Decizia nr. 2347/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 1843/2019 a Judecătoriei Sectorului 1

Obiectul cereri de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, secția I civilă, în data de 28 decembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul C., au solicitat obligarea pârâtului la restituirea sumei de 102.000 euro, echivalentul a 469.200 RON, precum și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată. În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 194 și urm. C. proc. civ., art. 1345 C. civ. Prin sentința civilă nr. 1843 din 10 aprilie 2019, Judecătoria Sectorului 1 București, secția I civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București – secția a V-a civilă, în data de 27 mai 2019, sub același număr.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 1284 din 20 octombrie 2020, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis în parte cererea, a obligat pârâtul să restituie reclamantului suma de 368.000 RON, echivalentul a 80.000 euro, și a obligat pârâtul la plata sumei de 7285 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru. Prin încheierea din 20 aprilie 2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondată, cererea de lămurire a dispozitivului formulată de reclamanți în data de 16 martie 2021, prin care au solicitat să se lămurească dacă pârâtul a fost obligat la restituirea sumei în euro sau în RON, instanța reținând că moneda națională în România este leul, astfel că sumele menționate în hotărârile judecătorești se exprimă în RON, iar stabilirea în RON a sumei acordate a fost realizată potrivit evaluării făcute de reclamant la momentul învestirii instanței.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 355A din 14 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a hotărât după cum urmează: A respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât C., în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B., împotriva sentinței civile nr. 1284 din 20 octombrie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. A respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B., în contradictoriu cu intimatul-pârât C., împotriva încheierii de ședință din 20 aprilie 2021. A admis apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B., în contradictoriu cu intimatul-pârât C., împotriva sentinței civile nr. 1284 din 20 octombrie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a fost obligat pârâtul și la plata sumei de 3.607 RON (cheltuieli de judecată, onorariu avocațial proporțional). A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate. A respins solicitarea apelanților-reclamanți de obligare a intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru în apel.

Recursul declarat în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A. și B. și pârâtul C.. 4.1. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți A. și B. au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei civile recurate, admiterea apelului, cu obligarea pârâtului la restituirea sumei de 22.000 euro, restituirea sumei să fie făcută în moneda euro, și nu în RON, respectiv să fie restituită suma de 80.000 euro, și nu suma de 368.000 RON (echivalentul a 80.000 euro la data introducerii cererii de chemare în judecată). În dezvoltarea motivelor de casare, recurenții au arătat că, în mod greșit s-a respins cererea privind obligarea pârâtului la restituirea sumei de 22.000 euro, reținându-se că tranzacția efectuată în data de 28.12.2016 poartă mențiunea "împrumut personal", ceea ce înseamnă că reclamantul a recunoscut că suma a fost dată cu titlu de împrumut, presupunându-se existența unei convenții între părți, astfel că nu putea fi solicitată pe calea îmbogățirii fără justă cauză. Consideră că argumentele instanței de apel sunt greșite, deoarece pârâtul C. avea la îndemână două acte de procedură, respectiv întâmpinarea, prin care să formuleze apărări de fond și să solicite administrarea probelor care să ducă la concluzia că în speță este vorba despre un contract de împrumut, sau cererea reconvențională, prin care instanța să fie învestită cu un capăt de cerere care are ca obiect constatarea existenței unui împrumut între părți, cu privire la suma dedusă judecații. Au mai arătat că nu există nicio convenție cu privire la împrumut. Mențiunea "împrumut personal" pe extrasul de cont nu face dovada existenței unui contract de împrumut, extrasele de cont eliberate de bancă privind operațiunea de plată a sumei de 22.000 euro înregistrate în contul deținut de către reclamanți neputând fi considerate ca reprezentând un act scris care face dovada contractului de împrumut, câtă vreme nu cuprind elemente de natură a dovedi pretinsul raport juridic existent între părți. Astfel, în opinia recurenților, este irelevantă mențiunea "împrumut personal" din extrasul de cont, aceasta nefăcând dovada unui contract de împrumut încheiat între părți, cu atât mai mult cu cât operațiunea bancară și titlul cu care s-a efectuat exclud voința pârâtului. Astfel, câtă vreme nu s-a făcut dovada încheierii unui contract de împrumut conform art. 1270 C. civ., decizia recurată este nelegală, fiind îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 1345 și următoarele C. civ., pentru obligarea intimatului-pârât la restituirea sumei de 22 000 euro. Sub un alt aspect criticat, recurenții au arătat că instanța de fond a obligat pârâtul la restituirea sumei în RON, deși s-a solicitat restituirea sumei în moneda euro, mențiunea în RON a sumei de 102 000 euro din cuprinsul cererii de chemare în judecată fiind efectuată cu scopul de a putea fi stabilită taxa judiciară de timbru, nicidecum de a solicita o sumă în altă monedă decât cea în care au fost efectuate viramentele în contul pârâtului. Instanța de apel a apreciat greșit că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 3 din Regulamentul BNR nr. 4/2005 care nu permit efectuarea de plăți în valută, cu excepția situațiilor categoriilor de rezidenți menționați în Anexa 2, întrucât, în opinia recurenților, cel mult pot fi aplicabile dispozițiile art. 2, care prevăd că "Operațiunile valutare curente și de capital, așa cum sunt prevăzute în Nomenclator, se efectuează în mod liber între rezidenți și nerezidenți, în valută, și în moneda națională (leu)". Ca atare, au susținut recurenții, întrucât suma a fost virată în moneda euro, restituirea trebuia efectuată în natură, și nu în echivalent, în acest sens fiind și dispozițiile art. 1347 alin. (2) și cele ale art. 1639 și art. 1649 alin. (1) C. civ. 4.2. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât C. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și reținerea cauzei spre rejudecare, iar pe fond, a solicitat în principal respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată. În dezvoltarea motivului de casare, recurentul a susținut că acțiunea intră sub incidența art. 1348 C. civ., în sensul că niciuna dintre sume nu se poate solicita ca urmare a constatării îmbogățirii fără just temei. Însă, instanța de apel a respins apelul pe motiv că nu s-a făcut dovada existenței unui contract de împrumut, în condițiile în care nici în legătură cu prima tranzacție nu s-a depus un astfel de contract și totuși s-a considerat că mențiunea din momentul tranzacției a reprezentat dovada încheierii unui contract de împrumut. Astfel, a arătat că norma de drept material greșit aplicată și interpretată de instanțele de fond este cea care face referire la contractele de împrumut și la îmbogățire fără just temei, instanța de apel apreciind eronat că cele două tranzacții intră sub sfera îmbogățirii fără just temei, pentru că dovada existenței unui împrumut dintre cele două părți este probată cu începutul de dovadă scrisă, respectiv extrasul de cont, interogatoriul părților și declarațiile martorilor audiați la judecata pe fond. În acest sens, recurentul a susținut că sunt incidente dispozițiile art. 309 alin. (4) pct. 1 C. proc. civ., respectiv situația în care partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-și întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic, chiar instanța de fond reținând, ca o recunoaștere la interogatoriul luat pârâtului, că aceste sume au reprezentat un veritabil împrumut. Deci, menționarea faptului că nu a făcut dovada că a înapoiat aceste sume trebuia să aibă influență în a aprecia caracterul subsidiar al acțiunii pentru îmbogățire fără just temei. Conchizând, recurentul-pârât a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 1348 C. civ. referitor la caracterul subsidiar al acțiunii întemeiate pe art. 1345 din același cod, având în vedere faptul că reclamanții au la îndemână o acțiune în pretenții, date fiind înscrisurile de care se pot folosi în vederea probării naturii transferurilor bancare.

Apărările formulate în cauză Recurenții-reclamanți au depus întâmpinare, prin care au invocat, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., raportat la art. 488 C. proc. civ., excepția nulității recursului, iar în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În susținerea excepției nulității recursului, au arătat că motivele invocate recurentul-pârât nu se încadrează în cazurile de casare expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ., întrucât vizează modul de apreciere a probatoriului administrat în cauză. Pe fond, au arătat că instanțele anterioare au reținut corect că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1345 C. civ., respectiv există o mărire a patrimoniului pârâtului și o scădere a patrimoniului reclamantului, iar între sporirea patrimoniului și diminuarea patrimoniului reclamantului există o legătură. De asemenea, au arătat că diminuarea patrimoniului reclamantului nu are un temei juridic, iar reclamantul nu are la dispoziție o altă acțiune în justiție pentru realizarea dreptului său de creanță împotriva pârâtului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul reclamanților este fondat, iar recursul pârâtului este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. II.1. Recursul reclamanților este fondat. Recursul reclamanților, întemeiat pe motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., este încadrabil în tezele de casare prevăzute de pct. 5 și 8 ale art. 488. Prin criticile concrete de nelegalitate, în esență, reclamanții au susținut că, pe de o parte, soluția de respingere a cererii de restituire a sumei de 22.000 euro, plătită prin viramentul bancar din 28.12.2016, a fost dată cu aplicarea greșită a subsidiarității acțiunii de in rem verso, prevăzută de art. 1345 și art. 1348 din C. civ., întrucât s-a reținut nelegal dovada existenței unui contract de împrumut încheiat între părți, dedusă din mențiunea bancară "împrumut personal" ce a fost valorificată eronat cu titlu de început de dovadă scrisă, în sensul art. 310 din C. proc. civ. Pe de altă parte, au susținut reclamanții că a fost încălcat principiul restituirii în natură a sumei de bani în RON, iar nu în monedă euro, așa cum a fost efectuat viramentul bancar, nefiind aplicabile în cauză dispozițiile art. 3 din regulamentul BNR nr. 4/2005 care nu permit efectuarea de plăți în valută. Demersul judiciar pendinte a fost fundamentat pe mecanismul juridic al îmbogățirii fără justă cauză, reglementat de art. 1345 din C. civ., reclamanții A. și B. solicitând obligarea pârâtului C. la restituirea sumei de 102.000 euro plătite prin viramentele bancare din 28.12.2016 (22.000 euro), 10.02.2017 (60.000 euro) și, respectiv, 20.03.2017 (20.000 euro), sumă de bani care i-a fost remisă pârâtului pentru radierea unei sarcini din cartea funciară, în scopul achiziționării în coproprietate a unui imobil din București, bun dobândit în final de către pârât în proprietate exclusivă. Soluția instanței de fond dată acțiunii de in rem verso a fost de admitere în parte și de obligare a pârâtului la restituirea sumei de 368.000 RON, echivalentul a 80.000 euro, în esență cu motivarea că sunt îndeplinite condițiile materiale și juridice prevăzute de art. 1345-1348 din C. civ., în privința tranzacțiilor bancare din 10.02.2017 și 20.03.2017 în valoare de 80.000 euro, în vreme ce pentru tranzacția din 28.12.2016 în valoare de 22.000 euro, purtând mențiunea "împrumut personal", s-a reținut caracterul subsidiar al acțiunii în restituire, întrucât reclamanții ar avea la dispoziție acțiunea întemeiată pe contractul de împrumut, a cărui dovadă s-a făcut cu respectiva operațiune bancară, ce are forța probantă a unui început de dovadă scrisă, în sensul art. 310 din C. proc. civ., mențiunea fiind făcută chiar de către reclamant, care a recunoscut astfel că suma a fost remisă cu acest titlu. II.1.1. Luând în examinare criticile recurenților-reclamanți circumscrise soluției de respingere a cererii de restituire a sumei de 22.000 euro, Înalta Curte reține că sunt fondate. Astfel cum au reținut și instanțele de fond, în baza dispozițiilor art. 1345-1348 din C. civ., pentru activarea mecanismului juridic al îmbogățirii fără justă cauză este necesar a fi îndeplinite, pe lângă condițiile materiale sau economice (îmbogățirea pârâtului, însărăcirea corelativă a reclamantului și legătura de conexitate directă), și următoarele condiții juridice: îmbogățirea și însărăcirea corelative să fie lipsite de o cauză justă, îmbogățirea să nu fie imputabilă îmbogățitului și însărăcitul să nu aibă și să nu fi avut o altă acțiune în justiție pentru obligarea îmbogățitului la restituire. Cea din urmă condiție, afirmată în mod tradițional în doctrină și jurisprudență, a primit și consacrare expresă în noul C. civ., în cuprinsul art. 1348, potrivit cu care "Cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat". Așadar, acțiunea de in rem verso are caracter subsidiar, în sensul că poate fi exercitată, în principiu, numai în absența oricărui mijloc juridic sau oricărei alte acțiuni în justiție prin care însărăcitul să-și poată recupera pierderea suferită. Dacă reclamantul are la dispoziție acțiunea bazată pe contract sau cvasicontract, delict sau cvasidelict ori pe alt izvor de obligații, nu se justifică folosirea acțiunii în restituire fundamentată pe îmbogățirea fără just temei. În egală măsură, acțiunea este admisibilă, numai în situația în care reclamantul (însărăcitul) nu are și nici nu a avut o altă acțiune de drept comun pentru a putea obține pe cale de constrângere restituirea valorii îmbogățirii pârâtului și restabilirea dezechilibrului patrimonial creat, nu însă și atunci când o altă acțiune de care dispunea însărăcitul a încetat prin efectul unor reguli ori obstacole de drept. Caracterul subsidiar al acțiunii de in rem verso are, în consecință, rolul de a împiedica utilizarea abuzivă a îmbogățirii fără justă cauză prin care ar putea fi deturnate alte mijloace juridice destinate pentru a fi utilizate în toate ipotezele în care se poate vorbi de o îmbogățire și o însărăcire corelativă care se întemeiază pe o justă cauză. În toate cazurile în care însărăcitul dispune de o altă acțiune, mecanismul îmbogățirii fără justă cauză nu poate fi pus în acțiune, domeniul său fiind restrâns datorită caracterului subsidiar al acțiunii. Raportând aceste considerente cu valoare generală la circumstanțele concrete ale litigiului pendinte, Înalta Curte reține că este nelegală concluzia instanței de fond, validată de instanța de prim control judiciar prin decizia recurată, potrivit cu care îmbogățirea și însărăcirea corelative sunt justificate de un titlu convențional (contract de împrumut), având deci o cauză justă, ceea ce pune la dispoziția reclamanților o acțiune în răspundere ex contractu, pentru realizarea dreptului lor de creanță. Aceasta întrucât, împrumutul de consumație este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile și consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeași sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeași natură și calitate, potrivit art. 2158 alin. (1) din C. civ. Împrumutul de consumație este, asemenea oricărui contract de împrumut, un contract real, întrucât pentru încheierea lui valabilă sunt necesare atât realizarea acordului de voință, cât și remiterea bunului care formează obiectul contractului, translativ de proprietate, deoarece de esența lui este posibilitatea conferită împrumutatului de a dispune de suma de bani din chiar momentul acordării împrumutului, și unilateral, căci creează obligații doar în sarcina împrumutatului (în principal, restituirea împrumutului), în timp ce împrumutătorul nu are obligații izvorând din contract, deoarece predarea lucrului împrumutat nu ține de efectele contractului, ci de însăși nașterea sa valabilă, fiind intrinsecă încheierii contractului. Dovada contractului este supusă regulilor generale în materia probării actului juridic civil, între care și dispozițiilor art. 309 alin. (2) teza I și alin. (5) din C. proc. civ., care reglementează cele două reguli restrictive în privința admisibilității probării actelor juridice prin declarațiile martorilor, respectiv interdicția de a dovedi cu martori actele juridice cu o valoare mai mare decât cea prevăzută de lege și interdicția de a dovedi cu martori împotriva sau peste cuprinsul unui înscris. Prima regulă dă expresie, prin pragul valoric modic de doar 250 RON, intenției legiuitorului de a amplifica sfera de aplicare a probei cu înscrisuri, prin obligarea părților care încheie acte juridice să-și preconstituie probe care să asigure certitudine și stabilitate raporturilor juridice create. În cauză, cu încălcarea și aplicarea greșită a regulilor de drept în materie de probațiune, consacrate de art. 309 alin. (2) teza I și alin. (4) pct. 2 și de art. 310 din C. proc. civ., instanța de apel a reținut existența la îndemâna reclamanților a unui mijloc juridic grefat pe un raport juridic obligațional izvorât din contractul de împrumut, pentru recuperarea pierderii suferite (obiectivată în remiterea sumei de 22.000 euro prin viramentul bancar din 28.12.2016), ceea ce conduce la nelegalitatea soluției de respingere a cererii în restituire, întrucât nu este incident caracterul subsidiar al mecanismului juridic al îmbogățirii fără justă cauză, consacrat de art. 1348 din C. civ. Aceasta întrucât, pe de o parte, întemeindu-se pe excepția de la interdicția probării cu martori a actelor juridice cu o valoare mai mare de 250 de RON, reglementată de art. 309 alin. (4) pct. 2, instanța de apel a socotit în mod nelegal ca având valoare probatorie de început de dovadă scrisă, viramentul bancar purtând mențiunea "împrumut personal", ignorând condițiile legale prescrise de art. 310, cu referire la cerința ca scrierea să provină de la cel căruia îi este opusă. Se cuvine, astfel, reamintit că împrumutul de consumație este un contract unilateral, care dă naștere la obligații numai pentru împrumutat (în principal, obligația de a restitui, la expirarea contractului, bunuri de același gen, în aceeași cantitate și de aceeași calitate, conform art. 2158 din C. civ.), așa încât inadmisibilitatea acțiunii întemeiate pe art. 1345 din C. civ. putea fi justificată numai dacă s-ar fi făcut dovada existenței la îndemâna reclamanților însărăciți a unei acțiuni ex contractu îndreptată, evident, împotriva celui care s-a obligat la restituirea sumei remise. Așadar, scrierea în discuție (extrasul de cont bancar care conține mențiunea înscrisă cu prilejul efectuării operațiunii de transfer bancar) nu poate fi valorizată cu forța doveditoare prevăzută de art. 310 din C. proc. civ., întrucât nu provine de la pârâtul căruia i s-ar putea opune un atare mijloc de probă și împotriva căruia ar putea fi îndreptată o eventuală acțiune în răspundere contractuală izvorâtă din împrumut. Pe de altă parte, pentru a putea reține ca fiind probat acordul de voință al părților și, deci, existența raportului obligațional de împrumut, instanța de apel era ținută a se conforma regulii de drept prevăzute de art. 310 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cu care începutul de dovadă scrisă poate face dovada între părți numai dacă este completat prin alte mijloace de probă, inclusiv prin proba cu martori ori prin prezumții. Or, din perspectiva regulilor procedurale în materie de apreciere a probelor, statuate de art. 264 din C. proc. civ., instanța de apel a reținut nelegal concluzia dovedirii contractului de împrumut, exclusiv pe baza unui început de dovadă scrisă, în condițiile în care o atare probă nu are o valoare autonomă, ci trebuie completată cu alte mijloace de probă, conform art. 310 alin. (3), obligație procesuală neîndeplinită în cauză de către pârâtul care s-a apărat invocând subsidiaritatea acțiunii îndreptate împotriva sa. Drept urmare, premisa dovedirii raporturilor contractuale de împrumut, greșit reținută de către instanța de apel, lipsește de legitimitate concluzia existenței la dispoziția reclamanților însărăciți a unei acțiuni în restituire bazată pe contract, întrucât caracterul subsidiar al acțiunii de in rem verso reglementat de art. 1348 din C. civ. este condiționat de absența oricărui alt mijloc juridic, concret și efectiv, iar nu teoretic și iluzoriu, aflat la dispoziția acestora pentru restabilirea dezechilibrului patrimonial creat. În consecință, păstrând soluția de respingere a cererii de restituire a sumei de 22.000 euro, instanța de apel a pronunțat o hotărâre parțial nelegală, sancționată cu casarea în parte, în temeiul art. 488 pct. 5 și 8 din C. proc. civ. II.1.2. În continuare, examinând criticile recurenților-reclamanți, subsumabile motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., prin care s-a susținut nelegalitatea stabilirii obligației de restituire a sumei de bani în RON, iar nu în moneda euro, Înalta Curte reține, de asemenea, caracterul fondat al acestora. Astfel, prin cererea introductivă, reclamanții au solicitat "restituirea sumei de 102.000 euro, echivalentul a 469.200 RON", fiind de domeniul evidenței faptul că pretenția afirmată a fost cuantificată în moneda euro în care s-a efectuat remiterea sumei de bani prin cele trei viramente bancare, iar conversia în RON de la momentul înregistrării acțiunii în justiție s-a făcut în scopul oferirii datelor necesare tranșării chestiunilor referitoare la timbraj și competență materială. Or, în cauză, în cadrul stabilirii circumstanțelor factuale de către instanțele de fond, s-a reținut atât existența remiterii către pârât a sumei de 102.000 euro prin cele trei viramente bancare, cât și îndeplinirea condițiilor materiale ale îmbogățirii fără justă cauză în privința sumei de 80.000 euro, constând în îmbogățirea pârâtului, însărăcirea corelativă a reclamanților și legătura de conexitate directă, în sensul că trecerea valorii dintr-un patrimoniu în altul își are originea în tranzacțiile bancare din 10.02.2017 și 20.03.2017. În consecință, stabilirea obligației de restituire și a întinderii acesteia este supusă regulilor prevăzute de art. 1345 și art. 1347 din C. civ., completate cu principiile generale în materie de restituire prestații și executare obligații pecuniare, anume restituirea în natură prevăzută de art. 1639 din C. civ. și nominalismul monetar reglementat de art. 1488 alin. (1) din același cod, astfel că obligația de restituire a sumei de bani remise pârâtului se impune a fi stabilită în moneda euro, în care s-au și efectuat viramentele bancare, întrucât, așa cum s-a arătat în cele ce preced, îmbogățitul este obligat să restituie cel mult valoarea îmbogățirii sale, dar numai în limita însărăcirii corelative a creditorului, îmbogățirea și însărăcirea fiind limite reciproce. Devine, așadar, străină raportului obligațional de restituire născut din îmbogățirea fără justă cauză, argumentația instanței de apel care, stabilind restituirea sumei în RON, și nu în euro, s-a întemeiat greșit pe dispozițiile art. 3 din Regulamentul BNR nr. 4/2005 privind regimul valutar, care prevăd expres că plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni între rezidenți, care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, se realizează numai în moneda națională, cu excepția operațiunilor prevăzute în anexa 2, care se pot efectua și în valută. Ca atare, și sub acest aspect dezlegat nelegal, decizia instanței de apel se impune a fi casată în parte, în temeiul art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. II.2. Recursul pârâtului este nefondat. Recursul pârâtului, întemeiat pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este încadrabil în tezele de casare prevăzute de pct. 5 și 8 ale art. 488. Prin criticile concrete de nelegalitate, circumscrise obligației de restituire a sumei de bani primite prin viramentele bancare din 10.02.2017 și 20.03.2017 (în valoare de 80.000 euro), pârâtul a susținut, în esență, încălcarea dispozițiilor art. 1348 din C. civ. care reglementează caracterul subsidiar al acțiunii reclamanților, precum și ale art. 309 alin. (4) pct. 1 din C. proc. civ., întrucât s-a aflat în imposibilitatea morală de preconstituire a înscrisului, dată fiind relația de prietenie/afaceri dintre părți, dovada contractului de împrumut fiind făcută în proces cu alte mijloace de probă. Prin urmare, excepția nulității recursului pârâtului, invocată prin întâmpinarea depusă de partea adversă, urmează a fi respinsă ca neîntemeiată, în baza art. 489 alin. (2) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ. Distinct de criticile de nelegalitate anterior sintetizate, recurentul-pârât a cuprins în memoriul de recurs și critici din sfera controlului de temeinicie, incompatibile cu scopul recursului reglementat de art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., anume verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Este cazul celor prin care s-a susținut, în esență, aprecierea greșită a forței probante a dovezilor administrate în proces, cu consecința reținerii eronate a inexistenței unor raporturi contractuale de împrumut. Criticile de nelegalitate sunt nefondate. Contrar susținerilor recurentului-pârât, instanța de apel s-a conformat întocmai regulilor procedurale în materie de apreciere a probelor, prevăzute de art. 264 din C. proc. civ., în sensul în care a evaluat individual fiecare mijloc de probă și, respectiv, global întregul probatoriu administrat în proces, analizând separat și mai apoi corelat forța doveditoare a mijloacelor de probă (extrase de cont, interogatoriu pârât, prezumții judiciare). Concluzia acestui proces de apreciere a probatoriului, expus de instanța de apel într-o motivare logică și convingătoare, în cadrul căreia a explicat maniera în care toate probele au fost cântărite, comparate și verificate unele prin altele, a fost aceea că probațiunea dosarului nu poate forma convingerea asupra existenței împrumutului bănesc pentru sumele care fac obiectul tranzacțiilor bancare din datele de 10.02.2017 și 20.03.2017 și, pe cale de consecință, determină caracterul netemeinic al susținerii privind existența la dispoziția reclamanților a unei acțiuni în răspundere contractuală. În realitate, substanța nemulțumirilor recurentului-pârât se constituie din aspecte care țin de împrejurările de fapt stabilite pe baza probatoriului dosarului, iar prin criticile formulate se tinde la reaprecierea probelor și la schimbarea situației de fapt. În egală măsură, nu poate fi reținută nici pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 309 alin. (4) pct. 1, câtă vreme împrejurările de fapt reținute de instanțele de fond nu evidențiază nici imposibilitatea morală de preconstituire a înscrisului doveditor al contractului de împrumut, și nici existența unor raporturi contractuale care să fi fost dovedite neechivoc cu alte mijloace de probă, admisibile prin excepție de la regula restrictivă prevăzută de art. 309 alin. (2) teza I din C. proc. civ. Ca atare, în absența unui raport obligațional de împrumut, care se impunea a fi fost dovedit prin înscris, conform regulilor generale în materia probării actului juridic civil, în mod corect a argumentat instanța de apel inaplicabilitatea prevederilor art. 1348, astfel că urmează a fi respins și motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct.

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 497 raportat la art. 496 alin. (1) și coroborate cu art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanți și va casa în parte decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel, cât privește apelul reclamanților împotriva senținței fondului. Va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârât. În rejudecare, instanța de apel se va pronunța asupra raportului juridic litigios, analizând condițiile materiale și juridice ale acțiunii de in rem verso cu referire la viramentul bancar din 28.12.2016 în valoare de 22.000 euro, precum și modalitatea în care urmează a fi stabilită obligația de restituire a sumelor de bani, în limitele criticilor formulate prin apelul reclamanților și ținând seama de dezlegările date prin prezenta decizie. În raport cu prevederile art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutor public judiciar în materie civilă, urmează să se constate că, drept efect al admiterii cererii de ajutor public judiciar, sub forma reducerii taxei judiciare de timbru cu suma de 2442,5 RON, prin încheierea din 20.09.2022, taxa judiciară de timbru datorată de recurentul-pârât, în vederea soluționării recursului declarat, rămâne în sarcina statului.