ÎCCJ, decizie (scj.ro #171151)

Îmbogățire fără justă cauză. Condițiile materiale și juridice ale acțiunii în restituire

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații

Index alfabetic: actio de in rem verso

patrimoniu

C.civ., 1345, art. 1348

Condițiile materiale ale actio de in rem verso vizează existența unei îmbogățiri a pârâtului, a unei însărăciri a reclamantului și a legăturii directe dintre modificările intervenite în cele două patrimonii (art. 1345 Cod civil).

Îmbogățirea pârâtului presupune, în esență, obținerea unui avantaj exprimabil pecuniar de către acesta; fără dubiu, în ipoteza în care o sumă de bani primită de pârât este folosită în interesul reclamantului, nu se mai poate reține „o îmbogățire” a primului. Corelativ, însărăcirea părții adverse se referă la pierderea economică pe care o suferă, între cele două fenomene fiind necesar să existe o cauză comună.

Condițiile juridice sunt lipsa cauzei juste a mișcării de valori între patrimonii, buna-credință a îmbogățitului (art. 1345 Cod civil) și inexistența unei alte acțiuni în justiție la îndemâna însărăcitului pentru recuperarea pierderii suferite (art. 1348 Cod civil).

Prima dintre aceste condiții are în vedere absența unui temei juridic în raport de care pârâtul să fie îndrituit să păstreze, în patrimoniu, avantajul pecuniar obținut de la reclamant.

Condiția juridică referitoare la caracterul subsidiar al lui actio de in rem verso presupune ca însărăcitul să nu aibă nicio altă opțiune pentru realizarea dreptului său de creanță împotriva pârâtului, deci, nici pe cea izvorâtă dintr-un contract.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 815 din 30 martie 2020

Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin acțiunea înregistrată la 29.04.2016, pe rolul Tribunalului Argeș – Secția civilă, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții C. și D., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâților să le restituie suma de 384.190 lei, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză.

La 26.05.2016, pârâții C. și D. au formulat întâmpinare, prin care au invocat lipsa calității procesuale active (în realitate, pasive) a pârâtei D., raportat la sentința nr. 453 din 18.12.2014 a Tribunalului Argeș – Secția civilă, rămasă definitivă prin decizia nr. 1963 din 23.11.2015 a Curții de Apel Pitești – Secția I civilă, conform căreia s-a reținut nedovedirea primirii sumei de bani ce face obiectul prezentului proces de către pârâtă; excepția autorității de lucru judecat raportat la aceleași hotărâri judecătorești, prin sentință fiind respinsă acțiunea reclamanților A. și B. de restituire a sumelor de 453.781 lei și 5.000 euro, întrucât nu s-a probat existența unui contract de împrumut între părți, care să genereze o asemenea obligație în sarcina pârâților C. și D., iar, prin decizie, s-a reținut că pârâții au contestat remiterea sumelor de bani respective de către reclamanți, arătând că C. a fost mandatat de părțile adverse pentru a efectua mai multe lucrări la imobilele proprietatea lor. Au invocat și caracterul subsidiar al actio de in rem verso, prezenta acțiune fiind inadmisibilă, determinat de efectul negativ al autorității de lucru judecat, în condițiile în care reclamanții au recurs la toate mijloacele procesuale, acțiunea lor în restituirea acelorași sume de bani fiind respinsă prin hotărârile judecătorești menționate. Pe fond, au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

Excepția autorității de lucru judecat a fost unită cu fondul cauzei prin încheierea de ședință din 19 octombrie 2016.

Prin sentința civilă nr. 194 din 24.05.2017, Tribunalul Argeș – Secția civilă

a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtei D. și autorității de lucru judecat, raportat la sentința civilă nr. 453/2014 a Tribunalului Argeș – Secția civilă și la decizia civilă nr. 1963/2015 a Curții de Apel Pitești – Secția I civilă, pronunțate în dosarul nr. x/109/2013, a admis acțiunea majorată, formulată de reclamanții A. și B., și a dispus obligarea pârâților C. și D. la plata sumei de 432.190 lei către reclamanți, precum și a celei de 12.327 lei cheltuieli de judecată.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei D., prima instanță a reținut că este neîntemeiată, întrucât sumele virate în contul bancar al pârâtului C. au intrat în comunitatea de bunuri a soților și au fost folosite în comun, ceea ce justifică legitimarea procesuală pasivă a ambilor soți.

În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, Tribunalul a constatat că procesul anterior a vizat lipsa dovezii unei convenții de împrumut între părți și primirea unor sume de bani de către pârâți, necontestată de aceștia din urmă, în timp ce litigiul de față se bazează pe un fapt juridic ilicit.

Pe fondul cauzei, Tribunalul a reținut că acțiunea este întemeiată, întrucât pârâții au înregistrat, pe seama patrimoniului părților adverse, o creștere a patrimoniului propriu, de la momentul virării sumelor de bani în cont, care, conform raportului de expertiză contabilă, se regăsește și în prezent. Pentru acest fapt nu există un temei juridic, respectiv un raport contractual între părți, astfel încât pârâții sunt obligați la restituirea sumei de 432.190 lei, stabilită în expertiză, fiind îndeplinită, în consecință, condiția materială a acțiunii, privind mărirea unui patrimoniu.

Și cea de-a doua condiție materială, a micșorării patrimoniului reclamanților, este întrunită, între cele două mișcări de valori existând legătură.

A mai constatat prima instanță că și condițiile juridice sunt îndeplinite, respectiv lipsa unei cauze legitime a măririi patrimoniului pârâților în detrimentul celui al reclamanților, lipsa unui temei contractual, constând într-un contract de împrumut, de mandat sau de antrepriză, astfel cum au susținut pârâții.

Valorificând opinia separată a judecătorului Curții de Apel din litigiul anterior, Tribunalul a reținut că, în caietele reclamanților și al pârâtului, există mențiunea „împrumut”, de unde rezultă semnificația remiterii sumelor de bani primite de acesta din urmă, care a și recunoscut primirea, arătând, însă, că le-a folosit pentru efectuarea unor lucrări la construcțiile proprietatea familiei A. Or, în primul proces, s-a stabilit că pârâtul nu a făcut dovada celor afirmate.

În același sens, din proba testimonială, a rezultat că pârâtul s-a ocupat concomitent atât de construcția proprietate a reclamanților, cât și de ferma proprie.

Împotriva sentinței au declarat apel pârâții, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia nr. 3122 din 25.10.2018, Curtea de Apel Pitești – Secția I civilă

a admis apelul formulat de pârâți împotriva încheierii de ședință din 10.05.2017 și a sentinței civile nr. 194 din 24.05.2017, pronunțate de Tribunalul Argeș, și a schimbat hotărârea primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii. A dispus obligarea intimaților reclamanți la plata sumei de 9.019 lei cheltuieli de judecată în fond și apel, către apelanți.

În pronunțarea acestei decizii, Curtea, în opinie majoritară, a constatat următoarele:

Sub aspectul lipsei calității procesuale pasive a pârâtei D., critica este nefondată, întrucât, prin cererea de chemare în judecată, se invocă o pretinsă creștere a patrimoniului celor doi pârâți.

În măsura în care o astfel de creștere, în condițiile cerute de lege pentru a se constata îmbogățirea fără just temei, s-ar dovedi, pârâta nu susține motive pentru care nu ar fi a patrimoniului comun al soților.

Ca atare, fiind vizată proprietatea nedistinctă a celor doi soți, amândoi au calitate procesuală pasivă.

Nici cât privește înlăturarea excepției autorității de lucru judecat nu există o greșită soluționare din partea instanței fondului.

Apelanții nu indică tripla identitate cerută pentru ca această instituție de drept să facă inadmisibilă examinarea cererii de față, în considerarea unui adevăr judecătorește stabilit.

Sub aspectul invocării unui fapt licit sau ilicit, Curtea a apreciat că, în realitate, este vorba despre o greșeală de dactilografiere, instanța făcând examenul în drept al raporturilor deduse judecății prin prisma existenței unui fapt licit, iar nu a unuia ilicit, ce ar fi atras o răspundere delictuală, cvasidelictuală, contractuală sau cvasicontractuală.

Subsidiaritatea acțiunii în îmbogățire fără justă cauză față de cea în răspundere contractuală, născută din contractul de împrumut, nu se extrage din puterea dată raporturilor examinate în cauza anterioară de hotărârea judecătorească, cel mult, argumentația folosită cu acel prilej putând fi invocată ca o statuare asupra realității de fapt; judecata din celălalt litigiu s-a limitat, însă, a examina contractul alegat de către reclamanți, respectiv cel de împrumut.

Din acest punct de vedere, cauza pricinii anterioare nu se poate confunda cu cea din litigiul de față.

Este real că instanța fondului s-a raportat la aprecierile opiniei separate din procesul sus-menționat, cu privire la existența unui contract de împrumut între părți, ce ar putea determina o eventuală întemeiere a pretențiilor reclamanților, însă această opinie nu poate constitui element al autorității lucrului judecat, câtă vreme nu a dat naștere unei hotărâri obligatorii pentru părți.

Celelalte statuări din procesul anterior, vizând descrierea istoricului relațiilor dintre reclamanți și pârâți, nu se pot circumscrie noțiunii de „cauză”, întrucât nu au făcut obiect al judecății prin prisma contractului invocat; în consecință, nu se impun, în mod obligatoriu, unei alte statuări ulterioare.

Cât privește criticile aduse lucrării de expertiză, ele pot fi privite prin prisma diferitelor apărări formulate de către părți în cauză, referitor la existența unor diferite convenții în baza cărora sumele de bani au fost predate de către reclamanți pârâtului.

După reunirea instanței în completul de divergență, s-a dat posibilitatea reclamanților de a dovedi, cu înscrisuri obligatoriu la păstrare, potrivit legii, depășirea raporturilor contractuale necontestate, încheiate de aceștia în numele persoanei juridice în cadrul căreia activau, date fiind suprapunerile de intervale de timp în care operațiunile s-au desfășurat, părțile menționate refuzând, însă, administrarea probei.

Reclamanții pretind că aceste înscrisuri nu s-ar fi păstrat după dizolvarea persoanei juridice în care s-au desfășurat activități comerciale, contrar obligațiilor legale instituite prin art. 25 alin. (1) din Legea contabilității nr. 82/1991, potrivit cărora registrele de contabilitate obligatorii și documentele justificative ce stau la baza înregistrărilor în contabilitatea financiară se păstrează în arhiva persoanelor prevăzute la art. 1 timp de 10 ani, cu începere de la data încheierii exercițiului financiar în cursul căruia au fost întocmite, cu excepția statelor de salarii, care se păstrează timp de 50 de ani.

În plus, art. 26 din aceeași lege prevede ca, în caz de pierdere, sustragere sau distrugere a documentelor financiar-contabile, să fie luate măsuri de reconstituire a acestora, potrivit reglementărilor emise în acest sens, în termen de maximum 30 zile de la constatare, iar, în caz de forță majoră, în termen de 90 de zile de la constatarea încetării acestuia.

Ca atare, nu s-a putut verifica susținerea reclamanților potrivit căreia, din sumele virate atât din contabilitatea societății, cât și direct, din conturile lor personale către pârât, s-au făcut, fără știință sau în mod greșit, plăți mai mari decât cele efectiv necesitate de aceste lucrări.

Refuzul prezentării documentelor va fi interpretat prin prisma reglementărilor legale și a celor ce se vor arăta în continuare, în lipsa lor, instanța constatând că nu se poate dispune o suplimentare de probe, nici cu expertiză.

Așa cum a reținut și prima instanță, reclamanții au menționat anterior, în fața unei instanțe de judecată, că au acordat pârâților suma în litigiu, cu titlu de împrumut.

Această afirmație a fost constatată, în mod irevocabil, nefondată, stabilindu-se judecătorește lipsa unei convenții caracterizate prin acordarea unei sume de bani pentru folosul primitorului, sub condiția restituirii de către cel din urmă.

Dimpotrivă, cu acel prilej, instanța a examinat raporturile părților, constatând că ele sunt complexe, fiind încheiate mai multe înțelegeri în legătură cu edificarea unor construcții pentru reclamanți și persoana juridică în care desfășurau activități comerciale, pârâtul C. ocupându-se de achiziționarea materialelor, plata muncitorilor și de altele.

Cu aceeași ocazie, reclamanții au arătat, în fața Tribunalului, că banii au fost acordați pârâtului cu titlu de împrumut, cu obligația de restituire, scopul fiind acela ca pârâtul să edifice o fermă de animale.

Curtea de Apel a mai reținut că probele administrate la instanța fondului certifică, într-adevăr, raporturile complexe ale părților, ce vin să susțină apărările invocate de către pârâți, în sensul că primirea sumelor de bani s-a făcut cu un alt titlu decât acela de împrumut, constatându-se că nu aceasta a fost cauza remiterii lor.

În consecință, neexistând obligația de restituire a unui împrumut, nu s-a procedat la cercetarea existenței unui alt titlu, reclamanții fiind cei ce erau obligați să îl dovedească pe cel alegat.

Din motivarea acestei decizii, rezultă, fără urmă de îndoială, că instanța a constatat că, între părți, au existat raporturi complexe, constând în edificarea unor construcții, sub directa supraveghere, dirijare și efectiv executare a unora dintre operațiuni de către pârâtul C., la cererea reclamanților, ce i-au remis, în acest scop, diferite sume de bani.

În plus față de aceste sume, reclamanții susțin că ar fi virat și altele, distincte de cele necesare aducerii la îndeplinire a însărcinărilor respective, neindicând, însă, cum s-a ajuns la o atare situație.

Se limitează, în prezenta pricină, să afirme că, în patrimoniul pârâtului, a operat o creștere fără temei, concordantă cu scăderea din patrimoniul lor.

Reclamanții nu pretind că ar fi făcut o plată mai mare decât cea justificată de către pârât, ci, pur și simplu, menționează că ar fi plătit sumele fără niciun titlu și, ca urmare, ar exista obligația de restituire.

Or, lipsa intenției încheierii unui contract de împrumut este statuată prin hotărâre judecătorească.

Reclamanții nu susțin că ar fi efectuat plăți având reprezentarea greșită a existenței unei datorii. Totodată, nu pretind că sumele le-ar fi ieșit din patrimoniu fără cunoștința lor, dimpotrivă, remiterea a fost conștientă și consemnată în evidențele ținute în contrapartidă.

Cu prilejul interogatoriului luat după constituirea completului de divergență, reclamanții au afirmat că sumele au fost remise cu titlu de ajutor susceptibil de restituire, pentru pârâții care nu dispuneau, la acel moment, de mijloace suficiente pentru ridicarea unor edificii destinate unei exploatări turistice.

Astfel, chiar reclamanta a precizat expres, la interogatoriul administrat din oficiu, că scopul acordării sumelor era acela ca pârâtul să-și edifice o fermă de animale, unde să ofere servicii turistice, urmând ca acesta să le restituie ulterior.

Or, o astfel de voință a părților nu poate fi decât contractuală, constând în existența unui acord de voințe în sensul încheierii unei convenții, neputându-se reține reală susținerea remiterii sumelor fără temei.

Așadar, reclamanții continuă să susțină că au acordat pârâților un împrumut, susținere nedovedită în fața instanței anterioare, în vreme ce pârâții susțin că banii erau exclusiv remiși pentru suportarea costurilor necesitate pentru renovarea și extindea unor investiții anterioare ale părților adverse, destinate funcționării unei firme și pentru alte construcții din apropiere.

În mod evident, în cauză există un temei al remiterii sumelor, nefiind întrunită cerința prevăzută de art. 992 și următoarele Cod civil, care presupune ca îmbogățirea să fi survenit, în mod neimputabil, în patrimoniul crescut.

Reclamanții susțin, în litigiul de față, că patrimoniul celor doi pârâți ar fi crescut în dauna celui al lor, în mod imputabil, în sensul că, deși au primit sumele, refuză să le restituie.

Aceștia nu declară, în acțiunea lor, care este cauza sub care au transmis sumele pârâților, limitându-se a afirma că patrimoniul celor din urmă ar fi crescut cu valoarea lor; la interogatoriul luat susțin, în continuare, că le-au acordat cu titlu de împrumut.

Or, această susținere a fost deja valorificată în fața instanței, care a statuat că este nereală, întrucât, între părți, s-au derulat convenții complexe, legate de mai multe tipuri de contracte, în cadrul cărora pârâtul a dus la îndeplinire însărcinările fixate de către reclamanți, care au plătit, între părți neexistând o desocotire judiciară sau una finalizată în mod amiabil.

Dimpotrivă, între pârâtul C. și persoana juridică în cadrul căreia prestau servicii turistice reclamanții, a mai existat o judecată, în dosarul nr. x/216/2012, în care aceștia din urmă se apărau în fața cererii de restituire a valorii unor prestații turistice către forma de organizare a activității îndeplinite, la acea vreme, de către cel dintâi, invocând o convenție verbală referitoare la compensarea acestor servicii cu un pretins ajutor acordat la edificarea construcțiilor în care ele se desfășurau (fermă de animale ș.a.).

În mod evident, părțile au susținut, permanent, în fața diferitelor instanțe că, între ele, au existat multiple și complexe relații contractuale, fiecare pretinzând că partenerul contractual nu și-a îndeplinit acele obligații.

În privința solicitării de soluționare a cauzei în baza faptului juridic licit al îmbogățirii fără justă cauză, se observă că, pe lângă condițiile materiale ale acțiunii în restituire, cum sunt mărirea, respectiv micșorarea de patrimoniu, și existența unei legături între cele două, trebuie să fie îndeplinite și cele juridice, constând în absența unei cauze legitime a măririi unui patrimoniu în detrimentul altuia, respectiv lipsa unui temei legitim, cât și absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite.

Cum, între părți, au intervenit anumite convenții, confirmate chiar de către reclamantă, nu se mai poate susține că nu ar fi existat un temei legitim al măririi patrimoniului pârâților în detrimentul celui al reclamanților, respectiv convențiile expuse de către aceasta.

Ceea ce este, însă, cert este faptul că îmbogățirea fără justă cauză presupune inexistența unei cauze în baza căreia patrimoniile să crească, respectiv să scadă.

Or, reclamanții au susținut permanent că a existat un împrumut către pârâți. Formulând această susținere și nedovedind-o, aceștia nu au alegerea subsidiară de a apela la acțiunea de îmbogățire fără justă cauză, ci aveau posibilitatea de a solicita verificarea îndeplinirii contractelor în baza cărora, în mod indiscutabil, au remis aceste sume, pentru a vedea în ce măsură ele nu au fost executate, fie că era vorba despre plata muncii efective a celui ce s-a ocupat, sub o formă de antreprenoriat, de edificarea unor construcții, fie că era vorba despre compensarea unor plăți avansate cu valoarea serviciilor turistice, cu privire la care au invocat că le-au primit în contul acestor sume de la forma de organizare în care se afla primul pârât (persoană fizică autorizată), pentru prestarea de activități de turism rural.

Nedovedită fiind, deci, convenția împrumutului și reținute, inclusiv de către instanța anterioară ce a examinat această alegație, ca existente alte convenții ale părților, chiar reclamanții, indirect, recunoscând-o, prin apărările formulate în cauza în care s-a solicitat obligarea lor la plata unor facturi emise în activitatea comercială a pârâtului, este evident că nu sunt întrunite cerințele art. 992 Cod civil de la 1864, cu modificările și completările ulterioare, aplicabil la data remiterii sumelor, respectiv aceea ca pârâții să fi primit, din eroare sau cu știință, ceea ce nu era debit.

În aceste condiții, în mod greșit, instanța fondului, deși reține că nu există un împrumut, consideră că există obligația de restituire a sumelor primite, doar pentru faptul că ele nu s-au restituit, raportându-se, în continuare, la elemente ce conduc la convingerea sa că ar fi existat un asemenea împrumut, operațiune juridică oprită de anterioara judecată.

Aceeași greșeală se săvârșește în examinarea aceleiași datorii, când se arată că, în cadrul procesual anterior, în care s-a constatat lipsa convenției de împrumut, pârâtul avea sarcina inversă de a dovedi că a utilizat aceste sume, pe care nu contestă că le-a primit, pentru efectuarea lucrărilor în interesul reclamanților.

Judecătorul ce a dat soluția în prezenta pricină nu a fost învestit să soluționeze acea cauză, analiza probelor valorificate cu acel prilej fiind făcută cu depășirea învestirii sale, câtă vreme nu a ales să administreze el însuși probe în verificarea temeiului sub care au operat predarea și, respectiv, primirea sumelor de bani, nefiind invocată o predare din eroare, fără știință, a acestor sume.

Reclamanții s-au mărginit să invoce faptul predării sumelor, necontestat de către pârâți, refuzând să arate justificarea pentru care au făcut această predare, considerând că, în acest mod, se pot pune sub adăpostul dispozițiilor referitoare la îmbogățirea fără justă cauză, temeiul relevat în fața instanței de apel fiind, în continuare, cel al existenței unui împrumut, asupra căruia s-a statuat anterior.

În concluzie, în baza art. 480 Cod procedură civilă, apelul a fost admis, cu consecința schimbării sentinței atacate și respingerii acțiunii.

Potrivit art. 453 din același cod, intimații reclamanți au fost obligați să plătească apelanților pârâți suma de 9.019 lei cheltuieli de judecată în fond și apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A. și B., criticând-o pentru următoarele motive:

Pe lângă condițiile materiale ale îmbogățirii, pentru a fi admisă o acțiune întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză trebuie să fie îndeplinite și condițiile juridice:

- absența unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia;

- absența unui alt mijloc juridic pentru recuperarea, de către cel care și-a micșorat patrimoniul, a pierderii suferite (caracterul subsidiar).

Prin hotărârea recurată, instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod greșit, condiția privitoare la absența unei cauze legitime a îmbogățirii.

După cum s-a reținut în literatura de specialitate, absența unei cauze legitime a îmbogățirii trebuie să fie înțeleasă ca inexistența unui temei al măririi unui patrimoniu și al micșorării celuilalt. Or, în mod vădit eronat, instanța de apel a ajuns la concluzia că ar exista un temei care să justifice îmbogățirea intimaților.

a. În mod eronat, instanța de apel s-a raportat la condițiile plății nedatorate, în loc să verifice condițiile îmbogățirii fără justă cauză.

Astfel, în hotărârea recurată, Curtea de Apel Pitești a reținut următoarele:

„Reclamații nu pretind că ar fi efectuat plăți având reprezentarea greșită a existenței unei datorii. Totodată, nu pretind că sumele le-ar fi ieșit din patrimoniu fără cunoștința lor, dimpotrivă remiterea a fost conștientă și consemnată în evidențele ținute în contrapartidă”.

„În mod evident, în cauză există un temei al remiterii sumelor, nefiind întrunită cerința prevăzut de art. 992 și următoarele Cod civil, care presupune ca îmbogățirea să fi survenit în mod neimputabil în patrimoniul crescut”.

„(...) este evident că nu sunt întrunite cerințele art. 992 Cod civil de la 1864, cu modificările și completările ulterioare, aplicabil la data remiterii sumelor, respectiv aceea ca pârâții să fi primit din eroare sau cu știință ceea ce nu era debit”.

„Judecătorul ce a dat soluția în prezenta pricină nu a fost învestit să soluționeze acea cauză, analiza probelor valorificate cu acel prilej fiind făcută cu depășirea învestirii sale, câtă vreme nu a ales să administreze el însuși probe în verificarea temeiului sub care a operat predarea și respectiv primirea sumelor de bani, nefiind invocată o predare din eroare, fără știință a acestor sume”.

Este adevărat că, în Codul civil de la 1864, nu era reglementată, expres, instituția îmbogățirii fără justă cauză, însă existența acesteia se deducea din numeroase dispoziții cuprinse în acest cod, fiind unanim recunoscută de practica instanțelor judecătorești, precum și în literatura de specialitate. Astfel, îmbogățirea fără justă cauză este o instituție de drept civil eminamente diferită de plata nedatorată. Condițiile care trebuie să fie îndeplinite pentru formularea unei acțiuni întemeiate pe plată nedatorată sunt cu totul altele de cele ale acțiunii in rem verso.

Or, după cum rezultă din considerentele hotărârii recurate evidențiate mai sus, instanța de apel a făcut o gravă confuzie între cele două instituții juridice.

În primul rând, instanța de apel a depășit limitele învestirii, nefiind chemată să analizeze condițiile plății nedatorate, ci ale îmbogățirii fără justă cauză, și, în al doilea rând, în analizarea îmbogățirii fără justă cauză, nu prezintă relevanță dacă suma de bani a fost remisă în cunoștință de cauză sau din eroare.

Din cele patru considerente citate în paragrafele anterioare, rezultă că unul dintre motivele determinante care au condus la admiterea apelului și, pe cale de consecință, la respingerea cererii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză este argumentul că recurenții nu au invocat o predare „din eroare”. Or, condiția existenței unei erori este, pur și simplu, străină de cerințele îmbogățirii fără justă cauză. Instanța de apel ar fi trebuit să verifice următoarele condiții: (1) mărirea unui patrimoniu; (2) micșorarea unui patrimoniu; (3) existența unei legături între sporirea unui patrimoniu și diminuarea celuilalt, în sensul că ambele fenomene trebuie să fie rezultatul unei cauze unice; (4) absența unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoanei în detrimentul alteia; (5) absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea, de către cel care și-a micșorat patrimoniul, a pierderii suferite (caracterul subsidiar).

Nu există absolut nicio lucrare de specialitate care să susțină că îmbogățirea fără justă cauză impune condiția erorii. În realitate, faptul că sumele de bani au fost remise intimaților cu bună știință de către recurenți nu poate constitui motiv pentru respingerea acțiunii, hotărârea recurată fiind rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a condițiilor acțiunii în îmbogățire fără justă cauză.

b. În mod vădit eronat, instanța de apel a considerat că temeiul îmbogățirii intimaților îl reprezintă „o serie de convenții”.

Cu titlu preliminar, recurenții menționează că, încă de la începutul acestui litigiu, au precizat că, în raporturile dintre ei și intimați, există trei tipuri de sume care au fost remise.

În cererea de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar, nu au solicitat nici sumele pe care societatea E. S.R.L. le-a plătit pârâtului C. pentru achiziționarea materialelor de construcție, nici sumele plătite de reclamanți pentru lucrările de antrepriză realizate de intimat. În realitate, au solicitat sumele plătite pârâților pentru care s-a ținut o evidență separată și care provin din patrimoniul propriu al recurenților, fiind folosite de către familia C. pentru propriile necesități.

Faptul că, între părți, au existat „multiple și complexe relații contractuale” nu constituie un motiv pentru ca instanța de apel să nu verifice, cu atenție, raporturile juridice și situația de fapt existentă în raport de fiecare sumă remisă.

În primul rând, condițiile juridice ale îmbogățirii fără just temei impun ca verificarea existenței sau inexistenței unui temei juridic pentru creșterea, respectiv scăderea patrimonială, să fie realizată prin evaluarea raportului juridic dedus judecății.

Instanța de judecată a fost chemată să analizeze sumele solicitate și existența sau inexistența unui temei juridic corespunzător măririi patrimoniului în raport de sumele solicitate, iar nu prin raportare la alte raporturi juridice care au avut loc între părți.

Recurenții nu au contestat faptul că, de-a lungul timpului, au existat diferite contracte între părți, mandat și antrepriză, ci au solicitat instanței ca suma de 432.190 lei să le fie restituită ca fiind o îmbogățire iară justă cauză a intimaților, îmbogățire pe care intimații pur și simplu nu o pot justifica. Această sumă solicitată la restituire este diferită de orice alte sume care au fost plătite lui C., fie pentru a achiziționa materiale, fie pentru realizarea unor lucrări în folosul reclamanților.

Între recurenta A. și intimatul C. există o relație de rudenie de gradul II (frați). În perioada martie 2010 - august 2011, familia A. a dat familiei C. sume consistente de bani, sume al căror cuantum este cert, fiind confirmat printr-un raport de expertiză contabilă, și, mai mult decât atât, astfel cum a reținut chiar instanța de apel, predarea sumelor este necontestată de către intimați.

Faptul că, la interogatoriul administrat după constituirea completului de divergență, au declarat că „sumele au fost remise cu titlu de ajutor susceptibil de restituire, pentru pârâții care nu dispuneau, la acel moment, de mijloace suficiente pentru ridicare unor edificii destinate unor exploatări turistice” denotă că sumele au fost remise și primite cu bună-știință de către părțile prezentului litigiu, dar acest fapt este irelevant pentru verificarea îndeplinirii condițiilor restituirii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză.

În al doilea rând, instanța de apel a aplicat, în mod greșit, condiția existenței unui temei legitim în situația de fapt din prezenta cauză. Absența unei cauze legitime a îmbogățirii trebuie să fie înțeleasă ca inexistența unui temei legitim al măririi unui patrimoniu și al micșorării celuilalt. Cu alte cuvinte, instanța de apel ar fi trebuit să răspundă întrebării dacă există vreun temei legitim pentru care patrimoniului intimaților s-a mărit cu suma de 432.190 lei, iar patrimoniul recurenților a sărăcit cu aceeași sumă.

Din considerentele hotărârii recurate rezultă că instanța de apel nu furnizează un răspuns pertinent acestei întrebări. În schimb, din interogatoriul luat recurentei A., instanța de apel trage concluzia că „o astfel de voință a părților nu poate fi decât contractuală, constând în existența unui acord de voințe în sensul încheierii unei convenții, neputându-se reține reală susținerea remiterii sumelor fără temei”. Așa cum s-a arătat, remiterea unei sume fără temei reprezintă tot o condiție a plății nedatorate. Ceea ce ar fi trebuit să analizeze instanța de apel, în prezenta cauză, este existența unui temei (a unei cauze) legitime a îmbogățirii, iar nu a faptului juridic generator al îmbogățirii. Or, dacă ar fi procedat în mod legal, instanța de apel ar fi ajuns la aceeași concluzie reținută, în mod judicios, și de prima instanță, că îmbogățirea intimaților nu are un temei legal.

Suma de 432.190 lei nu a fost datorată intimaților în baza unui contract. Alte sume au fost transmise intimaților în temeiuri contractuale, dar nu și aceasta. Singurul contract care ar fi putut fi incident în prezenta speță ar fi fost cel de împrumut, însă, așa cum s-a stabilit deja cu autoritate de lucru judecat, îmbogățirea nu rezultă dintr-un contract de împrumut. Dacă instanța de apel ar fi identificat o bază contractuală, atunci avea obligația de a preciza despre ce contract ar fi fost vorba, ce cale ar fi avut deschisă recurenții. Or, instanța de apel s-a referit numai la contracte aferente altor sume remise intimaților, irelevante pentru soluționarea prezentei cauze.

Despre donație nu poate fi vorba, lipsind, cu desăvârșire, animus donandi, precum și forma necesară pentru încheierea valabilă a unei donații.

Nici alte fapte juridice licite, privite ca izvoare de obligații, nu ar putea justifica îmbogățirea intimaților cu suma de 432.190 lei: gestiunea de afaceri este exclusă, iar condițiile plății nedatorate nu sunt îndeplinite, după cum a stabilit chiar instanța de apel într-o manieră extrapetita.

Nici alte instituții juridice nu pot justifica îmbogățirea.

În aceste condiții, rezultă, în mod neechivoc, că, pentru îmbogățirea patrimoniului intimaților cu suma de 432.190 lei, nu există absolut niciun temei legitim. Or, atât timp cât nu poate fi identificat, măcar cu o certitudine rezonabilă, un temei care să justifice îmbogățirea, rezultă că este îndeplinită condiția juridică pentru a se putea dispune restituirea sumelor remise familiei C. în temeiul lui actio de in rem verso.

Mai mult, instanța de apel a reținut, cu referire la hotărârea primei instanțe, că „(…) neexistând obligația de restituire a unui împrumut, nu s-a procedat la cercetarea existenței unui alt titlu, reclamanții fiind cei obligați să îl dovedească pe cel alegat”. Or, ceea ce recurenții au invocat, în prezenta cauză, este tocmai lipsa unui titlu legitim care să justifice îmbogățirea intimaților cu suma de 432.190 lei. Cu alte cuvinte, ceea ce li se reproșează este ori faptul că nu au dovedit existența unui titlu legitim pentru îmbogățirea intimaților, ori faptul că nu au dovedit că nu ar exista niciun titlu posibil. Pe cale de consecință, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a condițiilor îmbogățirii fără justă cauză.

În al treilea rând, în mod nelegal, instanța de apel și-a întemeiat hotărârea prin prisma argumentului că reclamanții s-au raportat, mereu, la acele sume ca fiind un împrumut dat familiei C. Modalitatea în care însărăcitul a perceput raporturile juridice dintre părți nu reprezintă o condiție ce se impune a fi analizată în cadrul prezentei acțiuni în îmbogățire fără justă cauză. Atât timp cât s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că nu ne aflăm în ipoteza unui contract de împrumut, faptul că recurenții - persoane fizice fără cunoștințe juridice - se raportează la sumele remise familiei C. ca fiind un „împrumut” nu prezintă relevanță. În schimb, ceea ce prezintă relevanță este faptul că, din toate probele administrate în fața celor patru completuri de judecată care au analizat situația de fapt, fie în cererea întemeiată pe contractul de împrumut, fie pe îmbogățirea fără justă cauză, rezultă că, la momentul remiterii sumelor de bani către C., recurenții au avut reprezentarea că sumele acordate vor fi restituite, aspect care reiese din următoarele împrejurări:

- a fost ținută o evidență separată a sumelor solicitate prin cererea ce formează obiectul prezentului dosar de sumele care au fost remise lui C. în baza altor temeiuri (achiziție de materiale și execuție de lucrări);

- modalitatea în care sumele au fost înregistrate denotă o diligență sporită a recurenților, în condițiile în care frecvența transferurilor a fost una foarte mare, iar imposibilitatea morală de a preconstitui înscrisuri este neechivocă;

- chiar intimații au ținut propria evidență a sumelor primite de la recurenți.

De asemenea, în mod nelegal, instanța de apel a reținut că „reclamanții s-au mărginit să invoce faptul predării sumelor, necontestat de către pârâți, refuzând să arate justificarea pentru care au făcut această predare, considerând că, în acest mod, se pot pune sub adăpostul dispozițiilor referitoare la îmbogățirea fără justă cauză, temeiul relevat în fața instanței de apel fiind, în continuare, cel al existenței unui împrumut, asupra căruia s-a statuat anterior”. Această concluzie a instanței de apel este vădit străină de natura cauzei. Cu alte cuvinte, din nou, instanța de apel învederează faptul că nu au prezentat un temei juridic care să justifice îmbogățirea intimaților. Recurenții nu s-au pus „sub adăpostul dispozițiilor referitoare la îmbogățirea fără justă cauză”, ci au fost forțați să recurgă la acest ultim remediu avut la dispoziție pentru a putea obține restituirea sumelor de bani care li se cuvin. În condițiile în care au arătat că există sume de bani exorbitante, care au fost primite de intimați fără să se fi realizat vreun serviciu în schimb, ci pentru ca familia C. să-și edifice o fermă unde să ofere servicii turistice, instanța de apel ar fi trebuit să constate întoarsă sarcina probei si să solicite intimaților să arate punctual, transfer cu transfer, dacă au un temei legitim care să justifice reținerea sumelor de bani. În schimb, instanța de apel a pus în sarcina recurenților efectuarea probei unui fapt negativ absolut, solicitându-li-se să dovedească că pârâții nu au un temei legitim pentru a păstra sumele remise. Or, aceasta este o veritabilă probatio diabolica.

În același sens este și opinia separată a hotărârii recurate: „Față de concluzia clară că pârâții au primit o sumă de bani însemnată de la reclamanți, concluzie expusă de expertul contabil, că pârâții au ținut evidența sumei primite, este îndreptățită pretenția reclamanților de a solicita să le fie restituită suma remisă pârâților. Argumentele reclamanților sunt confirmate de expertiză, în timp ce apărările pârâților nu sunt însoțite de nicio dovadă. Pârâții nu au argumente de natură juridică și nici de altă natură care să le justifice susținerea că ar trebui să rămână cu sumele de bani primite de la reclamanți”.

În al patrulea rând, instanța de apel a respins cererea formulată de reclamanți pentru simplul motiv că este posibil să fi existat un raport contractual. Așadar, pentru instanța de apel, a fost suficientă simpla posibilitatea ca îmbogățirea să fi avut un temei contractual, fără ca intimații să fi prezentat care este raportul contractual încheiat între A. și B., pe de-o parte, și D. și C., pe de altă parte, corespunzător îmbogățirii în valoare de 432.190 lei.

Mai mult decât atât, aparențele unor raporturi contractuale menționate în considerentele hotărârii recurate vizează raporturi juridice formate între alte părți (E. S.R.L. și C.), iar nu între părțile din prezentul litigiu. Aceste raporturi juridice au fost aduse în atenția instanței, în prezenta cauză, pentru a crea o confuzie între pretenția formulată de reclamanți și alte raporturi juridice, prin „amestecarea” sumelor și a patrimoniilor. Oricât de „complexe” ar fi raporturile juridice, instanța a fost învestită cu o cerere având ca obiect un singur raport juridic născut între persoane fizice.

c.

În mod nelegal, instanța de apel a reținut că recurenții ar fi refuzat să administreze o anumită probă ca urmare a nesocotirii dispozițiilor din Legea contabilității nr. 82/1991.

În hotărârea recurată, instanța de apel a reținut următoarele: „După reunirea instanței în complet de divergență s-a dat posibilitatea reclamanților de a dovedi cu înscrisuri obligatoriu la păstrare, potrivit legii, depășirea raporturilor contractuale necontestate încheiate de aceștia în numele persoanei juridice în cadrul căreia activau, date fiind suprapunerile de intervale de timp în care operațiunile s-au desfășurat, aceștia însă refuzând administrarea probei”. În plus, instanța de apel a reținut că reclamanții nu și-ar fi îndeplinit obligația legală de a păstra registrele persoanei juridice. În esență, li se impută, în acest fel, neîndeplinirea obligației de păstrare a documentelor contabile ale societății E. S.R.L. pe o perioadă de 10 ani, conform art. 25 alin. (1).

Pe de-o parte, art. 25 alin. (2) din Legea nr. 82/1991 a contabilității prevede că: „Prin excepție de la prevederile alin. (1) se pot stabili, în mod justificat, prin ordin al ministrului economiei și finanțelor, registrele de contabilitate și documentele justificative care se păstrează timp de 5 ani”. Prin Ordinul nr. 3512/2008 s-a reglementat că, pentru dispozițiile de plată, cele la care face referire instanța de fond, obligația de arhivare este de 5 ani, obligație îndeplinită de reclamanți.

Pe de altă parte, dincolo de respectarea sau nerespectarea prevederilor legislației contabile, o asemenea împrejurare nu poate fi folosită împotriva acestor părți și nu poate reprezenta temei pentru respingerea acțiunii, în contextul în care au reușit să facă dovada remiterii sumelor de bani cu alte înscrisuri și în contextul în care s-a reținut și primirea sumelor de bani de către intimați.

Din analizarea hotărârii recurate rezultă că nici considerentele, nici dispozitivul nu lămuresc care este temeiul pentru care acțiunea ar trebui să fie respinsă (e.g., netemeinicie, inadmisibilitate etc.).

Din considerentele instanței de apel rezultă că aceasta a apreciat că „nu se poate susține că nu ar fi existat un temei legitim al măririi patrimoniului”. Or, instanța de apel avea obligația de a preciza care este acest temei legitim pe care l-a identificat. În schimb, în considerentele hotărârii, nu se menționează nimic cu privire la temeiul legitim al îmbogățirii în raportul juridic născut între persoanele fizice, astfel cum acestea sunt părți în prezentul raport de drept procesual, ci doar se face trimitere la niște posibile contracte, care, după cum recurenții au arătat în fața tuturor instanțelor în care a fost prezentată situația de fapt, nu au ca părți persoanele fizice, ci o persoană juridică (E. S.R.L.) și pe unul dintre intimați (C.).

De asemenea, dacă instanța de apel ar fi reținut că temeiul legitim al îmbogățirii are natură contractuală, ar fi trebui să indice expres ce tip de contract este acesta. Odată identificat contractul, în mod logic, ar fi trebuit să se admită existența unei acțiuni contractuale. Or, instanța de apel nu face absolut nicio referire cu privire la existența unei acțiuni contractuale, după cum nici acțiunea nu este respinsă ca inadmisibilă, în baza caracterului subsidiar al acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză.

Astfel, instanța de apel respinge cererea cu motivarea că au existat „raporturi complexe” între mai multe subiecte, chiar și subiecte de drept care nu sunt părți în prezenta cauză, și, pe cale de consecință, această complexitate nu exclude existența unui contract. Această modalitate de argumentare a soluției nu răspunde pretenției pe care reclamanții au formulat-o prin cererea de chemare în judecată, motivele fiind străine de natura cauzei.

Nu în ultimul rând, contradicția motivelor prezentate în hotărârea recurată rezultă și din aceea că, în finalul considerentelor, optica instanței de apel este în sensul că acțiunea ar fi întemeiată tot pe contractul de împrumut - „(…) temeiul relevat în fața instanței de apel fiind, în continuare, cel al existenței unui împrumut, asupra căruia s-a statuat anterior”. Or, dacă, prin absurd, reclamanții și-ar fi întemeiat acțiunea în îmbogățire fără justă cauză pe contractul de împrumut, deși aceste două forme sunt ireconciliabile în mod natural, atunci instanța de apel ar fi trebuit să admită excepția autorității de lucru judecat. Însă, în mod corect, instanța de apel a reținut, la începutul considerentelor, că „subsidiaritatea acțiunii în îmbogățire fără justă cauză față de cea în răspundere contractuală, născută din contractul de împrumut, nu se extrage din puterea dată raporturilor examinate în cauza anterioară de hotărârea judecătorească, cel mult argumentația folosită cu acel prilej putând fi invocată ca o statuare asupra realității de fapt, însă, în mod expres anterioara judecată a limitat examinarea sa la contractul alegat de reclamanți, acela de împrumut. Din acest punct de vedere, deci, cauza pricinii anterioare nu se poate confunda cu cea a celei de față”.

În consecință, hotărârea Curții de Apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină dispozitivul, motivele prezentate sunt străine de natura cauzei și, de asemenea, cuprinde motive contradictorii.

Recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a hotărârii recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

În primul rând, trebuie menționat că vor fi verificate, prioritar, susținerile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, întrucât pretinsele carențe ale motivării, dacă se justifică, conduc la casarea deciziei argumentate necorespunzător, cu consecința reluării judecății sub toate aspectele tratate incomplet sau neclar, inclusiv a celor combătute de recurenți prin raportare și la motivul de casare prevăzut de pct. 8 din același text de lege, și care, în absența unor dezlegări neechivoce și fundamentate asupra lor, nu pot forma, în recurs, obiect al controlului judiciar de legalitate din perspectiva normelor de drept substanțial.

O altă chestiune prealabilă analizei recursului vizează încadrarea criticilor privind depășirea limitelor învestirii instanței de apel, ca urmare a verificării de către aceasta a condițiilor plății nedatorate, precum și cele referitoare la sarcina probei „temeiului legitim” al îmbogățirii pârâților, care trebuie raportate la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, dat fiind că supun dezbaterii încălcarea regulilor procedurale în materie, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, iar nu a dispozițiilor de drept substanțial (pct. 8 fiind invocat de recurenți în combaterea acestor nereguli).

De asemenea, toate criticile care vizează considerente pretins străine de natura cauzei vor fi verificate din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, în consecință, și cele care, supunând dezbaterii problema în discuție, au fost prezentate de recurenți în cadrul primului motiv al căii de atac, întemeiat pe pct. 8.

1.

Susținerile referitoare la deficiențele argumentării instanței de apel sunt întemeiate, considerentele deciziei neputând permite identificarea raționamentului Curții în adoptarea soluției pronunțate.

Cum, în mod corect, au susținut recurenții, în dispozitivul deciziei atacate, nu se menționează modalitatea în care a fost respinsă acțiunea, respectiv ca neîntemeiată sau ca inadmisibilă.

Omisiunea instanței de apel de a preciza modalitatea de respingere pentru care a optat nu ar reprezenta, de plano, un caz de nulitate a hotărârii astfel pronunțate, în condițiile în care, fundamentarea juridică a soluției s-ar regăsi în explicațiile aferente considerentelor deciziei, care să justifice, în fapt și în drept, hotărârea adoptată.

În speță, însă, decelarea rațiunii Curții, pentru care a considerat că apelul pârâților se impune a fi admis, cu consecința respingerii acțiunii în îmbogățire fără justă cauză, este imposibil a fi realizată.

Astfel, singurul aspect clar dezlegat de instanța anterioară este cel referitor la calitatea procesuală pasivă a pârâtei D., cu privire la care Curtea a apreciat că este justificată de această parte, determinat de creșterea, cu sumele de bani avansate de reclamanți, a patrimoniului comun al soților, în măsura în care o asemenea mărire ar fi dovedită.

Referitor la excepția autorității de lucru judecat raportat la hotărârile pronunțate în procesul anterior, în care reclamanții și-au întemeiat acțiunea de restituire a sumelor de bani ce fac și obiectul prezentului litigiu (nu interesează, la acest moment procesual, dacă sumele sunt inferioare sau superioare față de cele solicitate în primul proces) pe un contract de împrumut, considerentele instanței de apel sunt, într-adevăr, contradictorii, după cum au arătat și recurenții.

Motivarea contradictorie, ca ipoteză a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, presupune ca, fie considerentele să nu sprijine soluția din dispozitiv, în sensul că raționamentul instanței ar determina o rezolvare contrară decât cea regăsită în partea finală a hotărârii, fie argumentele să fie opuse între ele, în sensul că unele conduc la admitere, iar altele la respingere, astfel încât, neputându-se opta pentru corectitudinea unora sau altora dintre acestea, nu se poate deduce dacă soluția din dispozitiv este, la rândul său, justă.

În litigiul de față, Curtea a înlăturat excepția autorității de lucru judecat, determinat de lipsa identității de cauză între cele două cereri deduse judecății, reținând că judecata primei instanțe s-a realizat prin prisma faptului licit al îmbogățirii fără justă cauză, pentru ca, în finalul deciziei atacate, să considere că „temeiul relevat în fața instanței de apel este, în continuare, cel al existenței unui împrumut, asupra căruia s-a statuat anterior”, ceea ce ar fi condus la o soluție de admitere a excepției în discuție, cu consecința respingerii acțiunii ca inadmisibile, soluție pe care, însă, instanța nu a pronunțat-o.

De asemenea, în cuprinsul aceluiași paragraf al deciziei, pe lângă reținerea temeiului evocat de reclamanți ca fiind cel al contractului de împrumut, instanța relevă, totodată, refuzul părților menționate de a arăta „justificarea pentru care au făcut această predare

(a sumelor de bani pretinse în litigiul de față)

, considerând că, în acest mod, se pot pune sub adăpostul dispozițiilor referitoare la îmbogățirea fără justă cauză (...)”.

Prin urmare, în legătură cu fundamentul juridic al cererii de chemare în judecată, relevant în soluționarea motivului de apel referitor la autoritatea de lucru judecat, Curtea expune trei opinii, toate ireconciliabile între ele, și care, astfel, sunt de natură a atrage soluții diferite asupra excepției - „refuzul justificării predării sumelor de bani”, ceea ce echivalează cu neindicarea temeiului juridic al cererii, caz în care excepția în discuție nu ar fi putut fi rezolvată; „contract de împrumut”, pentru această ipoteză, excepția fiind de admis; fapt juridic licit, caz în care excepția trebuia înlăturată.

În concluzie, Curtea nu a abordat, într-o manieră coerentă, problema autorității de lucru judecat, ceea ce va determina, în condițiile art. 497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, admiterea recursu