ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1060/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 28.12.2018 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul C., au solicitat instanței obligarea pârâtului la restituirea sumei de 102.000 euro, echivalentul a 469.200 RON, precum și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată. În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 194 și urm. C. proc. civ., art. 1345 C. civ. Prin sentința civilă nr. 1843/10.04.2019, Judecătoria Sectorului 1 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. I.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 1284 din 20 octombrie 2020, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis în parte cererea, a obligat pârâtul să restituie reclamantului suma de 368.000 RON, echivalentul a 80.000 euro și a fost obligat pârâtul la plata sumei de 7.285 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru. Prin încheierea din data de 20 aprilie 2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondată, cererea de lămurire a dispozitivului formulată de reclamanți la data de 16.03.3021 prin care aceștia solicitau să se lămurească dacă pârâtul a fost obligat la restituirea sumei în euro sau în RON, instanța reținând că moneda națională în România este leul, astfel că sumele menționate în hotărârile judecătorești se exprimă în RON, iar stabilirea în RON a sumei acordate a fost realizată potrivit evaluării făcute de reclamant la momentul învestirii instanței. I.

Decizia pronunțată în apel în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 355/A din 14 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât C. împotriva sentinței civile nr. 1284/20.10.2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a Civilă; a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva încheierii de ședință din 20.04.2021; a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B., împotriva sentinței civile nr. 1284/20.10.2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă; a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat pârâtul și la plata sumei de 3.607 RON (cheltuieli de judecată, onorariu avocațial proporțional), a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate și a respins solicitarea apelanților-reclamanți de obligare a intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru în apel. I.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Prin decizia civilă nr. 2347 din 24 noiembrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins excepția nulității recursului declarat de pârâtul C., invocată de reclamanții A. și B. și a admis recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 355A din data 14 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2018. A casat, în parte, decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel, cât privește apelul formulat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 1284 din 20 octombrie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018; a menținut celelalte dispoziții ale deciziei atacate. A respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei civile nr. 355A din data 14 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2018 și, în temeiul art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, a dispus ca, cheltuielile procesuale avansate de către stat, în cuantum de 2442,5 RON, să rămână în sarcina acestuia. I.

Decizia pronunțată în apel în cel de-al doilea ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 1415A din 09 noiembrie 2023 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1284/20.10.2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul-pârât C., a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată. A obligat pârâtul să restituie reclamanților suma de 102.000 euro. A obligat pârâtul la plata către reclamanți și a sumei de 2.005 RON, reprezentând cheltuieli de judecată la fond. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate. A obligat apelantul-pârât la plata către apelanții-reclamanți a sumei de 1.562,5 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel. II. Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 1415A din 09 noiembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâtul C.. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 10 decembrie 2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fișa Ecris (aflată la dosarul de recurs). Prin rezoluția din data de 12 decembrie 2024 s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerințelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ. că cererea de recurs cuprinde mențiunile privind numele și prenumele, domiciliul recurentului-pârât, indicarea hotărârii care se atacă și semnătura, iar în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) al aceluiași articol, s-a constatat că recurentul-reclamant a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În temeiul dispozițiilor art. 24 alin. (1) și alin. (2) teza a II-a coroborat cu art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, s-a constatat că recurentul-pârât datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 4.340,26 RON. Prin încheierea de ședință din data de 11 februarie 2025 a fost admisă cererea de ajutor public judiciar formulată de recurent, taxa judiciară de timbru fiind redusă la 1.500 RON iar plata acesteia a fost eșalonată în cinci rate lunare egale, a câte 300 RON fiecare. II.1. Motivele de recurs Prin cererea de recurs recurentul a făcut precizarea că reclamanta trebuie să facă dovada acceptării moștenirii în urma decesului reclamantului A. în cursul procesului. Pe fondul recursului, prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut faptul că în urma rejudecării cauzei instanța de apel a apreciat că acțiunea intimaților este admisibilă în integralitatea sa. Astfel instanța de apel a achiesat la mențiunile Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia de casare și a reținut că, deși pentru tranzacția având ca obiect suma de 22.000 euro era menționat în mod explicit împrumut personal trebuie totuși aplicate dispozițiile privind îmbogățirea fără justă cauză și cu privire la această sumă. Totodată, a reținut instanța de apel și faptul că sumele trebuie returnate în moneda euro aceasta fiind moneda în care au sumele au fost achitate. Reiterând situația de fapt recurentul a precizat că între acesta și intimați au fost încheiate mai multe contracte de împrumut de-a lungul timpului, unele contracte fiind încheiate în formă autentică, însă de cele mai multe ori sumele erau virate fără încheierea unui contract în virtutea faptului că aceștia se cunoșteau de mult timp. Raportat la aceste considerente recurentul a arătat că și în prezenta cauză împrumutul a fost acordat fără încheierea unui contract și chiar intimatul a menționat pe unul dintre transferuri faptul că sumele vizau un împrumut personal. Având în vedere faptul că Înalta Curte a admis recursul intimaților și a trimis cauza spre rejudecarea apelului formulat de reclamanți prin care au solicitat admiterea acțiunii și cu privire la suma de 22.000 euro ca fiind sub imperiul instituției îmbogățirii fără just temei precum și returnarea sumelor în moneda euro, instanța de apel a admis și aceste pretenții ale intimaților-reclamanți. Față de soluția instanței de apel, recurentul a arătat că aceasta s-a rezumat să preia motivele expuse de reclamanți făcând abstracție de argumentele recurentului. În ceea ce privește suma de 22.000 euro recurentul a arătat că în primul ciclu procesual instanța de judecată a reținut că aceasta a fost acordată cu titlu de împrumut astfel că acțiunea de îmbogățire fără just temei ar avea caracter subsidiar, însă în rejudecare instanța, în mod greșit în opinia recurentului, a reținut că și această sumă îndeplinește condițiile pentru a se supune dispozițiilor acestei instituții, fiind interpretate și aplicate în mod eronat normele legale în materie. Recurentul a arătat că instanța de apel în mod greșit motivează soluția prin prisma faptului că nu s-ar fi avut în vedere întreg probatoriu pentru stabilirea situației de fapt întrucât aceasta a avut în vedere întreaga situație de fapt și întreg probatoriu. A arătat recurentul și faptul că instanța de apel a considerat că în lipsa unui înscris concret care să dovedească existența unui contract nu se poate admite existența acestuia, însă, în opinia recurentului aceasta trebuia să aibă în vedere întreg probatoriul administrat în cauză întrucât din declarația martorilor dar și din interogatoriile luate, precum și din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă un istoric de împrumuturi date cu sau fără contract. Faptul că reclamanții au înțeles să vireze prin bancă suma de 22.000 euro și să scrie la observații în mod clar "împrumut personal" dovedește fără echivoc, în opinia recurentului, natura acestei sume. Recurentului a susținut că deși reclamanții au menționat faptul tranzacția nu poate echivala cu un contract întrucât aceasta este un act unilateral, tranzacția implică și acceptarea recurentului, în sens contrar ar fi returnat sumele cu titlu de plată nedatorată. Pe cale de consecință, nereturnarea sumei de către recurent echivalează, în opinia acestuia, cu o acceptare și o validare a transferului cu titlu de împrumut. Astfel, argumentele reclamanților acceptate de instanță nu pot avea susținere juridică întrucât voința încheierii acestui contract a existat de partea ambelor părți iar probarea acestuia s-a făcut prin administrarea întreg probatoriul de la acel moment. Recurentul critică argumentele instanței de apel prin care s-a reținut lipsa voinței recurentului privind caracterului de împrumut a sumei de 22.000 euro catalogând acest transfer ca fiind un act unilateral și bilateral precum și cele prin care s-a stabilit că extrasul de cont unde este menționat "împrumutul personal" nu poate fi considerat început de dovadă scrisă, motivat de faptul că instanțele au făcut abstracție de susținerile recurentului și au admis acțiunea intimaților cu aplicarea greșită a normelor legale, respingând solicitările recurentului. În ceea ce privește plata sumelor în euro și nu în RON, recurentul a arătat că instanța de apel în mod nejustificat nu au luat în considerare argumentele acestuia și temeiurile de drept invocate. Instanța de apel s-a rezumat să invoce dispoziții legale fără însă să le coreleze cu Regulamentul nr. 7/18.08.1994. Invocarea tuturor articolelor din rejudecarea cauzei nu explică, respectiv nu motivează în niciun fel infirmarea primei soluții pronunțate în cauză. Concluzionând, recurentul a conchis că atâta timp cât instanța de apel în rejudecare nu a reușit să motiveze în mod real schimbarea de opinie față de soluția primei instanțe aceasta trebuia să păstreze soluția inițială întrucât în rejudecarea fondului, față de aspectele menționate de instanța superioară nu implică automat anularea soluției inițiale. Astfel, în opinia sa, nici instanța superioară și nici instanța de apel în rejudecare nu a reușit, în niciun mod, să justifice schimbarea de opinie pentru a pronunța o altfel de soluție față de cea inițială pronunțată în cauză. II.2. Apărările formulate în cauză. La data de 17 ianuarie 2025, prin poștă, intimata-pârâtă B. a depus întâmpinare prin care a solicitat ca instanța să ia act de de faptul că la data de 16 iunie 2024 (după pronunțarea deciziei recurate) reclamantul A. a decedat iar intimata-reclamantă este unica moștenitoarea a acestuia, în calitate de soție supraviețuitoare, anexând înscrisuri în acest sens. De asemenea, intimata a invocat excepția nulității recursului motivat de faptul că motivele de recurs reprezintă o interpretare proprie a recurentului a mijloacelor de probă administrate în fața instanței de fond, nefiind administrat niciun alt mijloc de probă în fazele procesuale ulterioare. Întrucât reinterpretarea probelor administrate în cauză nu constituie o încălcare, respectiv o aplicare greșită a legii, în opinia intimatei, motivele invocate nu se încadrează în niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Pe fond, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat față de considerentele deciziei de casare pronunțată în cauză. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că este nelegală concluzia instanței de fond de respingere a cererii de restituire a sumei de 22.000 euro, validată de instanța de prim control judiciar. Totodată, aceasta a reținut că "stabilirea obligației de restituire și a întinderii acesteia este supusă regulilor prevăzute de art. 1345 și art. 1347 din C. civ., completate cu principiile generale în materie de restituire prestații și executare obligații pecuniare, anume restituirea în natură prevăzută de art. 1639 din C. civ. și nominalismul monetar reglementat de art. 1488 alin. (1) din acelasi cod, astfel că obligația de restituire a sumei în bani remise pârâtului se impune a fi stabilită în moneda euro, în care s-au și efectuat viramentele bancare. Nu a fost depus răspuns la întâmpinare. II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ.., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ. cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 27 februarie 2025, s-a fixat termen de judecată la data de 13 mai 2025, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat în cauză. III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului. Analizând recursul în raport de excepția nulității a cărei analiză este prioritară, Înalta Curte urmează să constate nul recursul, pentru următoarele considerente: Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară și nesuspensivă de executare, prin care partea interesată solicită, în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege, desființarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. De asemenea, recursul este calea de atac de reformare prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Tot cu nulitatea sancționează și art. 489 alin. (2) C. proc. civ. cazul în care motivele invocate nu se încadrează în cele opt motive de casare prevăzute limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că motivarea recursului înseamnă, pe de o parte, arătarea motivelor de recurs, prin indicarea uneia dintre ipotezele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. iar, pe de altă parte, formularea unor critici concrete privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, raportat la motivele de nelegalitate invocate. Criticile de netemeinicie sau simplele nemulțumiri ale părții față de modul în care a decurs judecata în fazele procesuale anterioare nu constituie motive de recurs și nu sunt suficiente pentru casarea hotărârii, iar instanța de recurs nu poate să facă o verificare de ansamblu a acesteia, întrucât recursul este o cale extraordinară de atac, prin care pot fi formulate numai criticile calificate de art. 488 C. proc. civ. Astfel, verificând ansamblul susținerilor recurentului-pârât, se constată că acesta nu aduce critici concrete, de nelegalitate, deciziei atacate, care să poată fi subsumabile motivelor de casare prevăzute de lege. În acest sens, deși a invocat interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material indicând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-pârât nu a indicat în concret care este greșeala de aplicare sau de interpretare a dispozițiilor legale reținute de instanța de apel ca fiind aplicabile litigiului, ci a arătat care sunt, în opinia sa, aspectele relevante ce ar rezulta din probele administrate în cauză, încercând să demonstreze existența unei alte situații de fapt. Astfel, prin susținerile referitoare la declarațiile de martori, interogatoriile și înscrisurile administrate în cauză din care ar rezulta relațiile dintre acesta și intimați și care ar dovedi caracterul de împrumut al sumei de 22.000 euro remise recurentului prin transfer bancar de către intimat, recurentul tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanța devolutivă mijloacelor de probă și la o reevaluare a fondului cauzei din perspectiva temeiniciei, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond. Această concluzie se impune întrucât reaprecierea situației de fapt și reevaluarea probelor în recurs, prin prisma criticilor de acest gen formulate de recurentul-pârât, pentru a conchide în final, în sensul aplicării greșite a dispozițiilor legale, nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunțate, ci echivalează cu reanalizarea situației de fapt și eventual, stabilirea uneia noi, la care se vor aplica prevederile legale. În consecință, cum recurentul-pârât nu tinde, printr-o argumentație juridică propriu-zisă, la infirmarea considerentelor regăsite în hotărârea atacată, simpla readucere în discuție a unor chestiuni deja tranșate în faza procesuală anterioară, nu este în măsură să permită exercitarea controlului judiciar specific prezentei faze procesuale. Totodată, deși recurentul-pârât susține faptul că instanța de apel a făcut abstracție de argumentele sale și de temeiurile de drept invocate precum și faptul că instanța de apel nu a motivat schimbarea de opinie față de soluția pronunțată de prima instanță, aspecte care s-ar putea încadra formal în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că susținerile recurentului nu sunt susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., fiind formulate într-o manieră generică, fără să indice în concret care argumente sau solicitări ale recurentului nu au fost avute în vedere de instanța de apel și fără să reliefeze aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate vizând nemotivarea hotărârii. Nemulțumirile generale ale părții față de soluția pronunțată și criticile formale legate de pretinsa nemotivare a hotărârii recurate, astfel cum au fost formulate, nu se pot constitui în critici de nelegalitate care să poată fi deduse judecății în calea extraordinară de atac a recursului, ci pot constitui, eventual, critici de netemeinicie, ce nu pot fi cenzurate de către instanța de control judiciar. Astfel, Înalta Curte reține că motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea atacată prin promovarea unei căi de atac, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părților, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, cu indicarea textului de lege încălcat. În același mod, simpla susținere a recurentului privind necorelarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor legale cu cele ale Regulamentului nr. 7/18.08.1994 nu poate constitui o critică de nelegalitate în contextul în care recurentul nu expune critici concrete privind modalitatea în care s-ar fi putut da eficiență prevederilor Regulamentului nr. 7/18.08.1994 în ipoteza dedusă judecății. Or, fără existența unor expuneri care să reflecte raționamentul eronat al instanței de apel, care a determinat soluția pronunțată în cauză și care să tindă a demonstra nelegalitatea judecății finalizate prin decizia recurată ori fără argumente clare care să arate maniera eronată de interpretare a normelor de drept incidente în cauză Înalta Curte nu poate identifica în memoriul de recurs aspecte de nelegalitate ale hotărârii pronunțate de curtea de apel. În ceea ce privește criticile prin care recurentul a susținut că Înalta Curte, prin decizia de casare pronunțată în cauză, nu a reușit în niciun mod să justifice schimbarea de apreciere care a determinat pronunțarea unei soluții diferite față de cea inițială, Înalta Curte reiterează faptul că motivele de recurs trebuie să se raporteze la considerentele instanței care a pronunțat hotărârea recurată și nu pot avea ca obiect o altă hotărâre, cu atât mai puțin o hotărâre definitivă cum este cea în cauză. Prin urmare, din moment ce recurentul-pârât nu a indicat, în mod efectiv, în ce constau eventualele greșeli de judecată ale instanței de apel în aplicarea regulilor de drept incidente, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nici nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, nu este posibilă verificarea legalității deciziei atacate, motiv pentru care se impune a fi aplicată sancțiunea nulității recursului, în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din același cod. Având în vedere soluția ce urmează a fi pronunțată și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ. teza finală, potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat pe fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza pe fond a criticilor formulate prin cererea de recurs. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei civile nr. 1415A din 09 noiembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Totodată, reținând culpa procesuală a recurentului-pârât, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., urmează să îl oblige pe acesta la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul de avocat, în cuantum de 9.960 RON către intimata-reclamantă B., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosarul de recurs.