată la 6 martie 2017, în speță nefiind dovedită nicio cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției, Înalta Curte apreciază că în mod corect a fost respinsă ca prescrisă acțiunea formulată de reclamantă A., în condițiile în care, instanța de apel a respectat îndrumările deciziei de casare.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Critica recurentei, subsumată acestui motiv de casare, prin care a susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind fundamentată pe o motivare contradictorie și a unor motive străine de natura cauzei se constată a fi nefondată, pentru considerentele ce succed.

Astfel, recurenta susține că considerentele instanței de apel sunt contradictorii, întrucât pe de o parte, instanța de apel își însușește soluția primei instanțe și validează argumentația acesteia atât sub aspectul cunoașterii faptei ilicite cât și al datei la care reclamanta a cunoscut paguba, cel mai târziu la data 1 februarie 2008 când a fost emis rechizitoriul parchetului în dosarul penal nr. x/2005, iar pe de altă parte, instanța de apel reține că pentru începerea curgerii termenului de prescripție a dreptului material la acțiunea în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice, nu este necesar ca paguba și persoana care răspunde de ea să fie deja stabilite cu certitudine.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este de reținut că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

În raport de cele reținute, Înalta Curte apreciază această critică a fi nefondată, întrucât contrar susținerilor recurentei, hotărârea este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței.

Așadar, în considerentele deciziei atacate, se reține că stabilirea certă a pagubei (atât în privința existenței, cât și a întinderii) și a persoanei care răspunde se face de către instanță tocmai prin soluționarea acțiunii, prin care titularul dreptului la acțiune invocă existența unei pagube și indică persoanele pretins răspunzătoare, nefiind necesară, pentru exercitarea dreptului la acțiune (ci doar pentru admiterea cererii, însă acesta reprezintă un aspect de fond), constatarea certă a acestor elemente.

Astfel, instanța de apel a apreciat că cunoașterea pagubei și a celui care răspunde de ea în sensul art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 înseamnă doar că reclamantul dispune de suficiente elemente pentru a declanșa procesul civil.

Așa fiind, în raport cu probatoriul administrat în cauză și dispozițiile legale incidente speței, nu poate fi reținută nici critica referitoare la faptul că soluția instanței de apel cuprinde motive străine de natura cauzei și că sunt contradictorii și considerentele cu privire la reținerea probelor, având în vedere că în cauză aceasta a stabilit situația de fapt și anume că, în speța dedusă judecății este vorba de pretenții decurgând din faptele ilicite pretins săvârșite de prepușii pârâtei (în dosarul penal), respectiv organele de conducere ale pârâtei (în cauza de față) ce constau în vânzarea nelegală a unui număr de 1570 vagoane de călători, respectiv preluarea unei cantități de 16.988,15 tone, în baza unui contract de tranzacție întemeiat pe o cauză ilicită, valorificate ulterior ca fier vechi, fapte ce au avut loc în anii 2002 - 2003.

În acest context, Înalta Curte constată că motivarea hotărârii dată de către instanța de apel se referă la probele administrate în cauză și este în concordanță cu acestea, răspunde în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de recurentă, întrucât conduce în mod logic la soluția cuprinsă în dispozitiv.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 797 A din 7 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 797 A din 7 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 martie 2022.