ÎCCJ, decizie (scj.ro #197481)

Actio de in rem verso. Condiții și efecte

C. civ., art. 1348

Potrivit art. 1348 C. civ., acțiunea de restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză are caracter subsidiar, în sensul că poate fi promovată în condițiile absenței oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea de către cel care și-a micșorat patrimoniul a pierderii suferite.

Astfel, cel sărăcit are dreptul la actio de in rem verso numai atunci când el nu are și nici nu a avut o altă cale de drept, nicio altă acțiune în justiție, pentru valorificarea dreptului său la reparațiune.

Existența unei acțiuni în întoarcere a executării silite nu poate constitui un argument pentru a constata că mecanismul îmbogățirii fără justă cauză nu este funcțional, întrucât întoarcerea executării nu reprezintă decât o cale procesuală de restituire a prestațiilor în cazul desființării unui titlu executoriu sau a executării silite însăși, nu o acțiune în sensul art. 1348 C. civ., ce se referă, în mod exclusiv, la temeiul de drept material al acțiunii.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 1206 din 30 iunie 2020

Prin cererea înregistrată sub nr. x/3/2017 pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă la data de 28 martie 2017, reclamanta societatea A. SA Simeria a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând obligarea pârâtei la restituirea sumei de 610.000 lei, cauza acțiunii fiind îmbogățirea fără justă cauză.

Prin sentința nr. 3252 din 22 septembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2017, instanța a admis excepția inadmisibilității și a respins cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., ca inadmisibilă. De asemenea, instanța a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de avocat).

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că la data de 21 septembrie 2006 reclamanta, în calitate de creditor al pârâtei B., a inițiat executarea silită împotriva acesteia, pentru recuperarea unei sume de 244.418,77 lei, procedură ce a făcut obiectul dosarului de executare nr. x/2006.

În acest sens, executorul judecătoresc a procedat la executarea bunurilor mobile deținute de pârâtă, respectiv valorificarea silită a 44 de vagoane tip X proprietatea pârâtei B., care au fost evaluate la suma de 811.580 lei (TVA inclus).

Dat fiind faptul că niciun alt ofertant nu a participat în cadrul licitației, valoarea acestora a fost diminuată la 610.000 lei (TVA inclus), pârâta fiind declarată adjudecatară a vagoanelor pentru această sumă.

În urma încheierii procesului-verbal de licitație, a fost emisă factura fiscală de executare silită seria BVEK nr. 8262365 din 23 noiembrie 2006, pentru suma de 610.000 lei, ce a fost achitată în integralitate de reclamantă (suma de 244.418,77 lei a fost achitată prin compensare cu creanța reclamantei în baza căreia a fost demarată executarea silită și suma de 365.581,23 lei a fost achitată conform recipisei de consemnare nr. 1 680042/1 din 23 noiembrie 2006), executorul judecătoresc întocmind dovada de adjudecare a bunurilor mobile din data de 23 noiembrie 2006, având valoarea titlului de proprietate al reclamantei asupra vagoanelor.

Prin sentința civilă nr. 5433 din 5 aprilie 2007, pronunțată de Judecătoria Sector 1 București în dosar nr. x/299/2007, a fost admisă contestația la executare silită, promovată de pârâta B., în contradictoriu cu reclamanta, au fost anulate publicația de vânzare mobiliară emisă la 13 noiembrie 2006 de BEJ C. în dosarul de executare nr. x/2006, procesul-verbal de licitație publică mobiliară încheiat la 17 noiembrie 2006 de același executor și dovada de adjudecare a bunurilor mobile emisă la 23 noiembrie 2006 de același executor, fără a se dispune și repunerea părților în situația anterioară.

Prin sentința civilă nr. 1882 din 6 februarie 2012, pronunțată de Judecătoria Sector 1 București în dosar nr. x/299/2009, a fost respinsă cererea de întoarcere a executării silite formulată de pârâta din prezenta cauză, în contradictoriu cu reclamanta din prezenta cauză, reținându-se că, prin admiterea contestației la executare, au fost anulate mai multe acte de executare, fără a se desființa titlul executoriu sau anula însăși executarea silită, respingându-se, pe cale de consecință, și cererea reconvențională formulată de reclamanta din prezenta cauză, având ca obiect obligarea pârâtei din prezenta cauză (debitoarea din cadrul executării silite) la restituirea sumei de 610.000 lei, la care aceasta adjudecase cele 44 de vagoane.

Prin decizia civilă nr. 2535 din 16 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/299/2009, a fost admis recursul formulat de pârâta B., a fost casată sentința civilă nr. 1882 din 6 februarie 2012 și s-a trimis spre rejudecare cererea principală, menținându-se soluția primei instanțe referitoare la respingerea cererii reconvenționale, câtă vreme reclamanta (creditoare) nu declarase cale de atac împotriva respectivei hotărâri, soluția cu privire la această cerere intrând în puterea lucrului judecat.

Prin sentința civilă nr. 17516 din 1 octombrie 2015, pronunțată de Judecătoria Sector 1 București în dosarul nr. x/299/2013, a fost admisă cererea de întoarcere a executării silite formulată de pârâta B. împotriva reclamantei A. S.A. și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 4.188.295 lei - contravaloarea vagoanelor, ca urmare a evaluării celor 44 de vagoane printr-o expertiză tehnică judiciară, această hotărâre rămânând definitivă prin respingerea recursului.

Față de soluțiile anterior menționate, tribunalul a apreciat că cererea formulată de reclamanta din prezenta cauză, de restituire de către pârâta din prezenta cauză a sumei de 610.000 lei, a fost soluționată definitiv, intrând în puterea lucrului judecat, prin sentința civilă nr. 1882 din 6 februarie 2012, pronunțată de Judecătoria Sector 1 București în dosar nr. x/299/2009, nemaiputând fi contrazisă printr-o altă hotărâre, ca urmare a principiului securității juridice, care guvernează sistemul juridic.

S-a reținut că prezenta cerere este întemeiată pe dispozițiile art. 1345 C. civ., îmbogățirea fără justă cauză producându-se, potrivit susținerilor reclamantei, ca urmare a pronunțării sentinței civile nr. 17516 din 1 octombrie 2015 de către Judecătoria Sector 1 București în dosar nr. x/299/2013, deoarece, prin această hotărâre, doar pârâta ar fi fost repusă în situația anterioară, nu și reclamanta.

Instanța a redat prevederile art. 1348 C. civ., reținând că pierderea de către reclamantă a acțiunii pe care a avut-o la dispoziție și pe care, de altfel, a și exercitat-o (cererea de întoarcere a executării silite) nu deschide calea acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, această acțiune nefiind concepută ca fiind un ultim remediu pus la dispoziția reclamantei care a pierdut restul acțiunilor, textul de lege făcând referire la „

acțiunea la care cel prejudiciat are dreptul

”, independent de exercitarea sau neexercitarea acesteia.

Tribunalul a apreciat că a primi concluzia contrară, susținută de către reclamantă, ar însemna să se încalce autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 17516 din 1 octombrie 2015, pronunțată de Judecătoria Sector 1 București în dosarul nr. x/299/2013, definitivă prin respingerea recursului, precum și să se nesocotească condiția de admisibilitate a acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, mai exact - caracterul subsidiar al

actio de in rem verso

.

În baza art. 453 alin. 1 C. proc. civ., considerând că reclamantei îi aparține culpa procesuală pentru declanșarea prezentului litigiu, instanța a obligat-o pe aceasta la plata către pârâtă a sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de avocat).

Împotriva acestei sentințe a declarat apel societatea A. S.A., înregistrat la data de 6 martie 2018 pe rolul Curții de Apel București, Secția a VI-a civilă.

Prin decizia nr. 1184 din 7 iunie 2018, instanța de prim control judiciar a respins apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinței nr. 3252 din 22 septembrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, ca nefondat. Totodată, a obligat apelanta-reclamantă către intimata-pârâtă la plata sumei de 3000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunța această decizie, a reținut următoarele:

Un prim motiv de apel se referă la modalitatea în care prima instanță a soluționat excepția necompetenței funcționale. Motivul a fost apreciat neîntemeiat, Curtea a reținut, contrar susținerilor apelantei-reclamante, că prezentul litigiu este de competența funcțională a secției specializate în soluționarea litigiilor cu profesioniști, respectiv a Secției a VI-a civile a Tribunalului București.

În acest sens, valorificând cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016 pronunțată în dosarul nr. 11/2016, având ca obiect recurs în interesul legii, potrivit cărora „pentru determinarea competenței materiale procesuale a tribunalelor/secțiilor specializate se va ține seama de criteriile referitoare la obiectul sau natura litigiilor, de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare”, Curtea a reținut că natura prezentului litigiu oferă competența funcțională secției specializate, având în vedere că este vorba de pretenții având ca obiect o sumă de bani, ce vizează patrimoniile a două societăți, chiar dacă temeiul de drept invocat este reprezentat de îmbogățirea fără justă cauză și chiar dacă respectivele pretenții și-au avut izvorul într-o executare silită.

De asemenea, în acord cu prima instanță, instanța de apel a reținut dispozițiile Hotărârii Colegiului de Conducere al Tribunalului București nr. 3 din 16 ianuarie 2015, potrivit cărora sunt în competența funcțională a Secției a VI-a civile a Tribunalului București acțiunile izvorâte din raporturile juridice dintre profesioniști.

A mai reținut că, în mod legal prima instanță a făcut aplicarea în cauză a prevederilor art. 1348 C. civ., potrivit cărora

cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat.

Aceste prevederi legale instituie caracterul subsidiar al acțiunii în îmbogățire fără justă cauză, tradus prin aceea că o astfel de acțiune este inadmisibilă ori de câte ori drepturile pretinse de către parte puteau fi valorificate prin intermediul unei alte acțiuni. Or, tocmai aceasta este situația în cauza de față, suma solicitată de către reclamantă reprezentând prețul achitat în cadrul unei executări silite care a fost anulată, astfel că acțiunea prin care partea își poate realiza creanța este cea având ca obiect întoarcerea executării. De altfel, această acțiune a și fost exercitată de către reclamantă, iar faptul că nu a avut caracter fructuos din cauză că a fost în mod greșit administrat procesul respectiv, nu este de natură a îi deschide calea acțiunii în îmbogățire fără justă cauză întrucât, astfel cum în mod judicios a reținut și prima instanță, această din urmă acțiune nu a fost pusă de legiuitor la dispoziția reclamantei ca un ultim remediu în situația în care a pierdut acțiunile care, raportat la obiectul pretențiilor, erau destinate a îl valorifica.

În acest context, fiind aplicabile prevederile art. 1348 C. civ., sunt fără relevanță argumentele apelantei-reclamante referitoare la existența sau nu a autorității de lucru judecat a hotărârilor anterior pronunțate întrucât, chiar dacă o astfel de autoritate nu s-ar reține, calea pe care ar avea-o la îndemână reclamanta este tot acțiunea în întoarcerea executării silite, pe care ar fi ținută să o exercite (și care nu ar putea fi respinsă în mod formal, pentru existența autorității de lucru judecat, dacă susținerile reclamantei ar fi găsite întemeiate). În același sens sunt și alegațiile apelantei-reclamante referitoare la dreptul instituit

ope legis

de a fi repusă în situația anterioară, acestea putând fi valorificate și având relevanță tot în cazul unei acțiuni de întoarcere a executării. Iar cât privește criticile aduse soluțiilor anterior pronunțate de către instanțele învestite cu soluționarea litigiilor dintre părți, acestea nu pot fi analizate în prezenta cauză, întrucât ar încălca autoritatea de lucru judecat a celor statuate.

Nu în ultimul rând, a considerat nefondate susținerile apelantei-reclamante potrivit cărora prima instanță a apreciat că acțiunea pe care trebuia să o exercite este cea a cererii reconvenționale. Astfel cum reiese din cuprinsul hotărârii atacate, caracterul subsidiar al acțiunii în îmbogățire fără justă cauză nu s-a raportat la cererea reconvențională ca act procedural, ci la acțiunea având ca obiect întoarcerea executării silite. Pe cale de consecință, ceea ce prezintă relevanță nu este forma procedurală în care reclamanta a înțeles să își valorifice pretențiile (cerere de chemare în judecată ori cerere reconvențională), ci acțiunea în sine, reprezentată de întoarcerea executării, pe care reclamanta a avut-o la dispoziție.

Pentru toate aceste motive, constatând că sentința primei instanțe este legală și temeinică, în temeiul art. 480 alin. 1 C. proc. civ., Curtea a respins apelul ca nefondat.

Potrivit art. 453 alin. 1 C. proc. civ.,

partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată

.

Văzând aceste dispoziții legale, precum și faptul că apelanta-reclamantă a pierdut procesul prin respingerea cererii sale de apel, Curtea a dispus obligarea acesteia la plata către intimata-pârâtă a sumei de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocațial, potrivit dovezii de la dosarul cauzei.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., înregistrat la data de 9 noiembrie 2018 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

O primă critică vizează încălcarea, de către instanța de fond, a competenței funcționale a altei secții și greșita respingere, de către instanța de apel, a acestei critici formulate prin intermediul căii de atac, respectiv încălcarea de către cele două instanțe a prevederilor art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 și a dispozițiilor Hotărârii CSM nr. 760 din 4 octombrie 2011.

Aceste critici au fost subscrise de parte motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 1, 3 și 5 C. proc. civ.

A susținut, în esență, că a invocat excepția necompetenței funcționale a Secției a VI-a a Tribunalului București în fața instanței de fond, iar excepția a fost respinsă prin încheierea din 22 septembrie 2017. Acest aspect a fost invocat de parte prin motivele de apel și instanța de prim control judiciar, în mod nelegal, i-a respins această critică. Procedând astfel, instanțele de fond au ignorat că prestația a cărei restituire se solicită a fost dată într-un dosar de executare silită și că, în cadrul procedurii de întoarcere a executării silite, recurenta-reclamantă nu a fost pusă în situația anterioară desființării actelor de executare. Așadar, obiectul cererii are o natură pur civilă, nu comercială, neputând fi subscris litigiul de față prevederilor art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 18/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii.

O altă critică vizează încălcarea, de către instanța de apel, a prevederilor art. 1348 C. civ., critică întemeiată pe prevederile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, reținând caracterul subsidiar al acțiunii în îmbogățire fără justă cauză în raport cu cererea de întoarcere a executării silite, instanța de prim control judiciar s-a raportat la criterii strict formale, iar nu la toate elementele concrete ale speței.

Astfel, ceea ce a atras necesitatea formulării acțiunii de față este tocmai modalitatea în care a fost soluționat dosarul nr. x/299/2009, în care, odată ce a fost acționată în justiție de partea adversă, recurenta și-a exercitat drepturile procesuale, prin formularea cererii reconvenționale.

În considerarea faptului că cererea de întoarcere a executării formulată de B. a fost respinsă, instanța a respins și cererea reconvențională promovată de recurenta din prezenta cauză, ca rămasă fără obiect. Având în vedere că sentința nr. 1882/2012 era una favorabilă A. S.A., aceasta nu a putut formula recurs. Ulterior, prin decizia nr. 2535/2013, Tribunalul București a admis recursul B. și a desființat sentința nr. 1882/2012 în parte, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare doar în ceea ce privește cererea de întoarcere a executării silite formulate de aceasta. Prin sentința nr. 17516/2015, instanța a admis cererea B. și a obligat-o pe A. S.A. la plata sumei de 4.188.295 lei, sentință ale cărei dispoziții au rămas definitive.

Astfel, datorită conjuncturilor procedurale, recurenta nu a avut niciodată la îndemână o acțiune efectivă care să permită unei instanțe să analizeze fondul pretențiilor sale.

Așadar, prezentul litigiu are ca premisă tocmai faptul că în litigiul anterior instanțele nu au dispus și repunerea în situația anterioară a A., deși o atare chestiune urma a se realiza

ex

lege

, în baza art. 404 C. proc. civ. din 1865.

Prin urmare, suma de 610.000 lei a devenit suma cu care patrimoniul B. s-a îmbogățit fără justă cauză și pentru a cărei restituire A. S.A. nu are la dispoziție nicio altă acțiune judiciară.

A mai susținut recurenta că, potrivit art. 1348 C. civ., pentru a promova

actio de in rem verso

recurenta nu trebuie să mai aibă la dispoziție o altă acțiune în justiție pentru realizarea dreptului de creanță, chestiune ce se verifică în speță și că argumentul echității trebuie aplicat particular la situația în care patrimoniul unei părți este sărăcit, fără un temei legal, în favoarea altuia.

În drept, a invocat dispozițiile art. 483, art. 488 alin. 1 pct. 3, 5 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârilor pronunțate în cauză și retrimiterea cauzei către Tribunalul București, spre rejudecare, conform art. 497 și art. 480 alin. 3 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă B. S.A. a solicitat respingerea recursului, ca vădit nefondat, întrucât decizia instanței de apel este legală. A susținut, în esență, că excepția de necompetență funcțională nu este o excepție de ordine publică, ci o excepție de ordine privată și că, oricum, au fost respectate prevederile art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 și ale Hotărârii Colegiului de Conducere a Tribunalului București nr. 3 din 16 ianuarie 2015.

În sfârșit, a susținut că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 1348 C. civ., reținând că reclamanta a avut dreptul la o altă acțiune pentru recuperarea creanței sale, anume cea de întoarcere a executării.

Conform art. 493 alin. 2-4 C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, s-a întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 4 februarie 2020, s-a admis în principiu recursul și, conform art. 493 alin. 7 C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată pe fond a căii de atac extraordinare, în reformare, cu citarea părților, la 27 martie 2020.

Recursul de față este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

O primă critică vizează respingerea, de către instanța de prim control judiciar, a motivului de apel referitor la soluționarea greșită, de către judecătorul fondului, a excepției necompetenței funcționale a Secției a VI-a a Tribunalului București. Critica a fost încadrată de parte în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 1, 3 și 5 C. proc. civ.

În primul rând, se impune a arăta că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 1 C. proc. civ. se referă la nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la compunerea și constituirea legală a completului. Așadar, ipotezele care se încadrează în acest text de lege vizează compunerea completului de judecată în conformitate cu prevederile legii de organizare judiciară, respectiv cu numărul de judecători corespunzător stadiului procesual al litigiului, soluționarea cauzei de un judecător incompatibil ș.a., iar nu la încălcarea competenței altei instanțe.

De asemenea, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ. include în conținutul său toate neregularitățile procedurale ce pot fi săvârșite în cursul procedurii judiciare, cu excepția celor care constituie motive distincte de recurs, cum este cazul primelor trei motive anume consacrate de art. 488 alin. 1 C. proc. civ.

În consecință, critica formulată de recurentă nu ar putea fi încadrată decât în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 3 C. proc. civ., ce are ca finalitate respectarea normelor procedurale privitoare la competența de ordine publică a instanțelor judecătorești.

Din această perspectivă, se impune a verifica, sub un prim aspect, dacă normele de competență pretins încălcate sunt de ordine privată sau de ordine publică, întrucât numai încălcarea acestora din urmă poate fi invocată în temeiul art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ. De asemenea, motivul analizat poate fi valorificat de recurent doar dacă necompetența de ordine publică a fost invocată „în condițiile legii” în fața instanței a cărei hotărâre este atacată.

Trebuie menționat că, deși atât prin cererea de recurs, cât și prin întâmpinare, se face referire la competența funcțională a instanței specializate, care în opinia intimatei ar fi o necompetență de ordine privată, ce nu poate fi invocată pe calea recursului, în realitate, este vizată competența materială procesuală a instanțelor de fond. Astfel, în cadrul competenței jurisdicționale trebuie distins între competența materială (de atribuție) și competența teritorială, iar în cadrul competenței materiale se distinge între competența materială funcțională, stabilită după felul atribuțiilor jurisdicționale ce revin fiecărei categorii de instanțe, și competența materială procesuală, care se stabilește în raport cu obiectul, natura sau valoarea litigiului dedus judecății.

În consecință, câtă vreme se invocă încălcarea competenței materiale procesuale a instanțelor de fond, respectiv încălcarea art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, critica poate fi analizată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 3 C. proc. civ. De asemenea, în condițiile în care necompetența instanței specializate în litigiile cu profesioniști - a fost invocată în temeiul prevăzut de art. 130 alin. 2 C. proc. civ., este îndeplinită și cea de a doua cerință stabilită de textul de lege (art. 488 alin. 1 pct. 3 C. proc. civ.).

Instanța reține, însă, că susținerile referitoare la încălcarea competenței materiale procesuale a altei instanțe (instanța civilă) au fost corect înlăturate de instanța de apel. Astfel, prevederile art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare, stabilesc criteriile în funcție de care se pot înființa, în cadrul secțiilor civile, complete specializate, sau, ca în prezenta speță, secții specializate, pentru soluționarea anumitor categorii de litigii, enumerarea acestor categorii de litigii având caracter exemplificativ. Dat fiind caracterul exemplificativ al acestei enumerări, legea nu exclude înființarea de complete specializate, sau, după caz, secții specializate în cauzele cu profesioniști, la nivelul tribunalelor și curților de apel. De altfel, ulterior înregistrării acestui litigiu pe rolul instanțelor, legiuitorul a prevăzut explicit înființarea de secții/complete specializate în astfel de cauze (art. 35 alin. 2 din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 207/2018).

Ceea ce este important de reținut este, însă, faptul că instanța de apel, înlăturând această critică a soluției date de tribunal cu privire la excepția necompetenței materiale procesuale, nu s-a raportat doar la calitatea de profesioniști a părților (în sensul art. 8 din Legea nr. 71/2011, raportat la art. 3 alin. 2 și 3 C. civ.), ci, cu respectarea dezlegărilor date prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016 de către Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, s-a raportat la obiectul și natura pricinii. Astfel, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, chiar dacă temeiul, cauza juridică a acțiunii este îmbogățirea fără justă cauză, iar îmbogățirea, respectiv sărăcirea patrimoniilor celor două părți s-au produs în condițiile desființării unor acte de executare silită, creanța a cărei recuperare se solicită s-a născut, în mod evident, din exploatarea unei întreprinderi, în sensul prevederilor art. 3 alin. 3 C. civ.

În consecință, criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 3 C. proc. civ. nu pot fi primite, instanța de apel pronunțând, din această perspectivă, o soluție legală.

Instanța constată, însă, întemeiate susținerile referitoare la încălcarea, de către instanțele de fond, a prevederilor art. 1348 C. civ., susținere ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

Este adevărat că, potrivit art. 1348 C. civ., acțiunea de restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză are caracter subsidiar, în sensul că poate fi promovată în condițiile absenței oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea de către cel care și-a micșorat patrimoniul a pierderii suferite.

Altfel spus, cel sărăcit are dreptul la

actio de in rem verso

numai atunci când el nu are și nici nu a avut o altă cale de drept, nicio altă acțiune în justiție, pentru valorificarea dreptului său la reparațiune.

Caracterul subsidiar al acțiunii întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză are, de fapt, rolul de a împiedica o utilizare abuzivă a instituției prin care să fie deturnate alte instituții ale dreptului privat, în toate situațiile în care se poate vorbi de o îmbogățire și o însărăcire, deși există temei juridic pentru ambele.

Însă, instanțele de fond, pentru a constata inadmisibilitatea prezentei acțiuni bazată pe îmbogățirea fără justă cauză, ar fi trebuit să identifice, în raport de elementele concrete ale cauzei, care sunt acțiunile pe care recurenta-reclamantă le avea la dispoziție, pentru a obține ceea ce pretinde că îi este datorat, în sensul de cauză juridică a cererii sau temei de drept material, respectiv că ar fi putut beneficia de o cerere bazată pe contract, delict sau alt izvor de obligații, legea ș.a.m.d.

Existența unei acțiuni în întoarcere a executării silite nu putea constitui un argument pentru a constata că mecanismul îmbogățirii fără justă cauză nu este funcțional, întrucât întoarcerea executării nu reprezintă decât o cale procesuală de restituire a prestațiilor în cazul desființării unui titlu executoriu sau a executării silite însăși, nu o acțiune în sensul art. 1348 C. civ. (ce se referă, în mod exclusiv, la temeiul de drept material al acțiunii).

Or, izvorul restituirii prestațiilor, din punctul de vedere al raportului juridic de drept material, iar nu procesual, se impunea a fi identificat de către instanțele de fond, spre a putea aprecia că reclamanta avea la dispoziție o altă acțiune pentru recuperarea sumei pretinse. În acest scop, instanțele de fond aveau obligația să analizeze, în concret, toate elementele de fapt ale cauzei, în sensul că reclamanta, în calitate de creditor, a declanșat procedura de executare silită împotriva pârâtei, în calitate de debitor. În cadrul acestei proceduri a adjudecat bunuri mobile ale debitorului, iar, întrucât prețul a fost mai mare decât valoarea creanței, a preluat bunurile după depunerea sumei de bani ce reprezintă diferența dintre preț și valoarea creanței.

Ulterior, anumite acte de executare silită (nu titlul executoriu și nici întreaga executare silită) au fost desființate pe calea contestației la executare, reținându-se necompetența teritorială a executorului judecătoresc. În cadrul unui litigiu ulterior, debitoarea a solicitat și obținut întoarcerea executării împotriva creditorului - adjudecatar, obținând, însă, nu restituirea bunurilor mobile și nici suma rezultată din vânzare, ci valoarea actualizată a acestor bunuri.

Acesta este contextul factual în care trebuie analizat demersul reclamantei, fost creditor - adjudecatar, de recuperare a propriei prestații, ținând seama că vânzarea a fost desființată, însă fără a se reține, în contextul art. 449 C. proc. civ. din 1865 (legea de procedură aplicabilă la data efectuării executării silite și derulării litigiilor judiciare dintre părți), nici vreun element de fraudă din partea creditorului adjudecatar și nici vreo cauză de desființare a vânzării silite, constând în motive de nulitate din dreptul comun.

În sfârșit, trebuie menționat că nu este incidentă puterea de lucru judecat a sentinței nr. 1882/2012 a Judecătoriei Sectorului 1 București, întrucât cererea reconvențională formulată de recurentă în cadrul acelui litigiu a fost respinsă fără să fi fost cercetată pe fond, ci ca efect al respingerii acțiunii principale. De altfel, instanța de apel, deși nu reține puterea de lucru judecat a acelei hotărâri, pare a repera sursa prejudiciului cauzat patrimoniului recurentei în greșita administrare de către parte a acelui litigiu (proces greșit condus). Deși este de prisos a mai analiza acest aspect, față de împrejurarea că cererea reclamantei a fost considerată inadmisibilă, față de caracterul subsidiar al

actio de in rem verso

, fără însă a se identifica acțiunea pe care partea ar fi putut-o promova pentru recuperarea creanței, în sensul de izvor al obligației potrivit dreptului civil material, nu al acțiunii civile în sens procesual, se impune a mai face totuși o precizare. Astfel, instanțele de fond par a imputa reclamantei că nu a declarat împotriva sentinței nr. 1882/2012, care cuprindea, în esență, soluții favorabile poziției acestei părți, un recurs incident, deși această instituție de drept procesual nu era recunoscută de Codul de procedură civilă din 1865 (în vigoare la data derulării litigiilor), la acea epocă fiind reglementată doar aderarea la apel.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. 2, art. 497 raportat la art. 480 alin. 3 C. proc. civ., cu referire la art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul și a casat atât decizia pronunțată în apel, cât și hotărârea primei instanțe, urmând a trimite cauza spre o nouă judecată, instanței de fond.