ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2087/2024

Asupra cererii de recurs de față, constată următoarele:

Prin cererea de arbitrare înregistrată pe rolul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României la 8 noiembrie 2019 sub nr. x/2019, reclamanta A S.A. lider al asocierii B a solicitat obligarea pârâtei COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE „CFR” S.A. la plata :

- sumei de 14.907.235 lei reprezentând preț contractual actualizat aferent certificatelor interimare de plată de la nr. 27 la nr. 36;

- taxei pe valoare adăugată aferente primului capăt de cerere;

- de daune moratorii, calculate la rata lunară de 3 puncte procentuale peste rata medie a ratei de scont (dobânda de referință) a Băncii Naționale a României, de la data de 28.10.2019 și până la data plății efective a prețului contractual actualizat aferent certificatelor interimare de plată de la nr. 27 la nr. 36;

- sumei de 133.128,54 lei reprezentând daune moratorii calculate ca urmare a plății cu întârziere a certificatelor interimare de plată nr. 26 și nr. 342;

- cheltuielilor arbitrale.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1516 alin. (1), art. 1527 alin. (1), art. 1535 alin. (1) C. civ., regulile de procedură arbitrală.

Prin cerere adițională, depusă la 27 ianuarie 2021, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata următoarelor sume:

- 14.908.481,37 lei, cu titlu de preț contractual actualizat aferent certificatelor de plată interimare de la nr. 27 la nr. 36, precum și 2.832.611,46 lei cu titlu de taxă pe valoarea adăugată aferentă;

- 849.263,68 lei, cu titlu de daune moratorii calculate până la data de 30 septembrie 2020, precum și în continuare până la data plății efective a prețului contractual actualizat, incluzând TVA, aferent certificatelor interimare de plată de la nr. 27 la nr. 36;

- 107.242,73 lei, cu titlu de daune moratorii calculate ca urmare a plății cu întârziere a certificatelor interimare de plată nr. 26 și nr. 36.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepțiile lipsei calității de reprezentant și a calității procesuale active a reclamantei, excepția inadmisibilității cererii pentru neparcurgerea procedurii prealabile obligatorii conform art. 7 alin. (6) lit. c) din Legea nr. 554/2004 și excepția prescrierii dreptului material la acțiune în raport de art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 și excepția prescripției/tardivității cererii de arbitrare.

Ulterior, pârâta a renunțat la susținerea excepțiilor inadmisibilității cererii pentru neparcurgerea procedurii prealabile obligatorii conform art. 7 alin. (6) lit. c) din Legea nr. 554/2004 și prescrierii dreptului material la acțiune în raport de art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004.

La termenul de judecată din 5 iunie 2020, Tribunalul arbitral a unit excepția prescripției/tardivității cererii de arbitrare cu fondul cauzei.

Prin sentința arbitrală nr. 18 din 4 martie 2021 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. x/2019, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de ședință din 17 martie 2021, a fost admisă acțiunea arbitrală formulată de reclamanta A S.A. lider al asocierii B, fiind obligată pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE „CFR” SA să plătească reclamantei următoarele sume :

- 14.318.746,10 lei fără TVA reprezentând diferență preț actualizat aferentă sumelor înscrise în CIP-urile nr. 26-37.

- 2.720.561,76 lei reprezentând TVA 19%.

- 685.436,41 lei reprezentând daune moratorii aferente prețului actualizat la capătul 1 de cerere.

- 107.242,73 lei reprezentând daune moratorii aferente sumelor din CIP-urile 27 și 34.

- 294.674,65 lei reprezentând cheltuieli de arbitrare.

Prin încheierea de ședință din 17 martie 2021, Tribunalul Arbitral a admis cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în hotărârea arbitrală nr. 18 din 4 martie 2021 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. x/2019, formulată de pârâtă și a dispus înscrierea corectă a debitului acordat prin primul petit al cererii din 14.908.481,37 lei în 14.318.746,10 lei.

Sentința arbitrală și încheierea de îndreptare a erorii materiale au fost contestate, pe calea acțiunii în anulare, de pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A. care a solicitat, în principal admiterea acțiunii, anularea actelor procedurale atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Arbitral, iar în subsidiar, urmare a admiterii acțiunii în anulare, rejudecarea cauzei și respingerea cererii reclamantei.

Petenta COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A. a invocat dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. g) și h) C. proc. civ., criticând în esență, nemotivarea sentinței sub aspectul excepției prescripției/tardivității cererii de arbitrare din perspectiva termenului general de prescripție de 3 ani, precum și încălcarea unor norme imperative ale legii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a V-a Civilă sub dosar nr. x/2/2021.

Prin sentința civilă nr. 92/F din 30 iunie 2021, Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea în anulare formulată de petenta COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A., în contradictoriu cu intimata A S.A.

Sentința pronunțată în acțiunea în anulare a fost recurată de pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A., care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea sentinței atacate, rejudecarea cauzei în sensul admiterii acțiunii în anulare cu consecința anulării sentinței arbitrale și respingerii cererii intimatei-reclamante, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 582 din 10 martie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă, în dosarul nr. x/2/2021 a fost admis recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A. împotriva sentinței civile nr. 92/F din 30 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a V-a Civilă la 22 septembrie 2023, sub dosar nr. x/2/2021*.

Prin sentința civilă nr. 105/2023 din 9 noiembrie 2023, Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă a admis acțiunea în anulare formulată de pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE „CFR” S.A. împotriva sentinței arbitrale nr. 18 din 4 martie 2021 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în dosarul nr. x/2019, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de ședință din 17 martie 2021 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata A S.A. lider al asocierii B.

A anulat în tot sentința arbitrală atacată.

A trimis cauza Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în vederea rejudecării.

A respins ca neîntemeiată cererea intimatei având ca obiect plata cheltuielilor de judecată.

S-a luat act că petenta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A S.A. LIDER AL ASOCIERII B a declarat recurs, solicitând în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., în principal, casarea în întregime a sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii în anulare formulată de CFR împotriva sentinței arbitrale nr. 18 din 4 martie 2021 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul arbitral nr. x/2019, îndreptată prin încheierea din 17 martie 2021; iar în subsidiar, casarea în parte a sentinței atacate, respectiv în ceea ce privește motivele de nelegalitate care vor fi reținute de către instanța de casare, astfel după cum urmează:

In argumentarea memoriului de recurs, recurenta susține că instanța a reținut în mod nelegal incidența motivului de nelegalitate de la art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., aspecte subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din același Cod.

În acest context, se arată că sentința arbitrală a fost anulată în temeiul acestor dispoziții prin raportare la aspectele ce vizează reținerea de către Tribunalul Arbitral a unui cadru legal pretins eronat, cu încălcarea prevederilor imperative ale Legii nr. 99/2016 și ale H.G. nr. 394/2016, prin raportare la art. VIII din O.U.G. nr. 107/2017; încălcarea principiului egalității, al dreptului la apărare, al principiului contradictorialității și al principiului rolului activ al arbitrului, prevăzute de art. 575 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 8, art. 13, art. 14 și art. 22 din același Cod, precum și încălcarea art. 430-431 C. proc. civ.

În ceea ce privește reținerea art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. sub aspectul pretinsei încălcări a Legii nr. 99/2016 și H.G. nr. 394/2016, recurenta arată că problema ridicată de CFR o reprezintă faptul că Tribunalul Arbitral „menționează” în sentința arbitrală - Legea nr. 98/201615 și normele de aplicare ale acesteia aprobate prin H.G. nr. 395/201616, iar nu Legea nr. 99/2016 și normele de aplicare ale acesteia aprobate prin H.G. nr. 394/2016. Conform susținerilor CFR, Tribunalul Arbitral ar fi reținut greșit incidența regimului instituit de Legea nr. 98/2016 și normele de aplicare ale acestui act normativ, deoarece „CFR are calitate de entitate contractantă conform art. 8 - Servicii de transport din Legea nr. 99/2016 privind achizițiile sectoriale, astfel că nu îi sunt incidente prevederile Legii nr. 98/2016 și nici ale H.G. nr. 395/2016, ci prevederile Legii nr. 99/2016 și ale H.G. nr. 394/2016”.

Prin sentința recurată, s-a reținut incidența motivului de la art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., deoarece sentința arbitrală ar încălca Legea nr. 99/2016 și H.G. nr. 394/2016, raportat la art. VIII din O.U.G. nr. 107/2017, iar în opinia recurentei aceste aspecte atrag incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 5 din același Cod.

In ceea ce privește incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că în considerentele sentinței recurate nu se indică în ce constă, în concret, pretinsa încălcare a prevederilor Legii nr. 99/2016 și a H.G. nr. 394/2016, nici care este impactul acestor pretinse dezlegări asupra soluției din dispozitiv și nici în ce mod ar trebui să se țină cont de acestea în rejudecarea cererii de arbitrare, or, pentru ca hotărârea să fie motivată corespunzător, nu sunt suficiente trimiteri cu caracter general la prevederile legale aplicabile, fiind necesar ca instanța să particularizeze aceste trimiteri la situația de fapt dedusă judecății:

Astfel, recurenta susține că dezlegările din sentința recurată generează și mai multă confuzie, având în vedere că prevederile referitoare la actualizarea prețului în contractele de achiziție au un conținut identic în Legea nr. 98/2016 și H.G. nr. 395/2016, respectiv Legea nr. 99/2016 și H.G. nr. 394/2016 - versiunile în vigoare la 24 iulie 2019, data actualizării.

În aceste condiții, în care considerentele din sentința arbitrală referitoare la cadrul legal au un rol expozitiv, fără a avea o influență asupra soluției pronunțate de Tribunalul Arbitral prin interpretarea și aplicarea unor clauze contractuale agreate de părți, recurenta susține că se impunea ca prin sentința recurată să existe o motivare clară și exhaustivă cu privire la încălcările concrete ale cadrului normativ identificate și care ar fi putut influența soluția Tribunalului Arbitral. Or, dincolo de faptul că, pe fond, este greu de imaginat cum s-ar putea constata încălcări ale cadrului normativ care să influențeze soluția Tribunalului Arbitral, sentința recurată nu conține nicio motivare cu privire la acest aspect care să poată fi evaluată de către destinatarii sentinței din punct de vedere al raționamentului juridic utilizat, aspect ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Mai susține recurenta, că motivarea este contradictorie prin raportare la dezlegările date altor critici de nelegalitate, sens în care arată că unul dintre motivele pentru care au fost admise criticile de nelegalitate ale CFR, în temeiul art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., cu privire la cadrul legal pretins incident este acela că, considerentele Tribunalului Arbitral în acest sens ar fi decisive/decizorii.

De asemenea, se arată că, tot în cadrul motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., CFR a criticat sentința arbitrală sub aspectul modalității în care a fost aplicată Clauza 61 privind actualizarea prețului contractual, iar în soluționarea acestei critici, prima instanță a reținut că modalitatea în care Tribunalul Arbitral a aplicat clauzele contractuale ține de fondul litigiului și nu poate face obiectul controlului judecătoresc pe calea acțiunii în anulare, context în care a înlăturat criticile CFR privind sfera de aplicare a Clauzei 61 CCA care prevede dreptul A la actualizarea prețului.

În acest context, recurenta susține că singura modalitate în care dezlegările din sentința recurată privind încălcarea cadrului legal și cele privind Clauza 61 CCA pot coexista în mod logic este dacă se acceptă ca considerentele Tribunalului Arbitral cu privire la cadrul legal sunt indiferente, însă, chiar și în acest caz, intervin motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Totodată, recurenta susține că motivarea instanței este greșită în drept, întrucât prevederile Legii nr. 99/2016 și ale H.G. nr. 394/2016 nu au nicio legătură cu pricina care a făcut obiectul dosarului arbitral, iar acest aspect poate duce la casarea hotărârii pentru motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., atunci când „s-a invocat un text de lege străin de obiectul pricinii [...] ajungându-se astfel la o soluție cu totul greșită”. În același timp, stabilirea greșită a cadrului legal reprezintă un caz de aplicare vădit greșită a normelor de drept material, ceea ce atrage incidența motivului de casare reglementat de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

In ceea ce privește incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că, în speță acest motiv este aplicabil întrucât privește reținerea motivului de anulare prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. cu privire la cadrul legal pretins a fi aplicabil sub trei aspecte, iar pentru toate aceste aspecte premisa este calificarea considerentelor privind cadrul legal drept indiferente.

Considerentele din sentința arbitrală privind cadrul legal din materia achizițiilor publice sunt indiferente, întrucât în primul rând, pretențiile A care au făcut obiectul dosarului arbitral au fost formulate, dezbătute și admise prin raportare la clauzele contractuale privind actualizarea prețului, în special Clauza 61 CCA.

În al doilea rând, considerentele din sentința arbitrală cu privire la cadrul legal aplicabil actualizării în contractele de achiziții publice au făcut referire la cadrul legal aplicabil actualizării prețului în contractele de achiziții publice, exclusiv pentru a contura rațiunea mecanismului de actualizare a prețului și utilizarea acestuia în mod obișnuit, prin clauzele incluse în contracte în acest sens.

Așadar, izvorul pretențiilor A din dosarul arbitral este unul contractual, iar trimiterile din sentința arbitrală la cadrul legal criticat de CFR nu au rolul de a exclude aplicarea Clauzei 61 CCA, ci doar de a arăta existența unor acte normative aplicabile cu titlu general în domeniul achizițiilor publice, însă, chiar și în lipsa acestor acte normative, interpretarea dată de Tribunalul Arbitral Clauzei 61 CCA și modul de soluționare a cauzei ar fi fost aceleași, fiind pe deplin aplicabil principiul forței obligatorii a contractelor prevăzut de dispozițiile art. 1270 din noul C. civ.

Prin urmare, chiar dacă referirile Tribunalului Arbitral la cadrul legal incident - adică la prevederile Legii nr. 98/2016 și ale H.G. nr. 395/2016, în loc de prevederile Legii nr. 99/2016 și ale H.G. nr. 394/2016, astfel cum susține CFR - ar fi greșite, dincolo de faptul că prevederile celor două categorii de acte normative sunt aproape identice, această pretinsă eroare nu se răsfrânge asupra legalității soluției la care s-a oprit Tribunalul Arbitral, pretențiile A fiind determinate și admise prin raportare la prevederile și formula contractuală de actualizare a prețului, conform Clauzei 61 CCA - privită ca dispozitiv și considerente decisive/decizorii.

Totodată, se susține încălcarea art. 553, art. 608, art. 613 alin. (2) lit. b) și art. 430 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că prin calificarea, în mod nelegal a considerentelor privind cadrul legal referitor la actualizarea prețului în achizițiile publice drept decisive/decizorii, instanța a intervenit pe fondul cauzei, deoarece se schimbă total raționamentul Tribunalului Arbitral și fundamentul acestuia - considerente care erau indiferente au ajuns decisive/decizorii prin prisma dezlegărilor din sentința recurată.

Mai susține recurenta, încălcarea principiului disponibilității prevăzut la art. 9 alin. (2) și a principiului rolului judecătorului în aflarea adevărului prevăzut la art. 22 alin. (2) și (4) C. proc. civ., întrucât prin calificarea în mod nelegală a acestor considerente drept decisive/decizorii, anularea sentinței arbitrale și retrimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Arbitral există riscul să se schimbe cadrul învestirii Tribunalului Arbitral, și anume, din analiza unei pretenții de ajustare a prețului în baza mecanismului și formulei din contract, în analiza unei pretenții de ajustare a prețului prin raportare la prevederi legale care nu au legătură cu obiectul dedus judecății.

În acest sens, se arată că recurenta a solicitat actualizarea în temeiul mecanismului și formulei prevăzute de Clauza 61 din CCA, nicidecum în baza vreunei formule sau drept legal de actualizare prevăzut în favoarea contractanților.

Prin soluția de anulare a sentinței arbitrale, prin raportare la critici de nelegalitate formulate împotriva unor considerente indiferente, recurenta susține că au fost încălcate și prevederile art. 608 C. proc. civ. privind limitele controlului de legalitate exercitat în acțiunea în anulare și, implicit, încălcarea principiului legalității reglementat de art. 7 din același Cod.

Așadar, controlul judiciar exercitat pe calea acțiunii în anulare poate viza numai soluția din dispozitivul hotărârii arbitrale, precum și considerentele decisive și decizorii, deci aspectele care beneficiază de autoritate de lucru judecat.

În ceea ce privește incidența motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că prima instanța a reținut în mod nelegal incidența și totodată încălcarea Legii nr. 99/2016 și a H.G. nr. 364/2016. Procedând în acest mod, instanța a încălcat următoarele norme de drept material: art. 15 alin. (2) din Constituția României, art. 253 alin. (4) din Legea nr. 99/2016, principiul tempus regit actum aplicat în materia contractelor conform art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, art. VIII din O.U.G. nr. 107/2017 și art. 63 din Legea nr. 24/2000.

Astfel, pentru a se reține incidența Legii nr. 99/2016, Curtea de Apel București a făcut trimitere la definiția contractului sectorial din acest act normativ, iar consecința este că instanța a calificat drept contract sectorial - deci act administrativ asimilat, în sensul Legii nr. 99/2016 un contract încheiat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 99/2016 și cu privire la care acest act normativ nu este aplicabil, fără să lămurească aspectele concrete sub care acest cadru legal ar fi incident.

Or, principiul neretroactivității legii și principiul tempus regit actum se opun calificării naturii juridice și determinării efectelor juridice ale unui contract prin raportare la acte normative ulterioare încheierii acestuia.

Totodată, se susține că sentința recurată încalcă prevederile art. VIII din O.U.G. nr. 107/2017 - normă în baza căreia prima instanță a ajuns să rețină în mod nelegal incidența Legii nr. 99/2016 și a H.G. nr. 394/2016, având în vedere că textul art. VIII din O.U.G. nr. 107/2017 a fost aplicat de instanță în mod greșit la o situație de fapt care nu are legătură cu ipoteza juridică avută în vedere de acesta.

Astfel, din lecturarea art. VIII din O.U.G. nr. 107/2017, rezultă că prevederile acestuia nu respectă criteriul esențial de tehnică legislativă prevăzut de art. 63 din Legea nr. 24/2000 pentru a fi calificat drept o normă derogatorie, formula „prin derogare de la” nefiind prezentă în cuprinsul acestuia.

În acest sens, se constată că dispozițiile art. VIII din O.U.G. nr. 107/2017 nu derogă de la regula tempus regit actum, întrucât nu pot înlătura sau limita aplicarea unei clauze contractuale încheiate în temeiul legii anterioare și exercitarea drepturilor contractantului rezultate din aceasta, ci doar creează cadrul necesar pentru acordarea în beneficiul contractanților a unor drepturi suplimentare ori mai favorabile față de cele rezultate din contractele încheiate anterior, ipoteză însă care nu a făcut obiectul pretențiilor recurentei în cadrul dosarului arbitral, iar din această perspectivă, se apreciază că sentința recurată este nelegală, fiind dată și cu încălcarea art. 63 din Legea nr. 24/2000.

În ceea ce privește reținerea art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. sub aspectul încălcării principiului egalității, a dreptului la apărare, a principiului contradictorialității și principiului rolului activ al arbitrului, prevăzute de art. 575 alin. (2) raportat la art. 8, art. 13, art. 14 și art. 22 C. proc. civ., se susține că prin acțiunea în anulare, CFR a invocat acest motiv de anulare sub aspectul pretinsei încălcări de către Tribunalul Arbitral a principiilor fundamentale ale procesului civil raportat la referirile Tribunalului Arbitral la efectul pozitiv al unei jurisprudențe de caz a Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, care nu a fost pusă în discuția părților.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se susține că sentința recurată este nemotivată, deoarece nu au fost analizate argumentele recurentei, potrivit cărora, soluția din dispozitiv nu se bazează exclusiv pe efectul pozitiv al unei jurisprudențe de caz care nu a fost pusă în discuția părților, ci Tribunalul Arbitral a efectuat în cuprinsul sentinței arbitrale propria analiză pe fondul cauzei.

Astfel, în sentința recurată nu se face nicio referire la considerentul din sentința arbitrală, în care Tribunalul Arbitral precizează expres că jurisprudența de caz indicată „nu scutește tribunalul arbitral de a face o examinare aplicată la cadrul concret al cauzei (chiar dacă există o deplină similitudine cu speța dezlegată prin sentința arbitrală nr. 55/2020”. Or, acest considerent era unul decisiv pentru a determina natura indiferentă a considerentelor privind jurisprudența de caz indicată în sentința arbitrală și, ca atare, pentru respingerea criticii de nelegalitate ridicate de CFR.

Din această perspectivă, recurenta apreciază că sentința recurată nu este motivată, având în vedere că nu răspunde unui aspect esențial ridicat de către A în susținerea legalității sentinței arbitrale, respectiv statuarea expresă de către Tribunalul Arbitral a necesității prezentării raționamentului propriu în admiterea cererii de arbitrare, lucru pe care Tribunalul l-a și făcut.

Din perspectiva motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dezlegările instanței sub aspectul efectului pozitiv al unei jurisprudențe de caz sunt afectate de aceleași vicii de nelegalitate ca dezlegările sub aspectul cadrului legal.

În acest sens, recurenta susține că prin calificarea unor considerente excedentare drept decizorii s-a intervenit și schimbat totodată raționamentul Tribunalului Arbitral, iar procedând în acest mod, se apreciază că au fost încălcate prevederile art. 553 C. proc. civ., care exclude competența instanțelor judecătorești în situațiile în care s-a încheiat o clauză arbitrală valabilă; art. 608 C. proc. civ. privind limitele controlului de legalitate din acțiunea în anulare sub aspectul necercetării fondului; art. 613 alin. (2) lit. b) C. proc. civ. - instanța nefiind învestită să judece pe fond, ambele părți solicitând retrimiterea cauzei spre rejudecare către tribunalul arbitral; art. 430 alin. (2) C. proc. civ. - existând riscul ca, în cazul în care sentința recurată nu este casată, considerente excedentare să intre în puterea de lucru judecat, tribunalul arbitral fiind obligat să țină cont de acestea în rejudecare.

În acest sens, se apreciază că s-au încălcat și principiul disponibilității prevăzut la art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (2) și (4) C. proc. civ. privind rolul judecătorului în aflarea adevărului, deoarece calificarea acestor considerente ca decisive/decizorii schimbă cadrul învestirii tribunalului arbitral în rejudecare, precum și art. 608 C. proc. civ. și principiul legalității reglementat de art. 7 din același Cod, considerentele indiferente neputând face obiectul criticilor de nelegalitate în cadrul acțiunii în anulare, ele fiind în afara sferei controlului judecătoresc exercitat pe calea acțiunii în anulare.

În ceea ce privește reținerea art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. sub aspectul încălcării art. 430-431 din același Cod se apreciază incidența motivelor de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., care impun casarea sentinței atacate, având în vedere că hotărârea este nemotivată, raportat și la caracterul indiferent al considerentelor Tribunalului Arbitral cu privire la efectul pozitiv al lucrului judecat al jurisprudenței de caz.

Într-o altă susținere, recurenta apreciază că instanța a reținut în mod nelegal incidența motivului de nelegalitate de la art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., critici subsumate motivelor de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din același Cod.

În acest sens se arată că sentința recurată este nelegală, întrucât Tribunalul Arbitral nu a analizat excepția „prescripției/tardivității”, îndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale și nici obiecția CFR referitoare la pretinsa greșită utilizare de către expertul contabil desemnat a indicilor din PPI1033, în loc de indicii din PPI1034.

În ceea ce privește reținerea art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ. sub aspectul excepției prescripției/tardivității, recurenta arată că prin acțiunea în anulare, CFR a susținut că sentința arbitrală nu ar fi motivată „în ceea ce privește analizarea argumentelor CFR privind prescripția/tardivitatea cererii de arbitrare invocată de CFR prin răspunsul la cererea de arbitrare cu titlul de excepție și unită cu fondul cauzei, prin încheierea de ședință din 5 iunie 2020” și că „nu se face nicio referire la prescripția/tardivitatea cererii de arbitrare recalificată de către Tribunalul Arbitral ca apărare de fond așa cum a fost formulată și motivată de CFR prin răspunsul la cererea de arbitrare”.

În acest context, recurenta arată că CFR a susținut, fără temei, că sentința arbitrală ar fi fost dată „cu încălcarea art. 5 și art. 425, art. 603 alin. (1) lit. e) C. proc. civ., art. 2517, art. 2500 și art. 2524 C. civ.; art. 1, art. 7 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă” fiind așadar, incident motivul de nelegalitate de la art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ.

În acest sens, se susține că Tribunalul Arbitral nu a fost în mod legal învestit cu analiza impactului termenelor contractuale asupra termenului de prescripție, aceasta argumentație fiind invocată de CFR abia prin concluziile scrise, după închiderea dezbaterilor în dosarul arbitral, context în care se apreciază că au fost încălcate prevederile art. 9 și art. 22 C. proc. civ., fiind incident motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 din același Cod.

Mai susține recurenta că, critica de nelegalitate reținută prin sentința recurată este fundamentată pe aspecte invocate de CFR după închiderea dezbaterilor, întrucât în analiza criticilor de nelegalitate invocate de CFR sub aspectul nemotivării, trebuie clarificate o serie de aspecte prealabile, precum conceptele/instituțiile juridice invocate și limitele învestirii Tribunalului Arbitral prin raportare la cererile și argumentele părților.

Astfel, prin concluziile scrise depuse de CFR după închiderea dezbaterilor, aceasta a invocat argumente complet noi privind excepția „prescripției/tardivității, afirmând că termenul contractual de 28 de zile ar avea un impact asupra termenului de prescripție de 3 ani sub aspectul nașterii dreptului la acțiune, însă până la închiderea dezbaterilor, CFR nu a invocat nicio influență a termenelor contractuale asupra termenului de prescripție, pretinsa nerespectare a celor două termene fiind argumentată în mod independent.

De asemenea, recurenta susține că concluziile CFR includ o delimitare între consecințele urmărite pentru pretinsa nerespectare a procedurilor contractuale privind revendicările, pentru care se prevede un termen de 28 de zile și depășirea termenului de prescripție.

Recurenta susține că a demonstrat că dezlegările Înaltei Curți cu privire la excepția prescripției din decizia de casare nu împiedică instanța care rejudecă pricina să rețină că criticile CFR sub acest aspect sunt inadmisibile, având în vedere că dezlegările instanței supreme au privit numai faptul că CFR nu a renunțat la susținerea excepției prescripției invocate în temeiul prevederilor Codului civil și că, în soluționarea acțiunii în anulare instanța trebuie să aibă în vedere că excepția prescripției a fost invocată și prin raportare la depășirea anumitor termene contractuale.

In ceea ce privește incidența motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta arată că principiul disponibilității este unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil, consacrat ca atare în art. 9 din același Cod și reprezintă manifestarea cea mai pregnantă a autonomiei de voință în materia dreptului procesual civil, iar instanța de judecată nu poate soluționa un litigiu decât în baza cererii părții interesate și numai în limitele sesizării. Judecătorul învestit cu soluționarea pricinii trebuie să se pronunțe asupra tuturor cererilor cu care a fost sesizat, fără a avea posibilitatea de a modifica obiectul și cauza fixate de părți prin intermediul cererilor formulate.

Astfel, prin acceptarea acestor critici de nelegalitate, anularea sentinței arbitrale sub acest motiv și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Arbitral, instanța, în esență, învestește Tribunalul Arbitral cu soluționarea argumentelor formulate după închiderea dezbaterilor, cu încălcarea art. 9 și art. 22 C. proc. civ., iar omisiunea CFR de a-si prezenta în mod complet argumentele până la închiderea dezbaterilor este imputabilă acesteia și nu poate fi complinită de arbitru sau judecător în exercitarea rolului activ.

De asemenea, reținerea criticii în sensul în care, în mod greșit, Tribunalul Arbitral a apreciat că CFR a renunțat și la excepția prescripției întemeiată pe Codul civil, iar nu doar la cea întemeiată pe prevederile Legii nr. 554/2004, nu înseamnă automat că tribunalul era și învestit cu toate argumentele invocate de CFR în susținerea excepției prescripției, această ultimă chestiune fiind independentă și separată de prima, iar în cazul de față, criticile se impuneau a fi respinse.

Cu referire la reținerea art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., sub aspectul îndeplinirii condițiilor răspunderii civile contractuale, recurenta arată că prin acțiunea în anulare, în cadrul secțiunii prin care CFR a dezvoltat criticile subsumate motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., aceasta a afirmat, fără temei, că sentința arbitrală ar trebui anulată, făcând trimitere la prevederile art. 1350-1357 C. civ. privind condițiile răspunderii civile.

Astfel, în apărare, recurenta a arătat, tot prin raportare la prevederile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., că criticile CFR sunt inadmisibile, deoarece se critică modul de interpretare și aplicare a unor prevederi legale supletive, CFR urmărind de fapt reanalizarea unor chestiuni de fond, lucru nepermis în cadrul acțiunii în anulare.

Prin urmare, așa cum rezultă din cele expuse, cererile și apărările părților din cadrul acțiunii în anulare au fost încadrate în motivul de anulare prevăzut ta art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., iar nu lit. g), considerentele evocate atrăgând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

In ceea ce privește incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că prima instanță a reținut nelegal aplicabilitatea motivului de anulare de la art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., raportat la pretinsa nemotivare a îndeplinirii condițiilor răspunderii contractuale, fără să fi pus în discuția părților calificarea acestor critici în cadrul acestui motiv de anulare.

Din această perspectivă, recurenta apreciază că sentința recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea principiilor fundamentele ale procesului civil, respectiv: principiul disponibilității reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ.; principiul contradictorialității reglementat de art. 14 alin. (4) C. proc. civ. și normele care reglementează rolul judecătorului în aflarea adevărului, reglementat la art. 22 alin. (4) și (6) C. proc. civ.

Cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta consideră că sentința recurată este nelegală, raportat la motivarea contradictorie sub aspectul îndeplinirii condițiilor răspunderii contractuale, critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, pe de o parte, în contextul art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., instanța a reținut că sentința arbitrală nu ar fi motivată sub aspectul analizei îndeplinirii condițiilor răspunderii contractuale și a reținut incidența art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., în mod nelegal și, pe de altă parte, în contextul lit. h) a art. 608 alin. (1) C. proc. civ., instanța respinge criticile CFR (aceleași) pe motiv că nu pot face obiectul controlului de legalitate.

Referitor la reținerea art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., sub aspectul indicilor de actualizare utilizați de expertul contabil, recurenta arată că prin acțiunea în anulare, în contextul susținerilor subsumate motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., CFR a criticat fără temei sentința arbitrată privind utilizarea de către expertul contabil desemnat a indicilor din PPI1033 (piața internă și piața externă) și nu a indicilor din PPI1034 (piața internă), considerați mai potriviți de către CFR.

În acest context, recurenta a arătat, în apărările sale cu privire la inadmisibilitatea criticilor CFR subsumate motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., că susținerile CFR vizează de fapt, o reanalizare a fondului cauzei, ceea ce depășește limitele controlului de legalitate în cadrul acțiunii în anulare, aspect ce atrage incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Tot în cadrul acestor motive de casare, recurenta susține că sentința recurată conține motive contradictorii, deoarece se reține că hotărârea nu ar fi motivată sub aspectul indicilor utilizați de expertul desemnat și reține, în mod nelegal, incidența art. 608 lit. g), iar pe de altă parte, în contextul lit. h), instanța respinge criticile CFR pe motiv că nu pot face obiectul controlului de legalitate.

Pentru aceste considerente, recurenta apreciază că este îndreptățită să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

La 26 iunie 2024, intimata-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii sentinței atacate ca fiind temeinică și legală.

Recurenta-reclamantă a depus, la 16 iulie 2024, răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea susținerilor intimatei ca fiind nefondate.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-reclamantă A S.A. LIDER AL ASOCIERII B este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziții ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și care au în vedere o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În acest sens, recurenta susține că hotărârea atacată este nelegală, fiind încălcate prevederile art. 553, art. 608, art. 613 alin. (2) lit. b), art. 430 alin. (2), art. 7, art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (2) și (4) C. proc. civ.

Analizând critica recurentei privind încălcarea principiului disponibilității reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ. și principiului rolului judecătorului în aflarea adevărului prevăzut la art. 22 alin. (2) și (4) din același Cod, se constată că aceasta este lipsită de fundament și nu poate fi primită.

Aceasta deoarece, cele două principii evocate nu au fost încălcate, având în vedere că soluționarea cererii de arbitrare de către Tribunalul Arbitral s-a produs, în temeiul dispozițiilor art. 221 din Legea nr. 98/2016, art. 164 din H.G. nr. 395/2016 modificat prin H.G. nr. 419/2018 adoptate în aplicarea Legii nr. 98/2016 și Instrucțiunile ANAP nr. 2/2018 și nr. 1/2019.

De asemenea, nu se poate reține că au fost încălcate prevederile art. 608 și art. 613 alin. (2) lit. b) C. proc. civ., întrucât Curtea de Apel București nu a rejudecat pe fond disputa, ci a dispus anularea în tot a sentinței arbitrale atacate și trimiterea cauzei Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în vederea rejudecării.

Tot în același sens, s-a reținut și faptul că modalitatea în care instanța arbitrală a stabilit situația de fapt, a apreciat probele administrate și a aplicat clauzele contractuale sunt aspecte ce țin de fondul litigiului arbitral și nu pot face obiectul controlului judiciar pe calea unei acțiuni în anulare.

Cu referire la încălcarea prevederilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ., se constată că această critică nu poate fi primită, întrucât nu există niciun viciu de nelegalitate care să fie înlăturat de instanța de recurs, considerentele sentinței susțin dispozitivul acesteia și au legătură cu obiectul judecății în dosarul arbitral.

Din această perspectivă, se constată că, instanța a reținut în mod corect faptul că eventuala aplicare a unui cadrul legal eronat are impact asupra soluției pronunțate prin sentința arbitrală, din moment ce aceasta a fost întemeiată pe dispoziții legale care nu sunt incidente în speță, astfel că, susținerile recurentei referitoare la încălcarea art. 553, art. 608, art. 613 alin. (2) lit. b) și art. 430 alin. (2) C. proc. civ. sunt nefondate, întrucât Curtea de Apel a avut în vedere problemele de drept asupra cărora au fost date dezlegări de drept de către Înalta Curte, prin decizia de casare.

În aceste condiții, se constată că prin modalitatea de soluționare a cauzei a fost încălcat dreptul la apărare al CFR și a principiilor procesului civil, producând o vătămare care nu putea fi altfel înlăturată decât prin anularea hotărârii atacate și rejudecarea cauzei pentru exercitarea în mod corespunzător a drepturilor procedurale.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile recurentei cuprind doar aspecte ce vizează fondul raportului juridic litigios, în condițiile în care, instanța nu a soluționat fondul cauzei și neexistând regularități de ordin procedural a căror nerespectare ar atrage sancțiunea nulității prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Mai mult decât atât, recurenta nu arată în concret în ce mod, prin sentința atacată, Curtea de Apel București a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și, prin urmare, nu se pot reține încălcări ale principiilor desfășurării procesului civil de către această instanță sub aspectele invocate de recurentă în criticile formulate ca să fie încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În contextul amintit nu se poate ignora faptul că sentința recurată a fost pronunțată în considerarea tuturor elementelor decizorii menționate în decizia de casare nr. 582 din 10 martie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă, în dosarul nr. x/2/2021.

În ceea ce privește critica recurentei, potrivit căreia, instanța a reținut incidența prevederilor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., sub aspectul încălcării principiilor egalității, a dreptului la apărare, a contradictorialității, precum și a rolului activ al arbitrului, prevăzute de art. 575 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 8, art. 13, art. 14 și art. 22 C. proc. civ., se constată că este nefondată.

Aceasta deoarece, instanța a apreciat că prevederile evocate au caracter imperativ, întrucât stipulează principii fundamentale ale procesului civil, care însă au fost nesocotite de către Tribunalul arbitral, în contextul în care a reținut incidența efectului pozitiv al lucrului judecat raportat la sentința arbitrală nr. 55/2020, fără a invoca și pune în discuția părților acest aspect, nefiind depusă nicio hotărâre arbitrală menționată de Tribunalul arbitral, pentru a se putea lua cunoștință de conținutul acestora.

Din perspectiva motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că dezlegările instanței sub aspectul efectului pozitiv al unei jurisprudențe de caz sunt afectate de aceleași vicii de nelegalitate ca dezlegările sub aspectul cadrului legal și că prin calificarea unor considerente excedentare drept decizorii s-a intervenit și schimbat totodată raționamentul Tribunalului Arbitral, fiind astfel încălcate prevederile art. 553, art. 608, art. 613 alin. (2) lit. b), art. 430 alin. (2), art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (2) și (4) C. proc. civ.

Prin critica formulată, Înalta Curte nu poate reține nelegalitatea hotărârii recurate, având în vedere că prin soluționarea acestui motiv al acțiunii în anulare, instanța nu a făcut decât să respecte limitele deciziei de îndrumare, statuând strict asupra celor dispuse de instanța de control judiciar, în condițiile în care, criticile recurentei vizează aspecte tranșate definitiv, cu autoritate de lucru judecat, asupra cărora instanța nu mai putea reveni.

În acest context, se constată că jurisprudența arbitrală privind actualizarea prețului în contractul FIDIC - Efectul pozitiv al lucrului judecat, reținută pe fondul cauzei nu a fost depusă la dosarul cauzei, anterior termenului din 28 ianuarie 2021, când s-a desfășurat dezbaterea asupra fondului cauzei, astfel că, CFR nu a avut posibilitatea de a verifica jurisprudența reținută de Tribunal pe fondul cauzei și nici de a-și exprima opinia cu privire la efectul pozitiv al lucrului judecat.

Tot în același context, se reține că Tribunalul Arbitral nu a invocat din oficiu, puterea de lucru judecat cel mai târziu înainte de termenul din 28 ianuarie 2021, când părțile au pus concluzii pe fondul cauzei, pentru respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil, deși avea obligația de a respecta principiul contradictorialității - art. 14 C. proc. civ. și dreptul la apărare - art. 13 din același Cod, în condițiile în care, tribunalul trebuia să pună în discuția părților orice împrejurare de fapt sau de drept pe care o considera necesară pentru soluționarea litigiului, inclusiv administrarea oricăror probe pe care le considera necesare pentru aflarea adevărului în cauză, astfel cum prevăd expres dispozițiile art. 22 C. proc. civ. raportat la art. 13 și 14 din același Cod.

Mai susține recurenta, că prin hotărârea atacată instanța nu a analizat argumentele sale, potrivit cărora, soluția din dispozitiv nu se bazează exclusiv pe efectul pozitiv al unei jurisprudențe de caz care nu a fost pusă în discuția părților, astfel cum a susținut CFR.

În continuare, se reiterează incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., raportat la considerentele Tribunalului Arbitral cu privire la efectul pozitiv al lucrului judecat al jurisprudenței de caz.

Aceste critici nu pot fi apreciate ca fondate, având în vedere că instanța a analizat argumentele recurentei și a constatat că nu poate fi reținută susținerea acesteia, potrivit căreia, considerentele din sentința arbitrată referitoare la efectul pozitiv al autorității de lucru judecat nu sunt decisive/decizorii.

În schimb, instanța a reținut susținerile CFR, în sensul că au fost nesocotite prevederile art. 430-431 C. proc. civ., care reglementează efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, constatând că nu pot fi reținute susținerile recurentei referitoare la inadmisibilitatea acestor critici, având în vedere că la dosarul arbitral nu a fost depusă nicio hotărâre arbitrală/judecătorească dintre cele menționate de Tribunalul Arbitral, neexistând nicio dovadă din care să rezulte că este îndeplinită condiția identității de părți pentru a se putea constata efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Într-o altă susținere, recurenta apreciază că instanța a reținut în mod nelegal incidența motivului de nelegalitate de la art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., critici subsumate motivelor de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din același Cod, arătând că sentința recurată este nelegală, întrucât Tribunalul Arbitral nu a analizat excepția „prescripției/tardivității”, îndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale și nici obiecția CFR referitoare la pretinsa greșită utilizare de către expertul contabil desemnat a indicilor din PPI1033, în loc de indicii din PPI1034.

Contrar susținerilor recurentei, Tribunalul Arbitral a fost în mod legal învestit cu analiza impactului termenelor contractuale asupra termenului de prescripție, invocată de CFR prin răspunsul la cererea de arbitrare.

Astfel, prin răspunsul la cererea de arbitrare, pârâta a invocat atât excepția prescripției dreptului material la acțiune raportat la dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și fiscal cât și excepția prescripției/tardivității cererii de arbitrare.

Totodată, se reține că pârâta a renunțat la excepțiile: lipsei calității de reprezentant și a calității procesuale active a reclamantei; inadmisibilității cererii față de lipsa plângerii prealabile obligatorii, reglementată de art. 7 alin. 6 lit. c) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și prescripției dreptului material la acțiune raportat la dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, întrucât aceste excepții au fost soluționate în mod constant în jurisprudența Curții de arbitraj, însă, aceasta nu a renunțat la excepția prescripției/tardivității cererii de arbitrare, excepție pe care Tribunalul Arbitral a unit-o cu fondul cauzei.

Din moment ce excepția tardivității a fost unită cu fondul, Tribunalul Arbitral trebuia să verifice această excepție împreună cu excepția prescripției întemeiată pe dreptul comun, astfel cum a fost invocată de petenta-pârâtă și cum a fost dezlegată în mod obligatoriu de către instanța de recurs.

De asemenea, trebuie reținut că prin invocarea sub-clauzei 51.3 din Condiții de Contract Actualizate în concluziile scrise, în dosarul arbitral nu se poate reține că CFR nu a învestit Tribunalul Arbitral, în mod legal, cu analiza impactului termenelor contractuale asupra termenului de prescripție, având în vedere că termenele contractuale nerespectate de către recurentă, invocate în motivarea excepției prescripției/tardivității cererii de arbitrare, sunt prevăzute de sub-clauzele: 6, 25; 49.1 alin. (2) lit. b), 51.2, 47. 36 din Condiții de Contract Actualizate.

În acest context, se reține că în considerentele hotărârii atacate s-a apreciat, în mod corect de către instanță, că sunt întemeiate criticile CFR referitoare la incidența motivului de desființare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., potrivit cărora, Tribunalul Arbitral nu a analizat excepția prescripției dreptului material la acțiune întemeiată pe dispozițiile Codului civil, iar din această perspectivă se constată că sentința este motivată, fiind astfel respectate limitele impuse de instanța supremă, prin decizia de îndrumare.

Prin urmare, lipsa oricărei analize cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, întemeiată pe dispozițiile Codului civil echivalează cu o nemotivare, chestiune ce atrage incidența motivului de desființare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ. și justifică anularea sentinței arbitrale, acest aspect fiind dezlegat de către instanța de recurs, prin Decizia nr. 582 din 10 martie 2022 pronunțată în primul ciclu procesual și, fiind vorba de o dezlegare dată unei probleme de drept, aceasta este obligatorie pentru instanța care judecă fondul, conform art. 501 alin. (l) C. proc. civ.

Așadar, soluția pronunțată asupra motivului de nelegalitate reglementat la art. 608 alin. (I) lit. g) C. proc. civ. este temeinică și legală, fiind dată cu respectarea principiului disponibilității prevăzut la art. 9 alin. (2) C. proc. civ. și principiului rolului judecătorului în aflarea adevărului prevăzut la art. 22 alin. (2) și (4) C. proc. civ.

În cadrul motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia „casarea unor hotărâri se poate cere când, hotărâre